9/13/2007

Recenzie la Epistolele Avei Dorotei

Niciun comentariu:

Viaţa Avei Dorotei

Ava Dorotei s-a născut la Antiohia la începutul sec al VI-lea. El s-a bucurat de o educaţie aleasă şi chiar de cunoştinţe medicale. A petrecut 15 ani (până-n 535) într-o mănăstire întemeiată de un nevoitor, Serid. Mănăstirea era situată la Sud de Gaza. În această mănăstire s-au nevoit şi Sfinţii Varsanufie (supranumit şi „Marele Bătrân”) şi Ioan (supranumit „Proorocul”). Din cele 396 de scrisori ale lor, mai mult de o sută din aceste scrisori sunt adresate Avei Dorotei, care era puţin mai tânăr decât cei doi. Scrisorile respective nu amintesc de Dorotei ca adresant, dar dovadă că acestea i-au fost adresate lui, este faptul că ele au fost transmise sub numele lui Dorotei.
La mănăstirea lui Serid a fost atras de cei doi părinţi îmbunătăţiţi de aici: Varsanufie – egiptean de origine şi Ioan. Stareţul Serid era întru totul ascultător de ei. Cei doi bătrâni închişi în chiliile lor comunicau cu fraţii şi de multe ori chiar cu Dorotei prin scrisorile transmise prin Serid.
Dorotei a primit în mănăstire la început sarcina de portar, de primitor al străinilor şi de conducător al bolniţei, zidită cu cheltuiala fratelui său după trup. Pe lângă acestea a mai primit şi grija conducerii duhovniceşti a fraţilor, deşi era foarte tânăr. Toate le făcea cu râvnă deşi avea o sănătate delicată.
După moartea lui Serid, Dorotei se retrage din mănăstirea acestuia şi înfiinţează în apropiere o nouă mănăstire. Ca întemeietor al mănăstirii sale şi ca întâistătător al ei, a ţinut fraţilor un număr de conferinţe duhovniceşti, care au fost srise probabil de vreunul sau mai mulţi din ascultători şi publicate sub numele de „Învăţături”. Ele au fost strânse la un loc de un călugăr din mănăstirea Studion din Constantinopol în timpul vestitului egumen al ei, Teodor Studitul (+896).
Este bine de făcut o remarcă foarte importantă, anume faptul că în acea vreme au fost doi Dorotei şi Varsanufie. Unii au împărtăşit erezia lui Sever, Patriarhul monofizit al Antiohiei (512-518). Însuşi Sf. Teodor Studitul vorbeşte despre cuvioşii bărbaţi: Marcu, Isaia, Varsanufie, Dorotei şi Isihie care au căzut în erezia lui Sever prin „vătămătorul Pamfil”, şi laudă pe Varsanufie, Isaia şi Dorotei şi învăţăturile lor în care nu a găsit „nimic neevlavios, ci dimpotrivă mult folos sufletesc”.
Opera
„Învăţăturile” Avei Dorotei s-au bucurat de o mare autoritate între monahi pentru sfaturile lor practice, scrise într-un grai simplu, dar remarcabile prin analizele fine ale unor virtuţi, patimi şi stări sufleteşti. Spre deosebire de „Scara” Sfântului Ioan Scăraru care preferă un stil lapidar şi formulări paradoxale, Ava Dorotei se distinge adeseori prin analize mai amănunţite şi mai stăruitoare ale stărilor sufleteşti. El vorbeşte din propria lui experienţă. Drept dovadă stau numeroasele pe care el le dă din viaţa sa. Însă, pentru a nu se încrede în sine, citează adesea pe părinţi. Cel mai des îl citează pe ava Pimen. Ava Dorotei citează de câteva ori ca autoritate pe Evagrie. Se vede că înainte de condamnarea lui ca origenist, la Sinodul V ecumenic din 553, Evagrie se bucură cel puţin în unele cercuri de o mare preţuire. Dorotei foloseşte foarte des expresia „precum spun părinţii”. Deasemenea nu lipsesc nici temeiurile scripturistice.
Observăm că Dorotei foloseşte un stil oratoric. De fapt, el nu a urmărit să scrie o carte. Dorotei a rostit o serie de cuvântări pe care ucenicii le-au notat în scris. Dovadă a acestui fapt stă faptul că toate capitolele sau bine zis, cuvântările, se termină cu un îndemn la împlinirea celor despre care a vorbit. Toate capitolele sunt pecetluite cu „Amin”.
Ava Dorotei vorbeşte foarte mult despre patimi şi virtuţi. În primele nouă capitole vorbeşte în analogie despre diverse patimi şi virtuţile care li se opun arătând şi modul lor de vindecare. Astfel se vorbeşte despre mândrie şi smerenie, despre frica de Dumnezeu şi îndrăzneală, despre încrederea în sine şi sfătuire, despre clevetirea, judecarea, dispreţuirea aproapelui şi dragostea care acoperă orice greşeală, despre tulburare şi învinovăţirea de sine, despre ţinerea de minte a răului, iuţime, mânie şi smerenie şi pocăinţă, minciună şi adevăr. În următoarele capitole, Dorotei vorbeşte mai pe larg despre patimi şi virtuţi. Cuvântările sunt alcătuite, precum am mai zis, ca un urcuş duhovnicesc. După ce ucenicul a luat aminte la patimile sale şi a aflat cum să le vindece, la sfârşit află şi meşteşugul zidirii casei sufletului pentru ca toată osteneala sa, să nu fie în zadar.
Cartea de faţă, cuprinde la început două capitole cu câteva date despre viaţa şi opera lui Ava Dorotei. Apoi încep cele paisprezece cuvântări ale avei urmate de două epistole. În original au fost mai multe epistole, dar pentru că repetau multe din ideile din capitolele despre care am grăit anterior, s-a renunţat la traducerea şi tipărirea lor.
Cartea de faţă este roada efortului de traducere a marelui nostru Părinte Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. Părintele profesor ne-a lăsat moştenire un adevărat tezaur duhovnicesc alcătuit din numeroase traduceri de sfinţi părinţi şi din lucrări proprii de dogmatică. Cartea de faţă este dublată de excepţionalele comentarii ale părintelui pe care le găsim în notele de la subsol.
Prezentăm în continuare pe scurt cuprinsul celor paisprezece capitole după care le vom detalia:
I. DESPRE LEPĂDARE
Se accentuiază mai mult pe lepădarea de lume a monahilor care se încununează prin virtutea ascultării. Din neascultare a căzut Adam din Rai. Prin ascultarea Fiului celui Unul-Născut ne-am mântuit noi toţi. Prin ascultare se va putea mântui omul. Ascultarea este o lepădare de sine.
II. DESPRE SMERITA CUGETARE
Smerenia este cea dintâi între virtuţi. Prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului. Smerenia are atâta putere încât nu o poate atinge nimeni. Opusul smereniei, mândria este o cea mai groaznică patimă. La smerenie se ajunge prin osteneli trupeşti.
III. DESPRE CONŞTIINŢĂ
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Ea ne ajută să facem deosebirea între bine şi rău, între păcat şi virtute. Dacă vom lucra potrivnic, conştiinţei ea va deveni pentru noi potrivnic şi pârâş înaintea dreptului judecător.
IV. DESPRE FRICA DE DUMNEZEU
În acest capitol, aflăm cum putem dobândi frica de Dumnezeu, de câte feluri este ea şi rolul ei în mântuirea noastră. Se face deasemenea şi o scurtă prezentare a îndrăznelii – ca patimă ce se opune virtuţii fricii de Dumnezeu, care patimă este de fapt născătoarea tuturor patimilor.
V. DESPRE TREBUINŢA DE A NU SE ÎNCREDE CINEVA ÎN ÎNŢELEPCIUNEA SA
Încrederea în sine este dovada lipsei de smerenie. Mântuirea este întru sfat mult. Omul trebuie să aibă un cârmuitor duhovnicesc căci dacă se încrede în voia sa, cum va putea cunoaşte voia lui Dumnezeu? Se cere şi o dorinţă de urmare sinceră din partea omului.
VI. SĂ NU JUDECĂM PE APROAPELE
Dacă căutăm la păcatele aproapelui uităm de ale noastre. Cel care vrea cu adevărat să se mântuiască, va avea grijă doar de păcatele lui. Numai Dumnezeu cunoaşte omul pe deplin şi-l poate judeca corect.
VII. DESPRE ÎNVINOVĂŢIREA DE SINE
Toate tulburările sunt urmări ale neînvinovăţirii de sine. Cel care nu are învinovăţirea de sine, nu va afla niciodată odihna. Există şi o aparentă pace lăuntrică, dar este ceva amăgitor ca şi floarea de cenuşă. Se prezintă deasemenea de ce unele persoane se tulbură iar altele nu.
VIII. DESPRE ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI
Se descrie drumul de la o simplă ţinere de minte de rău până la iuţime şi de aici la mânie. Cum se poate vindeca ţinerea de minte a răului, iuţimea şi mânia. Se fac comparaţii. Mânia este asemănată cu o rană, iar întregul proces evolutiv de la o simplă ţinere de minte a răului la mânie, cu aprinderea unui foc. Aflăm deasemenea şi de câte feluri este această ţinere de minte a răului.
IX. DESPRE MINCIUNĂ
Se vorbeşte despre cele trei feluri ale minciunii care poate fi în cuget, în cuvânt şi cu viaţa sa.
X. DESPRE TREBUINŢA DE A CĂLĂTORI PE CALEA LUI DUMNEZEU CU SCOP BUN ŞI CU TREZVIE
Se vorbeşte despre importanţa concentrării asupra propriei creşteri duhovniceşti. Răutatea, păcatul din om trebuie înlocuit cu virtutea contrară. Se fac diverse analogii pentru a putea înţelege mai bine ce este de fapt păcatul şi virtutea. Se prezintă în continuare cele trei stări ale omului: a celui care lucrează patima, a celui care o opreşte şi a celui care o dezrădăcinează pentru a ne putea mai uşor identifica la ce stadiu duhovnicesc suntem.
XI. DESPRE TREBUINŢA DE A NE SÂRGUI SĂ TĂIEM REPEDE PATIMILE, ÎNAINTE DE A AJUNGE SUFLETUL LA DEPRINDEREA CEA REA
În acest capitol se vorbeşte despre importanţa vindecării patimilor care ne stăpânesc deoarece prin ele are putere asupra noastră vrăjmaşul. Hristos ne-a lăsat medicamente pentru orice patimă. Cauza patimilor este viaţa trăită în neorânduială.
XII. DESPRE FRICA DE CHINURILE VIITOARE ŞI DESPRE TREBUINŢA CA CEL CE VOIEŞTE SĂ SE MÂNTUIASCĂ SĂ NU UITE NICIODATĂ DE GRIJA MÂNTUIRII SALE
În acest capitol se face o continuare a desrierii urmărilor patimilor. Dacă până acum s-a vorbit de lucrarea lor nefastă în viaţa aceasta, în continuare se prezintă rolul lor chinuitor în viaţa de apoi. Se vorbeşte despre starea sufletelor după moarte. De aceea, ava Dorotei concluzionează din nou, necesitatea majoră a stârpirii lor din suflet şi înlocuirii lor cu virtuţile contrare lor.
XIII. DESPRE TREBUINŢA DE A RĂBDA ÎNCERCĂRILE FĂRĂ TULBURARE ŞI CU MULŢUMIRE
Se revine din nou asupra luptei cu patimile. Se face o comparaţie a vieţii pătimaşe şi ieşirea din ea, cu viaţa poporului lui Izrael, ieşirea lui din Egipt şi drumul spre cei şaptezeci de trunchi de finici şi la cele douăsprezece izvoare de apă. Se prezintă rolul încercărilor care este tocmai unul despătimitor.
XIV. DESPRE CLĂDIREA ŞI BUNA ÎNTOCMIRE A VIRTUŢILOR SUFLETULUI
După ce ne-a vorbit despre patimi, despre virtuţi, în acest capitol ne învaţă cum să folosim constructiv toate aceste virtuţi, cum să zidim casă sufletului nostru.

Epistola către fratele care a cerut să i se trimită „Cuvintele” aflate ale părintelui nostru Dorotei
Este un cuvânt de laudă pentru sârguinţa ucenicului „în cele bune şi frumoase” căci lauda, după fericitul Grigorie, e pricinuitoare de râvnă, de virtute, iar virtutea de fericire.
Se face apoi o foarte scurtă prezentare a căii care duce la mântuire. Rădăcina tuturor patimilor este iubirea de sine. Este nevoie de tăierea voii şi de smerenie pentru a ajunge la locul odihnei.
Scrisoarea primită este însoţită şi de scrieriile Avei Dorotei, învăţături culese de fericitul de la părinţii pe care i-a cunoscut. Scrierile trimise nu au fost un întreg, ci au fost adunate.

ALE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELE NOSTRU DOROTEI

I. DESPRE LEPĂDARE
Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a aşezat pe el în Rai împodobindu-l cu toată virtutea. Omul se afla în rai în rugăciune, în vederea duhovnicească, în slavă şi cinste mijlocie având simţurile întregi şi nevătămate şi aflându-se în starea cea după fire precum a fost zidit. Omul a primit o singură poruncă: să nu mănânce din pomul din mijlocul raiului. Călcând porunca, a intrat şi a împărăţit moartea în lume. Cu timpul păcatul a sporit ajungându-se până la închinarea la idoli, vrăjitorie, ucideri şi toată răutatea diavolului.
Dumnezeu a dat legea spre ajutor, spre întoarcerea omului, dar acesta nu s-a îndreptat. A trimis prooroci dar nici aceştia n-au izbutit. Răutatea cuprinsese tot sufletul. Atunci Bunul Dumnezeu a trims pe Unul-Născut Fiul Său căci numai Dumnezeu putea tămădui o astfel de patimă. Proorocii au înţeles acest lucru. A venit Hristos să vindece trupul cu trup. Se face Adam Nou după chipul Celui ce l-a făcut pe el. Astfel a eliberat pe om din tirania vrăjmaşului şi „i-a dat putere să calce peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc. 10, 19) curăţindu-ne de tot păcatul prin Sfântul Botez.. Ştiind Domnul că vom păcătui iarăşi după sfântul Botez, ne-a dat sfinte porunci care prin păzirea lor, ne curăţesc atât de păcatele noastre cât şi de patimile noastre. Trebuie să însă să facem o diferenţă între patimă şi păcat. Patimi sunt: iuţimea, slava deşartă, iubirea de plăcere, ura, pofta cea rea, etc. Iar păcatele sunt lucrările patimilor, săvârşirea lor cu fapta. Se poate însă şi ca cineva să aibă patimile, dar să nu le lucreze.
Un exemplu de astfel de poruncă care ne curăţeşte de patima însăşi, îl găsim la Mt. 5, 27-28: „Legea a spus: să nu preacurveşti, iar Eu zic: nici să nu pofteşti. Legea a spus: să nu ucizi, iar Eu zic: nici să nu te mânii”. Mântuitorul Hristos arată astfel deosebirea dintre bine şi rău şi pricinile din care ajunge omul la păcat. Dacă pofteşti, chiar dacă astăzi nu preacurveşti, pofta dinlăuntru nu va înceta să te tulbure.
Mândria a fost cea care ne-a doborât. Ea naşte dispreţuirea şi neascultarea. Mândria nu se poate birui decât prin smerita cugetare care naşte ascultarea şi mântuirea sufletelor. Urmările nenorocite ale neascultării erau cele care trebuiau să-l înveţe pe om odihna ascultării. Omul de nu va afla ce este necazul, nu va afla nici ce este odihna. Odihna ne este făgăduită de Mântuitorul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi vă voi odihni pe voi”(Mt. 21, 28).
Dacă Adam s-ar fi smerit şi ar fi ascultat porunca de la început, n-ar fi căzut. Dumnezeu l-a întrebat: „Adame unde eşti? De ce ai păcătuit? De ce ai călcat porunca?”. Prin aceasta îl îndemna să spună „Iartă-mă!”. Adam nu se pocăieşte, ci mai mult – pune vina pe Dumnezeu Însuşi!
Poruncile lui Hristos s-au dat tuturor creştinilor şi tot creştinul e dator să le păzească. Ele pot fi asemănate cu dările datorate împăratului. Dar sunt în lume oameni care pe lângă aceste dări mai aduc împăratului şi daruri. Aceştia se învrednicesc de mare cinste, de mari daruri şi dregătorii. Darurile sunt: fecioria şi neagonisirea. Acestea nu sunt porunci, ci daruri. Când a venit la Mântuitorul, Învăţătorul de Lege zicând: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?”, acesta primeşte răspuns să păzească poruncile. Dar sufletul lui, aspirând spre ceva mai înalt, Mântuitorul a adăugat: „de voieşti să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor”. Mântuitorul nu a zis: „Vinde-ţi averile tale”, ci „De voieşti”. Deci nu a poruncit, ci a sfătuit.
Mie lumea s-a răstignit şi eu lumii” (Gal. 6, 14). Lumea se răstigneşte omului când omul se leapădă de lume şi îmbrăţişează viaţa singuratică părăsind părinţii, rudeniile, banii, afacerile, averile. Omul se răstigneşte lumii când după izbăvirea de lucrurile cele din afară, se luptă chiar şi faţă de plăceri, de poftele lucrurilor, şi faţă de voile sale şi-şi omoară patimile sale. Dar de multe ori se întâmplă ca monahul care şi-a răstignit luişi lumea când a părăsit-o, să nu vrea să se răstignească şi pe sine lumii pătimind astfel încă de slava ei, de mâncăruri şi băuturi.
Veşmintele monahale au o adâncă semnificaţie care aminteşte monahului de lepădarea lui de cele lumeşti:
Mantia (Colovionul) nu are mâneci. Mânecile sunt chipuri ale mâinilor, iar mâinile înseamnă lucrarea. Monahul neavând mâneci la mantie, îi aminteşte că nu are mâini să săvârşească ceva din cele ale omului vechi. Mantia are şi un semn de porfiră (purpură). Oricine slujeşte în oastea împăratului are un semn de porfiră. Împăratul purtând porfiră, ostaşii lui pentru a arăta că sunt ai împăratului şi slujesc în oastea lui, pun porfiră pe mantaua lor. La fel şi monahii au intrat în oastea lui Hristos.
Brâul e un simbol că sunt pregătiţi de lucru căci tot cel care voişte să lucreze se încinge întâi cu brâul. Mai găsim o semnificaţie brâului. Precum e încins trupul mort, aşa trebuie omorâtă şi pofta omenească. Brâul se pune în jurul mijlocului unde sunt rărunchii, unde este partea poftitoare.
Perimanul (Analavul) se pune în chipul crucii pe umărul monahului. El este simbolul Crucii purtat pe umeri: „Ia-ţi Crucea şi urmează-Mi Mie” (Mt.16, 24; Mc. 8, 34).
Culionul (Cuculionul) este simbolul smereniei. Pruncii mici nevinovaţi poartă culion, iar omul vârstnic nu poartă culion. Culionul e şi un semn al Harului lui Dumnezeu. Precum culionul acoperă şi încălzeşte capul copilului, aşa şi Harul lui Dumnezeu acoperă mintea noastră.
Monahul trebuie să-şi taie voia sa. Pe o scurtă distanţă de drum, el poate să-şi taie zece voi. El vede ceva, iar gândul îi spune: „Ia seama acolo” iar el zice gândului : „Nu i-au seama”; şi-şi taie voia lui. Iarăşi îi poate zice gândul: „Mergi de întreabă pe bucătar ce fierbe” şi nu merge şi-şi taie voia. Tăindu-o aşa mereu, ajunge la obişnuinţa de a o tăia şi începând de la cele mici ajunge să taie şi pe cele mari. Astfel ajunge să nu mai aibă voie proprie, şi orice i s-ar întâmpla, el rămâne liniştit.
Urmează o întâmplare din viaţa cuviosului care vorbeşte despre puterea ascultării. Pe când se afla la mănăstirea lui Serid, veni acolo un ucenic al unui mare bătrân din părţile Ascalonului pentru a aduce un răspuns de la Ava lui. Acesta avea poruncă să se întoarcă până seara la chilia lui. Între timp se porni o furtună puternică şi umflă foarte tare pârâul din apropiere. Ucenicul a fost sfătuit să rămână, dar acesta s-a dezbrăcat de haine, le-a legat de cap, s-a încins cu şorţul şi s-a aruncat în acel torent înfricoşător. Fără prea mult efor, plutind a ajuns pe celălalt mal, s-a îmbrăcat, a făcut metanie părinţilor, şi-a luat rămas bun şi a plecat alergând.


II. DESPRE SMERITA CUGETARE
A spus un mare bătrân că „înainte de orice avem nevoie de smerită cugetare ca să fim gata la tot cuvântul ce-l auzim să spunem: „Iartă-mă!” căci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului.
Înainte de orice virtute, fie ea şi frica de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii avem nevoie de smerita cugetare deoarece nici frica de Dumnezeu, nici milostenia, nici credinţa, nici înfrânarea, nici oricare alta dintre virtuţi nu se poate dobândi fără smerita cugetare.
Un alt părinte a zis că „Smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva”. Alt părinte remarcă faptul că este cu totul străin călugărului să se mânie. Dar dacă monahul nu e acoperit cu adevărat de smerenie, vine pe încetul la starea unui drac, tulburând şi tulburându-se. De aceea a spus că smerenia nu se mâmie şi nu mânie pe cineva.
Când a văzut Sf. Antonie întinse toate cursele diavolului şi suspinând a întrebat pe Dumnezeu cine le va trece pe toate acestea, Dumnezeu i-a descoperit că doar smerenia. Aceasta are atâta putere încât nu o vor atinge pe ea. Nimic nu o poate birui.
Sunt două smerenii şi două mândrii. Cea dintâi mândrie e când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca nefiind nimic şi pe sine mai presus de el. Acesta de nu se va trezi, vine pe încetul la cea de-a doua mândrie, prin care se mândreşte şi împotriva lui Dumnezeu, şi-şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu.
Însuşi Ava Dorotei a cunoscut pe cineva care a căzut în această patimă a mândriei. La început dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva de altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: „Cine e acela? Nu este altul bun decât Zosima şi cei împreună cu el”. Apoi a început să-i dispreţuiască şi pe aceştia şi să zică: „Nu este altul bun decât Macarie”. După puţin a început să spună: „Cine e Macarie? Nimeni. Nu sunt decât Vasile şi Grigorie mari”. După puţin i-a dispreţuit şi pe aceştia, socotind mari doar pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Nu după mult timp i-a dispreţuit şi pe aceştia din urmă, rămânând mare doar Sfânta Treime care şi Ea la rândul ei n-a rămas nedispreţuită.
Există o mândrie mirenească şi alta călugărească. Cea mirenească e atunci când omul se mândreşte că e mai bogat, mai frumos, mai bine îmbrăcat, etc sau chiar pentru unele daruri naturale: că are voce mai frumoasă şi cântă frumos. Mândria călugărească e atunci când cineva suferă de slavă deşartă pentru că priveghează, sau posteşte sau e evlavios, etc.
Dacă nu putem fără să ne mândrim deloc, e mai cuvenit să ne mândrim pentru cele călugăreşti decât pentru cele lumeşti.
Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate, iar pe sine mai prejos decât toţi. A doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta e smerenia desăvârşită a sfinţilor. Ea se naşte în chip firesc în suflet prin lucrarea poruncilor.
Auzind cineva pe Ava Dorotei spunând că cu cât se apropie cineva mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai păcătos a cerut lămuriri. Dorotei l-a întrebat cum se socoteşte pe sine la el în cetate, apoi în Cezareea, la Antiohia şi în cetatea lui Constantin. Răspunsurile au venit negreşit că la el în cetate e cel mai mare şi cel dintâi, la Cezareea va fi între cei mari de acolo, la Antiohia-ca unul de la ţară, iar în cetatea lui Constantin, aproape de împărat, ca un sărac. Aşa sunt sfinţii. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi.
La smerenie se ajunge prin osteneli trupeşti.
Cel smerit, conştient fiind că nu poate nimic fără ajutor de sus, nu încetează să se roage necontenit lui Dumnezeu ca să-şi facă milă de el. Dacă reuşeşte în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul, îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi caută să nu cadă din ajutorul Lui. Astfel prin smerenie se roagă şi prin rugăciune se smereşte. Pe cât se smereşte, pe atât e ajutat şi înaintează prin smerita cugetare.
III. DESPRE CONŞTIINŢĂ
Când Dumnezeu a creat pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte şi luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea şi arată deosebirea binelui de rău. Aceasta este conştiinţa. Ea este legea firii omului. Conştiinţa este închipuită de puţurile pe care le-a săpat Iacov (Fac. 26, 13-14) şi pe care le-au astupat filistenii. Căci de fiecare dată când nu voim să ascultăm de glasul conştiinţei noastre, o astupăm. Procedând astfel, cu timpul glasul ei se va auzi din ce în ce mai încet, dar nu va înceta niciodată să grăiască. De această conştiinţă ascultând patriarhii şi toţi sfinţii dinainte de legea scrisă, au bineplăcut lui Dumnezeu.
Făcutu-s-a Efraim stăpân peste protivnicul lui şi a călcat judecata” (Osea 10,11)
Împacă-te cu pârâşul tău până eşti pe cale cu el, ca nu cumva să te predea pe tine judecătorului şi judecătorul, slujitorilor şi să te arunce pe tine în temniţă” (Mt. 5, 25-26).
Conştiinţa este numită aici potrivnic pentru că ea se împotriveşte totdeauna voii noastre celei rele. Ea este pârâş pentru că nu lasă ascunse păcatele noastre. Cu ea trebuie să ne împăcăm pe calea vieţii acesteia.
Păzirea conştiinţei este de mai multe feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu o poate păzi cineva când nu dispreţuieşte poruncile Lui; faţă de aproapele dacă nu-l necăjeşte sau răneşte fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu înfăţişarea, fie cu privirea; iar faţă de lucruri când nu se foloseşte cineva rău de un lucru. Spre exemplu, poate purta cineva o haină încă o săptămână sau două, dar o dezbracă şi o spală îndată, înainte de vreme, sau o taie şi în loc de a o folosi alte cinci luni, o învecheşte spălându-o şi o face nefolositoare. Aceasta este contrar conştiinţei.
IV. DESPRE FRICA DE DUMNEZEU
Sunt două frici: una începătoare şi una desăvârşită. De pildă: cineva face voia lui Dumnezeu din frica de chinuri. Acesta este încă începător. Altul face voia lui Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu Însuşi căutând să-i placă Domnului. Acesta a cunoscut ce înseamnă a fi cu Dumnezeu. Acesta are iubirea cea adevărată, desăvârşită. Această iubire îl duce pe el la frica cea desăvârşită. Unul ca acesta nu se mai teme. El păzeşte voia lui Dumnezeu nu de frică de a nu fi pedepsit, ci pentru a nu cădea din iubirea lui Dumnezeu. Frica desăvârşită scoate afară frica începătoare. Este cu neputinţă a se ajunge la frica desăvârşită, altfel decât prin cea începătoare. Frica începătoare ţine de alcătuirea noastră. Temându-ne de chinuri, ne aflăm în simţirea robului
Trei sunt stările sufletului prin care putem să bineplăcem lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Vasile cel Mare: fie că bineplăcem lui Dumnezeu temându-ne de chinuri şi deci ne aflăm în simţirea robului; fie că împlinim cele poruncite urmărind câştigul răsplătirii, deci pentru folosul nostru şi prin aceasta ne asemănăm simbriaşilor; fie că facem binele pentru El însuşi şi în acest caz ne aflăm în simţirea de fiu.
Omul dobândeşte frica de Dumnezeu, având pomenirea morţii şi amintirea chinurilor şi cercetându-se în fiecare seară pe sine cum a folosit ziua, şi dimineaţa iarăşi cum a trecut noaptea; apoi din neîndrăznire şi din alipirea de un om care se teme de Dumnezeu.
Alungăm frica de Dumnezeu de la noi, lucrând cele potrivnice acestora: neavând pomenirea morţii, nici a chinurilor, neluînd aminte la noi înşine, necercetându-ne cum am folosit ziua, ci vieţuind cu nepăsare şi ocupându-ne de lucruri fără rost, arătându-ne plini de îndrăzneală.
Când ava Agaton a fost întrebat despre îndrăzneală, a spus că ea se aseamănă cu o arşiţă mare, care atunci când vine, fug toţi de ea şi ea nimiceşte rodul pomilor. Ava Agaton concluzionează că nu este patimă mai cumplită decât îndrăzneala. Ea este născătoarea tuturor patimilor, pentru că ea izgoneşte frica de Dumnezeu din suflet şi depărtează evlavia.
Îndrăzneala este de mai multe feluri: prin cuvânt, prin atingere şi prin privire. De la îndrăzneală, vine şi la grăirea în deşert, la grăirea în deşert, la facerea de glume şi la stârnirea râsului necuviincios. Îndrăzneala este şi atingerea a ceva sau a cuiva fără trebuinţă, întinderea mâinii împotriva cuiva, pentru a râde, împingerea cuiva, răpirea a ceva de la el, privirea fără ruşine la cineva. Toate acestea vin când nu e frică de Dumnezeu în suflet.

V. DESPRE TREBUINŢA DE A NU SE ÎNCREDE CINEVA ÎN ÎNŢELEPCIUNEA SA

„Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele, iar mântuirea este întru sfat mult” (Pilde 11, 14).
Frunza este la început totdeauna verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă încet şi cade. Iar la sfârşit e dispreţuită şi călcată de toţi în picioare. Aşa este şi omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniştire, pentru ascultare, pentru alte bunătăţi. Apoi stingându-se încet acea căldură şi omul neavând un cârmuitor, care să-i împrospăteze şi reaprindă căldura, se usucă pe nesinţite şi cade făcânu-se rob vrăjmaşilor care fac din el tot ce voiesc. „Mântuirea este întru sfat mult” nu în sensul de a se sfătui cu fiecare, ci să se sfătuiască întru toate, fără îndoială cu cel în care trebuie să aibă încredere.
Omul nu vrea să săvârşească răul. De aceea diavolul nu-i spune: „Du-te şi fură!” sau „Du-te şi curveşte!”. El ştie că nu voim acestea.
Cel viclean face răul când se împreună cu o voinţă de îndreptăţire” (Pilde 11, 15). Diavolul reuşeşte să săvârşească răul când se împreună cu o îndreptăţire ce ne-o dăm noi. Dar cum putem cunoaşte voia lui Dumnezeu dacă ne încredem în noi înşine şi ţinem la voia noastră?
De aceea ava Pimen a zis că „voia este un zid de aramă între om şi Dumnezeu. E o piatră care se întoarce înapoi lovind, căci se împotriveşte voii lui Dumnezeu şi se loveşte de ea. De aceea, când o părăseşte, omul zice: „Întru Dumnezeul Meu voi trece zidul. Dumnezeul Meu, neprihănită e calea Lui” (Ps.17, 30-31). Dacă va lucra şi îndreptăţirea împreună cu voia, nu se va întoarce omul uşor”. S-a spus că cel viclean urăşte până şi sunetul (ecoul) spijinirii (asigurării). El ştie că dacă omul ar întreba, s-ar deprinde să asculte un cuvânt de folos.
În toate cazurile, căderea în păcat este urmarea încrederii în sine.
Ava Dorotei ne dă în acest sens propriul său exemplu. Când era în mănăstirea de obşte, toate le încredinţa Avei Ioan. Nu suferea să facă ceva fără sfatul lui. Câteodată gândul îi spunea: „Nu-ţi va spune bătrânul acestea? De ce să-l mai tulburi?”. Şi zicea gândului: „Anatema fie şi judecăţii tale (dreptei tale socoteli) şi priceperii tale şi înţelepciunii tale şi ştiinţei tale, căci ceea ce ştii de la diavolul ştii”. Mergea la bătrân şi se întâmpla să-i spună chiar cuvântul acela la care se gândise şi el. Atunci diavolul îl întreba: „Nu l-ai tulburat degeaba pe Bătrân?”. Şi zicea gândului: „Acum e de la Duhul Sfânt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e dintr-o stare pătimaşă”. Astfel nu îngăduia niciodată să se încreadă în sine.
Neîncrederea în sine şi călătoria cu întrebarea, aduce lipsă de grijă, odihnă şi bucurie multă.
De voieşte cineva cu adevărat să facă voia lui Dumnezeu din toată inima, nu-l lasă Dumnezeu niciodată. Şi-l povăţuieşte după voia Lui. Iar de nu vrea cineva cu adevărat să facă voia lui Dumnezeu, şi se va duce la un prooroc, Dumnezeu va da în inima proorocului să-i răspundă după inima lui strâmbă, cum zice Scriptura: „De se va amăgi proorocul şi va grăi, Eu, Domnul, l-am amăgit pe proorocul acela” (Deut. 13, 1-3).

VI. SĂ NU JUDECĂM PE APROAPELE
Dacă vom căuta la cele ale aproapelui, mintea noastră va începe să uite păcatele sale şi să se ocupe cu cele ale aproapelui.
Nimic nu mânie aşa de mult pe Dumnezeu şi nimic nu-L goleşte aşa de mult pe om şi nu-l duce la părăsirea sa de către Dumnezeu precum clevetire, judecarea şi dispreţuirea aproapelui.
Trebuie să subliniem că altceva este a cleveti, altceva a judeca şi altceva a dispreţui.
A cleveti este a spune de cineva: „Cutare a minţit, sau s-a mâniat, sau a curvit sau altceva asemenea”. Prin aceasta a spus ceva împotriva lui.
A judeca este a spune: „Cutare e mincinos, cutare e om furios, cutare e un curvar”. Prin aceasta a judecat însăşi starea dinăuntru a sufletului respectvei persoane şi s-a rostit împotriva întregii sale vieţi. Mântuitorul aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar judecarea lui cu bârna. Fariseul din pilda din Evanghelie s-a împovărat când a s-a întors către vameş şi a zis „nici ca acest vameş”. El a judecat însăşi persoana aceluia, starea lui lăuntrică, pe scurt întreaga lui viaţă.
Se dă în continuare o pildă cu un părinte care a judecat pe un frate care căzuse în curvie. Sfântul înger a adus sufletul celui care a păcătuit la bătrân şi i-a zis: „Iată pe cel pe care l-ai judecat! A adormit. Unde porunceşti să-l duc: în Împărăţie, sau în iad?”.
Numai Dumnezeu cunoaşte starea lăuntrică a fiecăruia, purtările darurile, firea şi destoinicia lui, ca să poată judeca potrivit cu fiecare, precum numai El ştie. Altfel judecă Dumnezeu cele ale episcopului şi altfel cele ale stăpânitorului; altfel judecă cele ale povăţuitorului şi altfel ale ucenicului; altfel ale bătrânului şi altfel ale celui mai tânăr; altfel ale bolnavului şi altfel ale celui sănătos.
Se întâmplă uneori nu numai să judecăm, ci şi să dispreţuim. Cel care dispreţuieşte are silă, scârbă de aproapele ca de un lucru urât. Iar aceasta e mai rea şi mai pierzătoare decât a judeca. Cei care voiesc să se mântuiască nu ţin cont de scăderile aproapelui, ci totdeauna numai de ale lor.
Dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8).
Dragostea nu socoteşte răul, toate le acoperă” (I Cor. 13, 5).
Şi noi dacă am avea dragoste, însăşi dragostea ar acoperi orice greşeală. Sfinţii nu sunt orbi, dar totuşi nu văd păcatele lor. Sfinţii sunt precum pescarii: când aceştia aruncă undiţa în mare şi prind un peşte mare şi simt că acela se frământă şi se zbate, nu o trag îndată, căci dacă ar proceda astfel, s-ar rupe sfoara şi s-ar pierde undiţa. Pescarii sloboade cu dibăcie sfoara şi lasă peştele să plece unde voieşte. Şi când văd că a obosit şi s-a liniştit din zbaterea lui, încep iarăşi să-l tragă pe încetul. Aşa trag şi sfinţii pe fraţi prin îndelungă răbdare şi iubire şi nu se depărtează de ei cu dezgust şi nu se scârbesc de ei.
VII. DESPRE ÎNVINOVĂŢIREA DE SINE
Se întâmplă ca cineva auzind un cuvânt supărător, trece peste el netulburat, aproape ca şi când nu l-ar fi auzit, iar alteori auzindu-l se tulbură îndată. Netulburarea respectivei persoane poate fi cauzată fie de o aşezare lăuntrică bună, fie de o împătimire faţă de acea persoană şi de aceea rabdă. Sau cineva dispreţuişte pe cel care vrea să-l vatăme, pentru că socoteşte lucruri neînsemnate cele ce spune acela şi nici măcar nu-l ia în seamă ca om sau nici măcar nu socoteşte vrednice de luat în seamă cele ce le grăieşte sau le face acela.
Cauza oricărei tulburări este faptul că nu ne învinovăţim pe noi înşine. De aceea nu este de mirare că toţi sfinţii spun că nu este cale spre odihnă afară de aceasta. De asemenea vedem că nimeni n-a călătorit pe altă cale ca să afle odihna.
Se întâmplă iarăşi ca uneori ca cineva şezând în linişte şi pace, auzind un cuvânt supărător de la un frate, se tulbură şi-l osândeşte pe fratele ca singur vinovat pentru tulburarea lui. Aceasta este o judecată strâmbă. Oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela i-a arătat patima care era în el. El se aseamănă cu o floare de tăciune care pe dinafară este frumoasă, iar pe dinăuntru este cenuşă, iar când o sfărâmă cineva se arată a fi cenuşă. La fel şi acesta: la prima vedere, acesta şedea în pace, dar înlăuntrul lui avea patima şi el nu ştia. Acesta dacă voieşte să fie miluit, să se pocăiască, să se cureţe, să sporească şi atunci va vedea că mai degrabă trebuie să mulţumească fratelui, ca celui ce i s-a făcut pricină a acestui folos.
Altcineva poate zice: „Cum pot să nu mă necăjesc, dacă am nevoie de un lucru şi nu-l dobândesc?”. Dacă nu-l dobândeşte, trebuie să spună precum Sfântul Marcu Ascetul: „Hristos ştie mai bine decât mine ce trebuie să mă odihnească şi El însuşi mi Se face mie în locul acestei mâncări”. Fiii lui Izrael au mâncat mană în pustie patruzeci de ani. Chipul manei a fost unul, dar fiecăruia i s-a făcut ce avea nevoie: celui ce avea nevoie de ceva sărat, i s-a făcut sărat, celui care avea nevoie de ceva dulce, i s-a făcut dulce. Astfel, dacă are cineva nevoie de ou, şi nu dobândeşte decât legume, trebuie să se gândească că dacă ar fi avut nevoie cu adevărat de ou, Dumnezeu i l-ar fi trimis negreşit, dar El poate face şi leguma ou.
VIII. DESPRE ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI
Părinţii au spus că „e lucru străin călugărului să se mânie; şi la fel să supere pe cineva” şi iarăşi „dacă cineva e stăpânit de mânie, e stăpânit de draci; iar dacă cineva e biruit de patima aceasta, e cu totul străin de viaţa călugărească”.
Se întâmplă uneori că cineva pune metanie fratelui, precum se cuvine, când s-a ivit între ei o tulburare sau o supărare, dar rămâne şi după metanie supărat, având gânduri împotriva lui. Aceste gânduri trebuiesc tăiate repede căci ele înseamnă ţinerea de minte a răului. Este nevoie de multă trezvie şi de multă pocăinţă, ca să nu rămână în ele prea mult timp şi să se primejduiască. Punând metanie, şi-a vindecat pentru moment mânia, dar cu ţinerea de minte a răului nu a luptat.
Ava Dorotei aseamănă cuvântul fratelui cu o fărâmă de jar. Dacă-l suporţi, ai stins fărâma de jar, dar dacă îţi faci diferite gânduri, pui vreascuri, aprinzi focul şi faci fum. Fumul scos este tocmai tulburarea. Iar tulburarea aceasta este este mişcarea şi îngrămădirea gândurilor, care aţâţă inima şi o umple de îndrăzneală. Îndrăzneala este pornirea de răzbunare împotriva celui ce te-a supărat. Prin rugăciune, pocăinţă şi tăcere, o poţi încă stinge uşor. Dar dacă continui cu gândurile, ajungi la iuţime. Dar dacă voieşti, poţi s-o stingi şi pe aceasta, înainte de a ajunge mânie. Dacă rămâi tulburat şi tulburând, te vei afla ca cel ce pune lemne pe foc; şi focul arde mai tare şi aşa se produc cărbuni aprinşi. Aceasta este mânia. Precum cărbunii aprinşi se fac cărbuni mari neaprinşi şi fiind ţinuţi la un loc nu se sfărâmă mulţi ani şi chiar de se aruncă apă peste ei, nu se desfac, aşa şi mânia, dacă se prelungeşte timp îndelungat, se preface în ţinerea de minte a răului. Trebuie o luptă până la sânge cu sine însuşi pentru a putea topi ţinerea de minte a răului din sine.
Mânia este ca o rană. Metania pusă este ca un plasture pus pe rană. Rana i s-a vindecă şi s-a închis, dar locul este încă slab şi rana se poate deschide uşor. Dacă s-a luptat cu ţinerea de minte a răului, rana s-a cicatrizat, dar totuşi mai are o rămăşiţă de ţinere de minte a răului. Aceasta este cicatricea. Trebuie să se nevoiască să se şteargă urma a toată cicatricea şi să ajungă ca locul să se acopere cu păr şi să nu mai rămână nici o urmă de rană sau cicatrice. La acest lucru se poate ajunge rugându-se din toată inima pentru cel ce l-a supărat pe el şi să zică: „Dumnezeule ajută fratelui meu şi mie prin rugăciunile lui”. Rugăciunea pentru fratele e o dovadă de compătimire şi de dragoste iar încredinţarea rugăcinilor fratelui, o dovadă de smerenie.
Se poate răsplăti răul cu rău cu fapta, cu cuvântul şi cu înfăţişarea. Căci poate cineva lua o înfăţişare, sau face o mişcare sau poate arunca o privire care tulbură pe fratele său. Altul se sileşte să nu răsplătească răul cu rău nici prin faptă, nici prin cuvânt, nici cu înfăţişarea. Dar are în inima lui o supărare pe fratele său şi e necăjit pe el. Altul nu are nici o supărare pe fratele său, ci din contra dacă aude că fratele l-a bârfit sau a murmurat împotriva lui, se bucură. Altul nici nu ţine vreun gând rău împotriva aceluia ce l-a supărat, ci chiar se întristează dacă acesta e necăjit; dar nu are nici o plăcere dacă aceluia îi merge bine şi se necăjeşte dacă-l vede slăvit sau trăind în linişte. Aceasta este tot un fel de ţinere de minte a răului, dar mai uşoară. Dar este şi câte unul care voieşte ca fratele să se bucure şi să aibă pace şi voieşte să facă toate pentru binele lui şi să facă orice pentru cinstirea şi odihna lui.

IX. DESPRE MINCIUNĂ

Nimeni nu s-a unit cu Dumnezeu minţind pentru că minciuna este străină lui Dumnezeu. Tatăl minciunii este diavolul (Ioan 8, 44), iar adevărul este Dumnezeu (Ioan 14, 6).
Sunt trei feluri de minciună: cel ce minte în cuget, cel ce minte în cuvânt şi cel ce minte cu însăşi viaţa lui.
Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. Acesta nu cugetă nimic adevărat, ci toate din bănuială. Dacă aude cineva despre sine un lucru care din întâmplare e adevărat, din a cărui cauză, voind chipurile, să se îndrepte de greşeală. Dar însuşi începutul este de le cel viclean deoarece totul a început de la miciună, întrucât neştiind a bănuit ceea ce nu ştia.
Bănuielile sunt mincinoase şi de aceea vatămă. Ele sunt mai vătămătoare, când, prelungindu-se în noi, încep să ne convingă să socotim că vedem lămurit lucruri care nu sunt şi nici nu se întâmplă. Deci creşte încrederea în sine.
Cel ce minte în cuvânt spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu pună metanie şi să smerească. Dacă cineva îl învinovăţeşte de ceva, recurge la minciuni pentru a nu-şi asuma vina. Iar dacă pofteşte ceva, nu spune direct: „Poftesc aceasta” ci suceşte cuvintele zicând: „Sufăr de aceasta sau mi s-a poruncit aceasta”. Şi spune minciuni până îşi împlineşte pofta sa. Tot păcatul se săvârşeşte fie pentru iubirea de plăcere, fie pentru iubirea de arginţi, fie pentru iubirea de slavă. De aceea şi minciuna se săvârşeşte pentru acestea trei. Cineva minte fie pentru a-şi împlini pofta sa, fie pentru a câştiga ceva, fie pentru a nu fi învinovăţit şi umilit. Unul ca acesta nu e crezut însă niciodată. Chiar de ar spune vreun cuvânt adevărat, nimeni nu-l poate crede. Adevărul lui e pus la îndoială.
Uneori se poate ivi o împrejurare de mare nevoie de a ascunde ceva, căci altfel s-ar produce mare tulburare şi necaz. Minciuna în astfel de cazuri, poate fi întrebuinţată dar doar la nevoie şi nu mereu. Atunci trebuie să dezvălui lui Dumnezeu scopul şi trebuinţa pentru care a făcut-o, ca să fie acoperit.
Cel ce minte cu viaţa sa, este, de pildă, cineva fiind neînfrânat, făţăreşte înfrânarea, sau lacom fiind, vorbeşte despre milostenie şi laudă mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă şi o admiră. Un om ca acesta pentru a-şi acoperi urâciunea sa, vorbeşte despre virtute ca şi cum ar fi unul din cei care o împlinesc. Nici un păcat, nici o erezie, nici diavolul însuşi nu poate amăgi pe cineva decât luând chipul virtuţii cum zice apostolul: „că însuşi diavolul se preface în înger de lumină” (II Cor. 11, 15).

X. DESPRE TREBUINŢA DE A CĂLĂTORI PE CALEA LUI DUMNEZEU CU SCOP BUN ŞI CU TREZVIE

Trebuie să ne îngrijim ca să vieţuim cu trezvie, căci timpul este trecător. Dacă am voi să ne nevoim puţin, nu am suferi atâtea necazuri, nici nu ne-am osteni mult. Nevoindu-ne câte puţin, am spori câte puţin iar la sfârşit am face aceasta cu odihnă. Căci Dumnezeu vede cine se forţează pe sine şi-i dă ajutorul Său. Însuşi actul de a voi este începutul mântuirii noastre. De la a voi, venim cu Dumnezeu la nevoinţă şi prin nevoinţă e ajutat cineva să dobândească virtuţile.
Precum cel ce voieşte să înveţe meşteşugul tâmplăriei, nu trebuie să dea atenţie vreunui alt meşteşug, aşa e şi cu cei ce voiesc să dobândească lucrarea duhovnicească. Nu trebuie să dea atenţie altui lucru, ci noaptea şi ziua să cugete la ea, cum poate să o dobândească. Cei ce nu se apucă de lucru astfel, nu numai că nu înaintează, dar se şi sfărâmă, umblând aşa fără scop. Căci dacă nu stăruie cineva în trezvie şi nu se nevoieşte, cade uşor în abaterile de la virtute.
Virtuţile sunt stări de mijloc, sunt calea împărătească. Ele sunt la mijloc: între prisosinţă şi lipsuri. De aceea s-a scris: „Să nu te abaţi nici la cele de-a dreapta, nici la cele de-a stânga” (Pilde 4, 27) ci umblă „pe calea împărătească” (Num. 20, 17). De pildă: bărbăţia e la mijloc între frică şi obrăznicie, smerita cugetare la mijloc între mândrie şi dorinţa de a plăcea oamenilor; la fel cuviinţa e la mijloc între ruşine şi neruşinare.
Răutatea nu este în ea însăşi nimic, căci nu e nici o fiinţă oarecare şi nu are nici ipostas. Răutatea este precum lemnul. Lemnul nu are viermele în sine; dar dacă face puţină putreziciune, din acea putreziciune se iveşte viermele şi apoi acesta mănâncă lemnul. La fel e şi cu arama: ea însăşi produce rugina şi tot ea e mâncată de rugină. Şi haina produce molia, iar molia născută din ea o strică. Tot la fel e şi cu sufletul. El produce răutatea, care nu era nimic, care nu era nimic înainte şi nu avea nici un ipostas. „Focul e produsul materiei şi el mistuie materia, cum răutatea mistuie pe cei răi”.
Dacă cineva duce o viaţă fără rânduială şi nu veghează asupra sănătăţii sale, se produce sau o prisosinţă sau o lipsă şi de aici vine neorânduiala (dezechilibrul). Înainte de aceasta nu era boală în el, sau boala nu era nimic. După ce trupul se face sănătos, nu se mai află boala. La fel şi răutatea este o boală a sufletului lipsit de sănătatea care îi este proprie lui prin fire. Iar aceasta este virtutea.
Sunt trei stări în om: una este a celui care lucrează patima, alta a celui care o opreşte şi alta a celui care o dezrădăcinează.
Cel ce lucrează patima este cel care o trece în fapte. De exemplu, slava deşartă o vedem când cineva nu poate să audă un cuvânt de la fratele său deoarece atunci când aude, se tulbură şi zice zece cuvinte în loc de unul şi se luptă şi se tulbură, iar când se opreşte din luptă, rămâne gândindu-se mai departe la relele împotriva celui care a spus acel cuvânt.
Cel ce o opreşte este cel ce nici nu o lucrează dar nici nu o taie, ci o înfrânează cu înţelepciune şi care trecând mai departe, o are încă în el. Astfel, cineva aude un cuvânt şi se necăjeşte pe sine nu pentru că a fost ocărât ci pentru că nu a răbdat. Mai sunt unii care se luptă să oprească patima, dar cu o altă patimă. Căci unul tace pentru slava deşartă, altul pentru a plăcea oamenilor, sau pentru o oarecare altă patimă. Aceştia vindecă răul cu rău. Dar a spus ava Pimen că răutatea nu desfiinţează nicidecum răutatea. Aceştia se socotesc împreună cu cei ce lucrează patima, deşi râd de aceia.
Cel ce dezrădăcinează patima, este cel ce se nevoieşte ca să lucreze cele contrare patimii. Este câte unul care se bucură când e ocărât, dar pentru a avea plată. Acesta dezrădăcinează patima, dar nu cu conştiinţă. Altul, se bucură când e ocărât şi socoteşte că e îndatorat să sufere ocara, pentru că el s-a făcut pricina ei. Acesta dezrădăcinează patima cu conştiinţă. Este un altul care nu numai că se bucură când e ocărât şi se învinovăţeşte pe sine, ci se şi întristează pentru tulburarea celui ce-l ocărăşte pe el.
Suntem datori a ne cerceta în fiecare zi, an, lună şi săptămână ce patimi avea, dacă le-am biruit, dacă am înaintat duhovniceşte sau am rămas pe aceeaşi treaptă sau am căzut în mai rău.

XI. DESPRE TREBUINŢA DE A NE SÂRGUI SĂ TĂIEM REPEDE PATIMILE, ÎNAINTE DE A AJUNGE SUFLETUL LA DEPRINDEREA CEA REA

Viaţa dusă în neorânduială împiedică însănătoşirea sufletului. Dacă în cazul unei boli trupeşti în caz de nevindecare, poţi afla diverse cauze: fie au fost vechi medicamentele, fie a fost nepriceput doctorul, fie bolnavul nu a ascultat ce i-a rânduit doctorul, în cazul nevindecării bolii suflteşti, singurul vinovat este însăşi persoana care nu respectă tratamentul. Doctorul este Hristos. El este Doctorul sufletelor şi al trupului. Medicamentele adică poruncile, nu au cum să fie învechite căci poruncile lui Hristos nu se învechesc niciodată. Căci pe măsură ce sunt lucrate mai mult, se înnoiesc mai mult. Deci nimic nu împiedică însănătoşirea sufletului decât viaţa lui neregulată.
Trecerea timpului duce la creşterea patimii în suflet dacă omul nu se sârguieşte să o dezrădăcineze de la început. Patima este precum un copac, care odată cu trecerea timpului, creşte şi devine din ce în ce mai greu de scos din rădăcini.
Fericit este cel ce va apuca pruncii tăi şi-i va zdrobi de piatră” (Ps. 136, 12). Adică fericit este cel ce va nimici gândurile viclene, nedând timp răului să crească şi să lucreze în el un rău mai mare. Piatra de care vor fi zdrobite este Mântuitorul Hristos.
Pentru a tăia repede patimile, este nevoie să ne cercetăm pe noi înşine cum am petrecut ziua, cum am trecut noaptea, de ne-am sculat cu rână la priveghere, de nu ne-am supărat cumva pe cel ce ne-a sculat, etc.
Dacă are cineva zece fapte bune şi una rea din deprindere, acea una le biruieşte pe cele zece bune. Un vultur dacă va ieşi întrg din cursă, dar va avea un picior legat, prin acea mică parte a lui e răpusă toată puterea lui. Astfel vânătorul îl va putea răpune când voieşte. Aşa este şi cu sufletul. De ar avea numai o patimă în stare de deprindere, vrăjmaşul îl poate răpune în orice clipă.
Dacă suntem căzuţi în vreo patimă, trebuie să ne sârguim să ne ridicăm îndată, să ne pocăim pentru ea, să plângem înaintea lui Dumnezeu, să veghem şi să luptăm. Şi Dumnezeu văzând smerenia, zdrobirea şi hotărârea noastră, ne va da mână de ajutor pentru ca să ne ridicăm.

XII. DESPRE FRICA DE CHINURILE VIITOARE ŞI DESPRE TREBUINŢA CA CEL CE VOIEŞTE SĂ SE MÂNTUIASCĂ SĂ NU UITE NICIODATĂ DE GRIJA MÂNTUIRII SALE

Pentru o boală putem găsi diverse explicaţii dar cea mai sigură şi mai plauzibilă este aceea că Dumnezeu a rânduit acea boală ştiind că ne este de folos. De aceea, nimeni nu trebuie să se întristeze pentru ceea ce i se întâmplă.
Sunt unii care se îngreuiază atât de tare de necazurile ce li se întâmplă încât şi-ar lua viaţa numai să scape de povara lor. Dar aceştia nu cunosc înfricoşata strâmtorare ce va fi pe lumea cealaltă dacă vor recurge la acest act negândit. Şi noi, de multe ori, necunoscând cele de dincolo, socotim grele cele de aici. Dar nu este aşa.
Cel pătimaş care se află încă în trup, uită de patimi datorită unor factori externi care îi distrag atenţia sufletului: mănâncă, bea, doarme, se întâlneşte cu alţii, vieţuieşte cu cei iubiţi. Dar când iese din trup, sufletul rămâne singur cu patimile lui. Astfel el e chinut pururea de ele încât nici nu-şi mai poate aduce aminte de Dumnezeu. Pe lângă aceasta, cine poate descrie locurile cele înfricoşătoare, trupurile chinuitoare, focul cel negrăit, întunericul, puterile cele năpraznice, pedepsitoare şi celelalte mii de mijloace chinuitoare care s-au descris în Dumnezeieştile Scripturi?
Precum sfinţii prmesc anumite locuri luminoase şi o bucurie îngerească, pe măsura faptelor lor bune săvârşite în viaţă, tot la fel şi păcătoşii primesc locuri întunecoase, înceţoşate, pline de frică şi de spaimă, precum spun sfinţii. Păcătoşii se chinuiesc cu dracii înşişi precum a zice: „Duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 4, 41).
Sufletele îşi vor aduce aminte de toate cele de aici: de cuvinte, de fapte, de gânduri şi nu vor putea uita de nici una din acestea. Cele ce se spun în psalm: „În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor” (Ps. 145, 4), se zice cu privire la bunurile limii acesteia: la case, locuri, părinţi, copii, negustorii. Nimic din acestea nu-şi mai aduce aminte sau nu se mai îngrijeşte. Doar cele ce le-a făcut potrivit virtuţii sau patimii şi le aminteşte. Îşi va aminti de cel pe care l-a ajutat cândva sau de care a fost ajutat, de cel pe care l-a vătămat sau de care a fost vătămat. Sufletul îşi aminteşte de toate după ce iese din trup mult mai bine decât când era în viaţă.
Având în vedere toate aceste lucruri, sufletul trebuie să lupte nu numai cu relele obişnuinţe, şi cu patimile, ci şi cu pricina lor, care sunt rădăcinile. Căci dacă patimile precum buruienile, dacă nu sunt smulse din rădăcini, odrăslesc din nou. După ce a fost curăţit locul de rădăcini şi mărăcini, şi după ce s-a arat locul, abia atunci poate fi semănată sămânţa cea bună. Dar dacă îl va lăsa gol, răsar iarăşi buruienile. Acestea găsind un loc bun şi moale, îşi vor întinde mai adânc rădăcinile lor. Astfel ele se vor face mai tari şi se vor înmulţi în el. Acelaşi înţeles au şi cuvintele Evanghliei: „Când duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi negăsind zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Lc. 11, 24-26).
Este cu neputinţă ca sufletul să rămână în aceeaşi stare: ori înaintează spre bine ori spre mai rău. De aceea este necesar ca omul nu numai să nu facă răul, ci să lucreze şi binele: „Fereşte-te de rău, şi fă binele” (Ps. 36, 17). De exemplu: de s-a obişnuit cineva să facă nedreptate, nu ajunge numai să nu mai facă nedreptate, ci trebuie să facă şi dreptate. Sau, de a fost îndrăzneţ, nu ajunge numai să înceteze a mai fi îndrăzneţ, ci trebuie să se şi smerească. Aceasta înseamnă a se feri de rău şi a face binele. Fiecare patimă, precum s-a mai spus, are o virtute contrară. Virtuţile ne sunt date de Dumnezeu prin fire: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. 1, 26). „După chipul” căci Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber, iar „după virtute” adică după virtute. Virtuţile le avem în chip firesc, dar nu şi patimile.

XIII. DESPRE TREBUINŢA DE A RĂBDA ÎNCERCĂRILE FĂRĂ TULBURARE ŞI CU MULŢUMIRE
Noi nu păcătuim în cele ce vin asupra noastră decât pentru că suntem fără răbdare în dureri, pentru că nu vrem să purtăm un mic necaz, sau pentru că nu vrem să pătim ceva care ne vine în afara scopului urmărit de noi. Căci Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră: „Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa pe noi să fim încercaţi peste puterea noastră” (I Cor. 10, 13). Cu cât ne silim mai mult să scăpăm de încercări, cu atât ne simţim mai îngreuiaţi de povara lor şi slăbim în curaj şi nu putem scăpa de ele.
Cei care ştiu să înoate în mare, când vine vreun val împotriva lor, se afundă sub el până ce trece şi astfel rămân nevătămaţi. Dacă însă s-ar împotrivi valului, acesta i-ar împinge înapoi şi le-ar mări astfel distanţa până la ţintă. Şi dacă s-ar împotrivi astfel fiecărui val care ar veni împotriva lor, s-ar zdrobi mereu, neizbutind nimic. Dar dacă se smeresc sub val, acesta trece fără primejdie peste ei, iar ei rămân înnotând cât voiesc. La fel este şi în cazul încercărilor. Dacă sunt purtate cu răbdare şi smerenie, sunt trecute fără nici o vătămare. De altfel, nici ajutorul lui Dumnezeu nu va întârzia să vină.
Întâi răsar gânduri pătimaşe, apoi se ivesc patimile şi pe urmă sunt nimicite. Dar noi care săvârşim păcatul cu fapta şi cerem drepturi pe seama patimilor, nu ştim când răsar gânduri pătimaşe, nici când se ivesc patimile, ca să luptăm cu ele. Suntem încă jos, în Egiptul patimilor, în jalnica lucrare a cărămizilor lui Faraon. Când fii lui Izrael erau în Egipt şi erau robi Faraonului, făceau cărămizi. Iar cei ce lucrează la cărămizi sunt totdeauna jos, privind cu ochii la pământ. La fel şi sufletul robit de Faraonul cel netrupesc, de vrăjmaşul diavol nu poate să gândească nimic din cele duhovniceşti, ci numai din cele pământeşti. Apoi i-au clădit lui din cărămizile ce le-au pregătit trei cetăţi întărite: Pitho, Ramses şi On, care este Iliopolis. Iar acestea sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi din care constă orice păcat.
Când i-a scos Moise pe fii lui Izrael din Egipt şi i-a trecut prin Marea Roşie, dorind să-i ducă la cei şaptezeci de trunchi de finici şi la cele douăsprezece izvoare de apă, întâi i-a dus la Mera. Aici fiind apa amară, s-a necăjit poporul căci nu avea ce să bea. Prin Mera i-a dus Moise la destinaţie.
La fel şi sufletul când se opreşte de la păcatul cu fapta şi trece marea cea gândită a gândurilor şi a faptelor rele, întâi se osteneşte luptând, se necăjeşte mult şi mai apoi va intra prin necazuri la sfânta odihnă.

XIV. DESPRE CLĂDIREA ŞI BUNA ÎNTOCMIRE A VIRTUŢILOR SUFLETULUI

Sfânta Scriptură ne învaţă prin aceasta că frica lui Dumnezeu face sufletul să păzească poruncile şi prin porunci se zideşte casa sufletului.
Casa sufletului se zideşte la fel ca şi cea văzută. Cel ce îşi zideşte casa sufletului, trebuie să o întărească din toate părţile şi să ridice clădirea din toate cele patru părţi. El nu trebuie să se îngrijească doar de o parte, iar pe celelalte să le nesocotească. Nu trebuie să lucrăm doar o virtute, cum fac unii, iar de celelalte să nu avem grijă. Dacă vom proceda astfel, nu vom fi îngreuiaţi de patima potrivnică ei, dar vom fi furaţi de celelalte patimi. Dacă vom înălţa un zid oricât de sus socotind că am făcut ceva mare, s-ar putea să ne amăgim deoarece venind un vânt va putea oricând să-l doboare. Căci acest zid stând singur nu este legat de celelalte ziduri. Deasemenea nimeni nu-şi poate face acoperiş cu un singur zid.
Temelia casei este credinţa cea dreaptă. Pe această temelie se zideşte casa după rânduiala ei. Virtuţile sunt cărămizile cu care se va înalţa casa. Din orice virtute care îl va întâmpina pe om, va trebui să pună o piatră în clădire: o piatră a milei, o piatră a tăierii voii, o piatră a blândeţii şi cele asemenea. Trebuie însă să se îngrijească de răbdare şi de bărbăţie. Acestea sunt unghiurile şi prin ele se strânge clădirea, se uneşte perete cu perete, nu se apleacă şi nici nu se desfac pereţii unul de altul. Fără de acestea nimeni nu poate să desăvârşească nici o virtute. Dacă nu are cineva bărbăţie în suflet, nu rabdă şi dacă nu este răbdare, nimeni nu poate izbuti nimic.
Fiecare piatră trebuie pusă pe lut (pe tencuială) căci dacă va pune piatră peste piatră fără lut, pietrele se vor clinti şi casa va cădea. Lutul este smerenia. El este din pământ, iar pământul este călcat în picioare de toţi. Orice virtute adăugată fără smerenie nu este virtute. Cel ce voieşte să facă vreun bine, trebuie să-l facă cu smerenie, ca prin smerenie să se păstreze ceea ce s-a făcut.
Casa mai trebuie să aibă şi nişte legături care sunt dreapta socoteală. Aceasta întăreşte casa şi strânge piatră cu piatră şi ţine clădirea strânsă, dându-i pe lângă aceasta şi o înfăţişare frumoasă.
Acoperişul este iubirea, care este desăvârşirea virtuţilor, precum acoperişul este desăvârşirea casei. După acoperiş urmează îngrăditura lui. Îngrăditura este smerenia deoarece ea încununează şi păzeşte toate virtuţile.
Este foarte important ca zidarul să fie meşter, căci dacă nu este meşter, face clădirea strâmbă şi poate cădea oricând. Meşter este cel ce lucrează întru cunoştinţă căci dacă pune o piatră şi ia două, lucrează în zadar. De pildă: vine un frate oarecare şi-ţi spune un cuvânt necăjindu-te, sau rănindu-te, şi tu taci şi-i pui metanie. Aşa ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate că ai fost ocărât de cutare frate dar tu i-ai pus şi metanie. Sau pune cineva metanie voind să fie slăvit. Aceasta înseamnă a pune o piatră şi a o lua înapoi. Dar cel ce pune metania întru cunoştinţă, este convins în chip neîndoielnic că el însuşi este vinovat.
Una dintre virtuţile cele mai importante este milostenia. „Răscumpără cu milostenii păcatele tale” (Dan. 4, 24). Însuşi Domnul spune: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 36). N-a zis: „Postiţi precum Tatăl vostru posteşte” nici „Fiţi neagonisitori precum Tatăl vostru este neagonisitor”. Milostenia este virtutea care ia în chip deosebit ca pildă pe Dumnezeu căci ea este o însuşire proprie lui. Milostenia este diferită în funcţie de scopul cu care se face. Unul face milostenie pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze ţarina sa, şi Dumnezeu o binecuvintează. Altul o face pentru copii lui şi Dumnezeu păzeşte pe copiii lui.
Este un altul care face milostenie pentru ca să se izbăvească de chinurile viitoare. Acesta o face pentru sufletul său. O face pentru Dumnezeu dar nu cum voieşte Dumnezeu deoarece se află încă în simţirea de rob. Robul nu face voia Domnului său de bună voie, ci temându-se să nu fie bătut. La fel şi acesta o face ca să fie izbăvit de chinuri. Şi Dumnezeu îl izbăveşte de ele. Altul face milostenie, ca să-şi ia plata. Acesta e mai înalt decât cel dintâi. Dar nici aceasta nu e cum vrea Dumnezeu. Acesta este asemenea simbriaşului. Care nu face voia stăpânului doar pentru ca să ia plata de la stăpân, să câştige. Altul face binele pentru binele însuşi. Acesta este în simţirea de fie şi este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu.
Milostenia nu este neapărat materială. Poţi face milostenie şi spunând un cuvânt, slujind un bolnav, mângâind un frate, răbdând pe fratele tău când acesta se mânie, iertând greşeala aproapelui, etc. Nimeni nu poate să spună că nu poate milui. Fiecare poate milui, doar să facă milostenia întru cunoştinţă.
Cel ce face binele întru cunoştinţă, acela este zidarul cel cercat şi meşterul care clădeşte casa întărită. Spune şi Sf. Evanghelie: „Cel înţelept zideşte casa pe piatră” (Mt. 7, 24).

Ale lui Ava Dorotei diferitre epistole
A. Către unii care trăiau în chilie şi l-au întrebat despre întâlnire
Monahii nu trebuie să iasă din chilie degeaba. Ei trebuie să aibă neapărat în vedere un scop şi să ştie pentru ce face lucrul respectiv. Pot merge pentru: dragoste, pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu, sau pentru a se cunoaşte pe sine. Ava Antonie mergând la unii, ce afla bun la fiecare dintre ei o lua şi o reţinea: de la unul blândeţea, de la altul smerenia, de la altul liniştea şi se afla având ale fiecăruia în sine însuşi. Iar când se întorc la chilii, trebuie să se cerceteze pe sine, dacă sau folosit sau cumva sau păgubit. Dacă află că s-au folosit şi s-au întors nevătămaţi, dau slavă lui Dumnezeu. Dacă cumva au greşit, trebuie săs e pocăiască şi să se tânguiască.
B. Către Întâistătătorii şi ucenicii din mănăstire cum trebuie să povăţuiască cei dintâi pe fraţi şi cum trebuie să se supună cei din urmă
Povăţuitorul din mănăstire, trebuie să înveţe prin cuvânt dar mai ales prin fapte deoarece pildele sunt mai lucrătoare. De este în putere trebuie să fie pildă şi în cele trupeşti. Dar dacă este mai slab, poate fi pildă prin aşezarea lui cea bună a sufletului şi prin roarele Duhului înşirate de apostol: prin iubire, îndelungă răbdare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, credinţă, înfrânare de la toate patimile (Gal. 5, 22). Pentru greşealele ce se întâmplă, nu trebuie să se necăjească prea tare, ci trebuie să arate fără tulburare, vătămarea ce vine din greşeală. Dacă trebuie să certe, să certe potrivit cu persoana şi cu timpul. Nu trebuie să judece păcatele mici, precum le judecă pe ale sale proprii, nici nu trebuie să le mustre mereu. Obişnuinţa cu mustrarea duce pe cel mustrat la nesimţire. Deasemenea, nu trebuie să certe cu trufie, ci cu smerenie. Dacă fratele este întru tulburare şi i se împotriveşte, trebuie să fie atent să nu grăiască ceva întru mânie pentru ca nu cumva prin iuţimea arătată să-l omoare diavolul cu ţinerea de minte a răului.

Cartea avei Dorotei face parte din Filocalia 9 alaturi de Scara Sfantului Ioan Scararu.
Filocalia 9 poate fi comandata de aici.

Alte volume ale Filocaliei le gasiti aici.

Recenzie la Cartea "Biblia în Biserică" a Pr. Constantin Coman

Niciun comentariu:

Date Biografice despre autor


Pr. Constantin Coman s-a născut pe 28 august 1953 în satul Albeşti, com. Smeeni, jud. Buzău. A urmat şcoala generală în satul său, apoi Seminarul Teologic din Buzău şi Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. A obţinut titlul de licenţiat în teologie, cu teza de licenţă intitulată: Conştiinţa morală în lumina învăţăturii creştin-ortodoxe.

În Octombrie 1977, a fost admis prin concurs la cursurile de doctorat, Secţia Biblică, Specialitatea principală Noul Testament.

Între anii 1977-1978, a urmat Cursurile anului I de doctorat la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, încheiat cu susţinerea lucrărilor şi a examenelor de an, iar între anii 1979 – 1983, Studii postuniversitare la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.

A lucrat cu Dl Savvas Agouridis, profesor la catedra de Ermineutică biblică şi Erminie a Noului Testament a susnumitei facultăţi.

La 8.12.1983 a obţinut titlul de doctor în teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena.

Deasemenea, părintele a mai urmat cursuri de limbă greacă modernă la Universitatea din Atena, şi cursuri de Iimbă franceză Ia Universitatea din Besançon, Franţa.

Din 1.02.1999, devine Conferenţiar la Catedra de Teologie Biblică, Disciplina Studiul Noului Testament iar între 1.03.1984 - 1.09.1986, Spiritual II cu gradul didactic de asistent universitar la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti.

Între anii 1986 - 1994 Asistent universitar, titularizat prin concurs, la Secţia Biblică, catedra de Noul Testament iar între anii 1994 – 1999, Lector universitar.

Părintele a susţinut numeroase conferinţe în ţară şi străinătate. A scris cărţi, dar puţine la număr şi foarte multe articole. Amintim câteva titluri de cărţi: Erminia Duhului, Bibliografia biblică ortodoxă românească din sec. al XX. Lea, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Biserica şi sectele – Adevăr şi rătăcire, Casa Creştinului, Biblia în Biserică. Un merit deosebit al său, sunt şi numeroasele cărţi traduse din limba greacă.

Prezentăm în continuare pe scurt cuprinsul capitolelor după care le vom detalia:

1. Introducerea

Cartea de faţă reuneşte într-un singur volum o serie de eseuri şi studii biblice. Unele din ele au apărut în diverse publicaţii sau au fost prezentate în cadrul unor întruniri biblice.

În cartea de faţă vom descoperi frământările lăuntrice ale autorului provenite din domeniul cercetării biblice sau mai bine zis al ermineuticii biblice. Unitatea şi coerenţa materialelor trebuie căutată la nivelul problematizării.

2. Despre Pocăinţă

Se vorbeşte despre „schimbărea a minţii” care este recunoaşterea stării de cădere a omului. Pocăinţa este cea care apropie pe om de Dumnezeu.

3. Fuga de Dumnezeu

Începând cu păcatul protopărinţilor noştri, a intrat în firea omului această fugă de Dumnezeu. Sunt prezentate în acest capitol cauzele, felurile, urmările acestei fugi de la faţa lui Dumnezeu.

4. Poruncile dumnezeieşti, medicamente pentru viaţa veşnică

Pornind de la cuvintele unui părinte aghiorit contemporan care scria ucenicilor săi să considere poruncile dumnezeieşti ca pe nişte medicamente, iar împlinirea lor ca pe o terapie, autorul dezvoltă o adevărată omilie..

5. Biblia şi drepturile omului

Nicăieri în Biblie nu găsim temeiuri pentru susţinerea drepturilor omului. Evanghelia şi întreaga tradiţie creştină fundamentată pe Evanghelie, ne propune o spiritualitate a îndatoririlor, şi nu a drepturilor.

6. Jertfa ca libertate

Jertfa este calea prin care omul îşi poate redobândi libertatea pierdută sau confiscată într-un fel anume.

7. Amestecul firilor

Subiectul acestei dezbateri este determinat de acceptarea hirotoniei femeilor de către Biserica Anglicană, lucru care stârnit multă zarvă în presă. Este opera mişcării feministe care pledează pentru apărarea „drepturilor femeii”.

8. Fiinţa Eclesială

Trebuie să avem o conştiinţă eclesială, o conştiinţă că suntem mădulare ale organismului eclesial, de fiinţe eclesiale. Aceasta înseamnă că trebuie să fim conştienţi că orice faptă a noastră, orice iniţiativă sau lucrare a noastră afectează pozitiv sau negativ trupul Bisericii, ale cărei mădulare suntem.

9. Cruce şi Înviere

Se vorbeşte despre rolul Crucii în viaţa creştinului şi a Bisericii, cauzele respingerii Crucii de către protestanţi, despre fuga de Cruce şi ispitele lumii contemporane.

10. Biserica şi viaţa politică

Subiectul a pornit de la controversele referitoare la intrarea sau nu a Bisericii în viaţa politică. Autorul arată nişte mari confuzii create în rândul mirenilor şi chiar şi al clericilor ajungând să demonstreze că de fapt Biserica este implicată de la începuturi în politică prin membrii săi care o formează.

11. Amestecul, o provocare actuală

După 1989, societatea românească şi Biserica Ortodoxă Română, s-a aflat confruntându-se cu tot soiul de mişcări, de curente care se plasau în zona paranormalului. Ele s-au organizat în diverse asociaţii care tind tot mai mult la titlul de religie. Se discută despre influenţa pe care o manifestă acestea asupra credincişilor din biserică.

12. Unitatea Bisericii sau Ecumenismul între adevăr şi erezie

Unitatea tuturor creştinilor, după cuvintele Evangheliei, „ca toţi să fie una”, a fost urmărită de toate Bisericile, dar înţeleasă diferit. Sunt prezentate aici, opiniile catolice, protestante şi ortodoxe asupra acestei unităţii urmărite de Mişcarea Ecumenică.

13. Ermineutica Biblică

În acest articol, autorul semnalează lipsa din programa universitară a Ermineuticii Biblice şi importanţa acesteia în viaţa Bisericii. Părintele profesor constată că Biserica Catolică şi Bisericile Protestante se confruntă toate cu o mare problemă: neputinţa de a înţelege Biblia, problemă care nu se află şi în Biserica Ortodoxă. Aici intervine Ermineutica Biblică.

14. Biblia şi istoria Biblică

Ni se prezintă o istorie a omenirii de la începuturile ei nememorabile până la sfârşitul ei, încă neajuns. Cu toate că sunt prezentate secolele diferite, există o anumită continuitate şi unitate în istoria prezentată în Biblie. Sfânta Scriptură ne relatează istoria unui singur popor: poporul lui Dumnezeu.

15. Unitatea Bibliei

O abordare unitară a Sfintei Scripturi ar trebui să arate, ce a determinat Vechiul Israel iar mai apoi Biserica (Noul Israel), să adune într-o singură carte, sub un singur titlu, atâtea cărţi de o diversitate tematică atât de mare, provenind de la mai mulţi autori, din diferite timpuri şi locuri.

16. Erminia sectară şi erminia integratoare a Bibliei

Autorul dă câteva versete ca exemple, pentru a se vedea mai bine maniera utilizată de sectari. Se disting capcanele pe care le lansează această împărţire în versete. Cea mai mare este ruperea versetului de context.

17. Eclesial în traducerea Bibliei

În acest capitol, autorul aduce cuvinte de laudă Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania şi traducerii sale a Noului Testament.

18. Privire ortodoxă asupra traducerii neoprotestante a Noului Testament în limba română

Autorul a fost invitat să prezinte opinia ortodoxă asupra unei noi traduceri protestante a Noului Testament în limba română, sub egida Societăţii Biblice Interconfesionale din România.

Nu avem de-a face, de fapt, cu o traducere, ci cu o revizuire a traducerii lui Cornilescu. Textul de bază care a fost dat spre studiu, a fost Evanghelia după Matei.

Sunt prezentate câteva din diferenţele dintre cele două traduceri: ceo ortodoxă şi cea protestantă.

19. Revelaţie şi inspiraţie, Teologie şi Duh Sfânt

Autorul atrage atenţia asupra influenţelor occidentale, cu nuanţă de secularizare, ce sunt foarte des întâlnite în manualele noastre de dogmatică. Se vorbeşte foarte mult de Revelaţie.

20. Evanghelie şi propovăduire

Autorul ca şi toţi ceilalţi slujitori ai altarului, preocupat fiind de cum trebuie să fie alcătuită o predică pentru a avea rezultate cât mai bune, a cerut sfat de la un mare duhovnic. Frământările lui s-au dovedit inutile. A face să se nască credinţa în oameni nu stă în abilităţile predicatorului, propovăduitorului Cuvântului lui Dumnezeu. Este lucrarea Duhului Sfânt şi puterea lui Dumnezeu. Cuvintele părintelui s-au dovedit a fi în conformitate cu cele ale Sf. Ap. Pavel din Epistola I Corinteni. Asupra acestor cuvinte apostoleşti va insista autorul în cele ce urmează.

21. Biblia şi Filocalia

Autorul prezintă o problemă foarte importantă, anume contribuţia părinţilor filocalici la interpretarea Sfintei Scripturi şi relaţia dintre textele filocalice şi cele biblice.

22. Primatul Duhului, Cercetarea biblică şi asceza

Se vorbeşte despre necesitatea şi importanţa harului divin. Ideea centrală a acestui capitol este faptul că doar cel care are Harul Sf. Duh asupra sa, este cu adevărat om duhovnicesc. Numai un astfel de om, poate vorbi fără să greşească despre cele ale lui Dumnezeu, deoarece el însuşi le trăieşte. Duhul este cel care îl luminează pe om şi descoperă tainele lui Dumnezeu.


Introducerea

Cartea de faţă reuneşte într-un singur volum o serie de eseuri şi studii biblice. Unele din ele au apărut în diverse publicaţii sau au fost prezentate în cadrul unor întruniri biblice.

În cartea de faţă vom descoperi frământările lăuntrice ale autorului provenite din domeniul cercetării biblice sau mai bine zis al ermineuticii biblice. Unitatea şi coerenţa materialelor trebuie căutată la nivelul problematizării.

Autorul urmăreşte să ridice o problemă foarte serioasă pe care el o constată: de ce studiile biblice sunt marginalizate, iar interesul pentru citirea şi cercetarea Bibliei sunt atât de scăzute în şcolile noastre teologice şi nu numai.

Programele analitice din cadrul seminarului şi a facultăţii teologice sunt foarte zgârcite cu studiile biblice. Timpul acordat lor este prea puţin. Tot de aici vine şi cota foarte scăzută a interesului, pe care celelalte discipline teologice îl acordă studiilor biblice. Toate se folosesc de citate din Sf. Scriptură ca temeiuri biblice pentru discursul teologic respectiv, fără a ţine seama însă de unitatea Sf. Scripturi.

Lipsa interesului pentru acest domeniu se vede şi din faptul că acest domeniu are foarte puţin specialişti. Cu toate că sunt foarte mulţi doctoranzi, prea puţini sunt în acest domeniu. Am putea spune despre acest domenu, că este chiar pe ultimul loc.

Însuşi părintele Dumitru Stăniloae recunoştea că a nedreptăţit în studiile sale Biblia. Teologia sa era mai mult o teologie patristică decât biblică.

Autorul este de părere că elaborarea unei ermineutici biblice ortodoxe şi a unei teologii biblice, ar da un impuls puternic studiilor biblice şi ar recupera interesul studiilor teologice pentru Biblie. Astfel vom redescoperi de fapt, Biblia şi legătura ei cu Biserica şi cu Revelaţia Dumnezeiască.

Important de subliniat este şi faptul că autorii cărţilor Sf. Scripturi au scris sub inspiraţia Sf. Duh.

Procesul de formare a canonului Biblic al Noului Testament se desfăşoară în Biserică. Astfel scoate foarte bine în evidenţă caracterul eclesial al Sf. Scripturi. Canonul Biblic nu poate fi înţeles în afara Bisericii. El este al Bisericii. Ea prin episcopii săi, prin sinoadele episcopilor şi prin viaţa eclesială a formulat canonul Biblic al Noului Testament.

Biblia este a Bisericii. De aceea, ea nu poate fi înţeleasă decât de cei care sunt în Biserică. Cine iese din Biserică sau se află în afara Bisericii nu are dreptul a se raporta la Biblie şi nici de a o revendica pentru sine. De aceea ereticii nu au dreptul de a cita din Scriptură.

Neputinţa sectară de a-şi asuma Biblia în întregime se vede şi din următoarele lucruri: 1. Luther numea o epistolă noutestamentară „de paie” şi 2. Neoprotestanţii se inspiră foarte mult din apocrifele Biblice care îi reprezintă mult mai bine.

Folosirea şi interpretarea Bibliei în afara Bisericii, a dat naştere şi continuă să dea naştere la o multitudine de erezii şi secte.

Nimeni nu a scris teologie doar de dragul de a oferi tratate de teologie, ci pentru a veni în întâmpinarea unor situaţii concrete din viaţa Bisericii. Astfel au apărut şi scrierile noutestamentare sau cele ale apologeţilor adresate celor care prigoneau Biserica şi pe creştini sau a Sfinţilor Părinţi ca răspunsuri la diferite erezii.

Există un mai întâi, afirmat cu tărie de Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 32-33). Dacă în locul acestei priorităţi absolute, omul aşează alt obiectiv, oricât de bun şi de sănătos ar fi acesta, se răstoarnă ierarhia firească a lucrurilor, generând amestec şi confuzie. Tocmai acest lucru îl fac sectele: răstoarnă această ordine ierarhică firească şi ridică pe locul întâi o temă sau o problemă secundară, mergând până la absolutizarea acesteia (vezi botezul la baptişti, a doua venire la adventişti, pocăinţa la pocăiţi, etc). De aceea Mântuitorul ne spune foarte categoric, că pentru a reatinge starea de normalitate pierdută, viaţa omului trebuie să fie motivată de căutarea lui Dumnezeu.

Morala Evangheliei, spre deosebire de orice altă morală, este structurată în funcţie de căutarea lui Dumnezeu. Este bun ceva care ne apropie de Dumnezeu şi este rău ceva care ne depărtează de Dumnezeu.

Sintagma biblică noutestamentară „Împărăţia lui Dumnezeu”, de exemplu, deşi este centrală în Evangheliile Sinoptice şi în textele liturgice, nu se regăseşte în teologia sistematică actuală. Sau tema iubirii – fundamentală în scrierile Noului Testament, a fost exilată în domeniul moralei.


Despre Pocăinţă


Sfântul Ioan Botezătorul îşi rezuma întreaga sa predică într-o frază: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Cu acelaşi îndemn îşi începe şi Mântuitorul activitatea sa publică şi propovăduirea sa.

Astăzi, românescul „pocăinţă” a pierdut mult din sensul originalului grecesc metanoia.

În limbaj comun, pocăinţa înseamnă părearea de rău pentru săvârşirea unui lucru rău şi dorinţa de îndreptare.. Metanoia indică însă un proces mult mai profund şi mai radical. O traducere posibilă ar fi: „schimbarea minţii, a modului de înţelegere şi de interpretare a lumii, a locului şi a rostului omului în lume”.

Prima condiţie pentru realizarea acestei „schimbări a minţii” este recunoaşterea stării de cădere a omului. În al doilea rând, şi numai după recunoaşterea stării de cădere, omul va trebui să recunoască limitele firii umane, că nu poate exista prin sine şi nu se poate împlini prin sine fiind o realitate dependentă, şi pentru împlinire trebuie să se raporteze la o realitate în afară de sine.

Schimbarea fundamentală de mentalitate va veni atunci când omul va reuşi să mute punctul de sprijn şi de referinţă în afara sa, ceea ce înseamnă să se definească şi să vieţuiască raportându-se mereu la Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu. Numai atunci omul îşi va da seama de limitele şi neputinţele sale pe care mai înainte le ignora. Atunci va conştientiza şi păcatele sale şi se va realiza adevărata pocăinţă.

O persoană sau o comunitate umană care nu încetază a-şi evidenţia faptele sale bune şi reuşitele sale, progresul şi meritele sale face dovada îndepărtării de Dumnezeu. Un exemplu este chiar regimul ateu comunist care Îl nega pe Dumnezeu şi nu înceta a face bilanţul realizărilor sale din ce în ce mai mari în toate domeniile, a progresului său continuu în care nu se putea greşi, în care nimeni nu îndrăznea să semnaleze vreo insuficienţă sau vreo greşeală a persoanelor politice sau a sistemului, chiar şi atunci când evidenţa acestora era zdrobitoare.


Fuga de Dumnezeu


Prima reacţie a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, după căderea în păcat, a fost aceea de a se ascunde, de a fugi de la faţa lui Dumnezeu. De atunci natura umană a moştenit ca un dat fiinţial această ascundere, această fugă de Dumnezeu care îmbracă diferite forme: de la căutarea întunericului până la emanciparea de orice relaţie sau raportare la Dumnezeu. De atunci oamenii nu încetează a fugi de la faţa lui Dumnezeu.

Principala cauză a depărtării omului de Dumnezeu nu este nici ignoranţa şi nici lipsa de catehizare, ci însăşi firea potrivnică a omului, care, lăsată liberă, îl mână departe de Acesta.

Ceea ce îl ţine pe om departe de Dumnezeu nu este ceva exterior lui, ci este un reflex primar al naturii lui umane. Tot un reflex al naturii umane este şi transferul responsabilităţii în afara propriei persoane. Altcineva sau altceva este vinovat pentru îndepărtarea omului de Dumnezeu, de cele mai multe ori Biserica şi preoţii care nu-şi împlinesc cum se cuvine misiunea.

La începutul Epistolei către Romani, Sf. Ap. Pavel prezintă starea de decădere a lumii păgâne contemporane lui. El constata că datorită îndepărtării de Dumnezeu şi a nerecunoaşterii a faptului că această lume are un Creator căruia trebuie să-i aducă slavă, omul a fost dat celor mai îngrozitoare păcate.

Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului

Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;

Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.

Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.

Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,

Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,

Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă” (Romani 1, 25-31).

Preîntâmpinând reacţia neamurilor, care ar fi invocat, ca şi semenii noştri de astăzi, faptul că ei nu au cunoscut legea lui Dumnezeu, dată numai iudeilor, Sf. Ap. Pavel le spune de la început că „sunt fără cuvânt de apărare” pentru că „cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, înţelegându-se din făpturi” (Rom 1, 19-20). Întreaga creaţie vorbeşte despre Creatorul ei, despre dumnezeirea şi puterea Sa, aşa încât nimeni nu poate să spună că n-a ştiut, că nu a aflat despre Dumnezeu şi de aceea nu i s-a închinat, nu l-a slăvit şi nu i-a mulţumit.

De aceea toată lumea trebuie să recunoască existenţa în fiecare om a unui reflex care odată cu înaintarea în păcat devine tot mai evident. Cu acest reflex al fugii de la faţa lui Dumnezeu, omul va trebui să lupte.

Evitarea preotului, evitarea bisericii, evitarea evangheliei, evitarea confruntării directe cu Hristos, jena faţă de lucrurile ce ţin de viaţa bisericească sunt toate dovezi ale fugii de Dumnezeu.


Poruncile dumnezeieşti, medicamente pentru viaţa veşnică


Un părinte aghiorit contemporan scria ucenicilor săi să considere poruncile dumnezeieşti ca pe nişte medicamente, iar împlinirea lor ca pe o terapie.

Sensul pe care îl dăm noi cuvântului „poruncă” este unul care trezeşte în om o reacţie de respingere, manifestată în diferite feluri. Porunca, indiferent de la cine ar veni, implică o relaţie ierarhică între cel care porunceşte şi cel căruia i se porunceşte. Ea presupune dreptul cuiva de a porunci şi obligaţia altuia de a împlini porunca. De cele mai multe ori, porunca vizează anumite interese sau beneficii ale celui care porunceşte. Percepută astfel, porunca este ceva apăsător care afectează mult libertatea omului.

Poruncile dumnezeieşti nu trebuie privite astfel. Nu putem să atribuim lui Dumnezeu interese şi beneficii de pe urma împlinirii de către oameni a poruncilor divine. Deasemenea nu se urmăreşte nici transformarea omului într-un sclav deoarece Dumnezeu îl chemă pe om la o relaţie de iubire: „După cum Tu, Părinte, întru mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Omul a fost înzestrat cu libertate de Dumnezeu. Nimic nu îl obligă să împlinească poruncile. Libertatea omului poate merge până la posibilitatea pieirii.

A percepe însă poruncile ca pe nişte medicamente pentru o stare a ta de nesănătate, de cădere de la normalitate, te poate ajuta să eviţi hrănirea sentimentului de mândrie. Nu este nici o performanţă faptul că foloseşti medicamente. Nimeni nu se poate mândri că ia medicamente. Dimpotrivă, faptul că urmează o terapie, îl smereşte pe om. Cu cât este mai clară şi mai conştientizată starea şi gravitatea bolii, cu atât medicamentele sunt mai preţuite. La fel şi cel care ni le furnizează.

Mântuitorul şi-a început activitatea Sa prin cuvintele: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17). Prin „pocăiţi-vă” se înţelege conştientizarea stării de cădere, de nesănătate, de nenormalitate. Numai în această situaţie, omul aleargă la Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Poruncile nu sunt numai medicamente pentru sănătatea sufletelor şi a trupurilor, ci sunt şi medicamente pentru viaţa veşnică şi pentru biruinţa morţii. „Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. (Ioan 12:50) „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).


Biblia şi drepturile omului


Nicăieri în Biblie nu găsim temeiuri pentru susţinerea drepturilor omului. Autorul redă în continuare un episod din viaţa sa care ilustrează întâlnirea cu un biblist olandez, fervent luptător pentru drepturile omului. Acestuia, autorul îi cere să-i dea un singur citat care să fundamenteze drepturile omului. Citatul primit, Matei 25, 31-46, invoca, după olandez, drepturile celor flămânzi, însetaţi, goi, întemniţaţi, bolnavi şi ai celor străini, categorii sociale pe care le aminteşte Mântuitorul în contextul judecăţii de obşte. Dar aici Hristos nu vorbeşte despre drepturile omului, ci despre îndatoririle lui. Mântuitorul nu e preocupat de drepturile acelor categorii sociale, ci de îndatoririle semenilor acestora faţă de ei.

Cei însetaţi, cei goi, nu sunt luaţi în discuţie decât indirect. Sunt luaţi în discuţie toţi oamenii, fiind judecaţi în funcţie de felul în care au răspuns nevoilor semenilor lor defavorizaţi. Nici îndemnul Mântuitorului „Cereţi şi vi se va da” (Matei 7, 7) nu presupune ideea de revendicare de la celălalt a ceva ce ţi se cuvine, ci pur şi simplu a cere celuilalt ajutorul.

Nici măcar logica: „în îndatoririle unei părţi se văd drepturile celeilalte părţi” nu stă în picioare în cazul Sf. Scripturi. În ea nu funcţionează această logică. Afirmaţia cuvântului biblic funcţionează strict în legătură cu persoana la care se referă şi nu suportă nici un fel de prelungire sau deducţie logică, prin inversarea termenilor.

Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” scria Sf. Ap. Pavel romanilor (Rom. 13, 21). Acest text nu prezintă nici un drept asupra oamenilor a celor care stăpânesc.

Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. (I Cor.7, 4). În acest caz, dacă am aplica principiul deducţiei logice, am ajunge inevitabil la ciocnirea a două drepturi, care revendicate pe acest temei ar conduce cu siguranţă la rezultate contrare celor urmărite de Apostol. În realitate nu avem aici două drepturi, ci două îndatoriri, a fiecăruia către celălalt care nu pot fi convertite, în nici un fel, în drepturi.

Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul” (Ef. 5, 24). Această îndatorire a femeii nu se poate converti în nici un fel în vreun drept al bărbatului. Acesta din urmă nu se poate folosi de porunca lui Pavel adresată femeii pentru a cere de la aceasta supunere.

Evanghelia şi întreaga tradiţie creştină fundamentată pe Evanghelie, ne propune o spiritualitate a îndatoririlor, şi nu a drepturilor. Pe de altă parte ideea de „drept uman” este strâns unită cu cea de îndreptăţire, de satisfacere, toate exprimând o abordare egoistă a realităţii. Ori, Duhul Evangheliei este unul al renunţării la sine, este unul al jertfei şi nicidecum al îndreptăţirii de sine.

Revenind la judecata de apoi, oamenii vor fi răsplătiţi sau osândiţi nu pentru că au respectat sau nu drepturile omului, ci pentru că au reuşit această renunţare la sine, această jertfă care este un semn evident al dragostei pentru celălalt.


Jertfa ca libertate


Nici un factor exterior omului nu-l poate priva pe acesta de libertate. Orice obligaţie venită din afară, orice împotrivire din partea semenilor, oricât de puternică ar fi, toate pot fi depăşite de om prin propriile sale forţe. Calea de ieşire ne-o descoperă Evanghelia: jertfa.

În predica de pe munte Mântuitorul îndeamnă: „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.

Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.

Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două (Matei 5, 39-41).

Observăm că nu evitarea, nu fuga sunt recomandate de Mântuitorul în faţa unor astfel de provocări venite din afară. Mai mult, El cere să completăm acest act de neîmpotrivire cu un act de libertate, cu un gest care înseamnă sacrificiu de bunăvoie. Astfel libertatea noastră este salvată.

Libertatea ţine de natura umană. Ea îl arată pe om ca fiinţă superioară, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Jertfa este calea prin care omul îşi poate redobândi libertatea pierdută sau confiscată într-un fel anume.

Tendinţa omului căzut este aceea de a-şi manifesta libertatea împotrivindu-se, refuzând să facă ceea ce i se cere sau i se impune, sau revendicându-şi dreptatea când este nedreptăţit sau păgubit. Această cale, după cum reiese din Evanghelia Mântuitorului, nu eliberează.

Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă.

Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5:21-22).

Calea emancipării de sub rigorile legii, este de a face mai mult decât îţi cere legea. Cel ce se va strădui să nu mânie pe fratele său, nu va ajunge niciodată să încalce legea care spune să nu ucizi.

Exemplul cel mai bine grăitor a fost dat de Însuşi Mântuitorul Hristos, care pentru a izbăvi firea omenească de crunta robie a păcatului şi a morţii, S-a adus pe Sine de bună voie jertfă de răscumpărare. Hristos a biruit moartea cu moarte. În El, moartea a fost înghiţită de biruinţă.


Amestecul firilor


Subiectul acestei dezbateri este determinat de acceptarea hirotoniei femeilor de către Biserica Anglicană, lucru care stârnit multă zarvă în presă.

Autorul subliniază două probleme foarte importante:

1. Hirotonirea femeilor este o problemă a Bisericii Occidentale, a celor protestante mai ales şi a Bisericii Anglicane. Această problemă nu s-a pus şi nu se va pune vreodată în spaţiul ortodox.

2. Hirotonirea femeilor nu este nicidecum un semn de progres şi nici o mare biruinţă. Dimpotrivă, este dovada unei grave decăderi şi îndepărtări de lumina Evangheliei şi înaintarea în întunericul pe care şi-l asumă omul emancipat de sub tutela lui Dumnezeu.

Problema hirotonirii femeilor, a apărut şi trebuie înţeleasă în contextul mai larg al mişcării feministe din lumea occidentală, care militează pentru drepturile femeilor, punând la loc de frunte egalitatea femeii cu bărbatul. De aici şi până la revendicarea dreptului la preoţie n-a fost decât un pas.

Campania care avea ca scop acceptarea hirotoniei femeii, a fost realizată sub renumitul mit al civilizaţiei contemporane - drepturile omului. În numele acestui mit se legiferează cele mai grave forme de decădere a firii umane.

Împotriva hirotonirii femeilor s-au adus numeroase argumente din partea Bisericii Ortodoxe.

Dumnezeu a făcut pe om bărbat şi femeie. În consecinţă, există o lucrare sau o vocaţie specifică bărbatului, iar alta specifică femeii. Ceea ce se întâmplă în ziua de azi, nu este altceva decât o răzvrătire împotriva acestor vocaţii specifice. Este de fapt o răzvrătire împotriva firii.

De două mii de ani, preoţia ţine de vocaţia bărbatului şi nu a femeii. Între priorităţile mişcării feministe se înscrie apărarea dreptului femeii la avort. Acest lucru este clar o abdicare de la o îndatorire fundamentală a femeii care ţine de fire, deci care nu i-a fost impusă într-un anumit timp al istoriei, anume maternitatea. Normal ar fi ca cel care doreşte apărarea femeii să lupte cu orice preţ pentru apărarea maternităţii fără de care femeia nu se mai poate numi femeie. Astfel în numele libertăţii totale şi a drepturilor omului, desfrâul şi avorturile considerate cel puţin de spiritualitatea ortodoxă păcate sunt ridicate la rang de drept şi apărate în consecinţă.

Până şi homosexualitatea a fost ridicată la rang de drept al omului. O societate care consideră cu uşurinţă o stare de boală ca stare de sănătate, dă ea însăşi semne de boală şi încă dintre cele mai grave.

Ce a determinat Biserica Anglicană să accepte hirotonirea femeii, a fost mare criză în care ea se afla în acele momente. Era ameninţată cu sciziunea. Se formase două partide puternice: una conservatoare, care insista pentru păstrarea unor tradiţii fundamentale ale Bisericii, şi una liberală, care reclama cu vehemenţă alinierea la modernitate, acomodarea la cerinţele lumii de azi. Cea din urmă propunea acceptarea hirotonirii femeii şi legalizarea homosexualităţii. Primul dintre obiective a fost realizat, al doilea încă nu.

Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;

Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.

Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.

Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,

Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,

Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă;

Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1, 25-32).


Fiinţa Eclesială


Titlul este împrumutat de la una din cărţile teologului grec contemporan, Ioan Zizioulas, Mitropolit de Pergam. Este vorba de una dintre cele mai reuşite lucrări de antropogie creştină, care propune drept cea mai potrivită definiţie a omului sintagma „fiinţă eclesială”.

În Epistola I către Corinteni, cap. 12, Sf. Ap. Pavel aseamănă Biserica, Trupul lui Hristos, cu trupul uman: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos (I Cor. 12, 12). Mădularele trupului deşi foarte diferite sunt la fel de importante şi de necesare trupului, dată fiind unicitatea fiecărui mădular în parte şi a lucrării sale.

Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.

Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.

Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.

Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.

Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ” (I Cor. 12, 20-24).

Cu aceste cuvinte, Sf. Ap. Pavel venea în întâmpinarea unei situaţii din Biserica Corintului, unde apăruse tendinţa de ierarhizare valorică a lucrărilor în Biserică. Unii creştini susţineau că lucrarea lor e mai importantă decât a altora.

Trebuie să avem o conştiinţă eclesială, o conştiinţă că suntem mădulare ale organismului eclesial, de fiinţe eclesiale. Aceasta înseamnă că trebuie să fim conştienţi că orice faptă a noastră, orice iniţiativă sau lucrare a noastră afectează pozitiv sau negativ trupul Bisericii, ale cărei mădulare suntem, că păcatul nostru murdăreşte şi răneşte trupul lui Hristos care este Biserica.


Cruce şi Înviere


Mesajul esenţial al creştinătăţii este faptul că nu este posibilă Înviere fără Cruce şi nici Cruce fără Înviere. Numai Învierea dă sens Crucii. Spiritualitatea creştină este prin excelenţă o spiritualitate a Crucii văzute şi trăite în perspectiva Învierii, a sacrificiului ca singură cale de izbăvire.

Nucleul predicii Apostolilor consta în mărturia despre învierea lui Hristos cel răstignit: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul... voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât,

Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea. (Fapt. 2, 22-24).

Crucea este simbolul cel mai complet al credinţei şi vieţuirii creştine. Aşa se exlplică şi faptul că în viaţa creştinului şi a Bisericii, semnul crucii ocupă un loc foarte însemnat. Crucea ne însemnează locaşurile noastre de închinare, casele noastre, mormintele, cărţile sfinte, obiectele bisericeşti. Crucea nu poate lipsi de la nici o slujbă pe care o oficiază preotul. Viaţa Bisericii şi a creştinului se desfăşoară sub semnul Crucii, de la început şi până la sfârşit. Crucea înseamnă biruinţa asupra răului şi a morţii, biruinţa asupra dificultăţilor şi obstacolelor vieţii, nu prin evitarea acestora, ci prin asumarea lor.

Lumea contemporană ne propune însă o spiritualitate a confortului, a bunăstării, a evitării pe cât posibil a suferinţei sau cu alte cuvinte, a Crucii. Se urmăreşte insistent bunăstarea şi satisfacerea plăcerilor celor mai vinovate.

O lume fără Cruce este o lume descreştinată, o lume fără Hristos împotrivirea faţă de Cruce vine din partea lumii păgâne. Sf. Ap. Pavel arată acest lucru: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune,

Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 22-23).

Motivul respingerii Crucii de către protestanţi poate fi găsit în teologia catolică a Crucii. Catolicii văd în Cruce o plată pentru păcate, o satisfacţie adusă unui Dumnezeu ofensat de neascultarea omului şi nu ca singurul drum ontologic al omului căzut spre Înviere, spre izbăvire. Respingerea Crucii de către protestanţi este de fapt o reacţie la această teologie catolică a Crucii.


Biserica şi viaţa politică


Problema dezbătută în acest capitol priveşte implicarea sau nu a Bisericii în viaţa politică. Această situaţie este de fapt rezultatul unei confuzii anume: cine constituie de fapt Biserica. Eronat înţeleg mulţi prin Biserică, conducerea bisericească sau reprezentanţii Bisericii, clerul bisericesc, ierarhii, preoţii şi diaconii. În mintea multora, Biserica este o instituţie ca şi celelalte instituţii, ce-i drept, mai importantă.

De fapt Biserica este constituită în egală măsură şi de cler şi de popor. Biserica Ortodoxă din România este constituită din toţi cei botezaţi în credinţa şi legea ortodoxă, deopotrivă cler şi credincioşi.

O a doua confuzie majoră prezentă în mintea multora dintre români este aceea care desparte capitolul „credinţei”, al „vieţii religioase” de celelalte capitole ale vieţii ca atare – cel „politic”, „social”, „cultural”, „privat”, etc. Această concepţie a fost cultivată în perioada regimului comunist ateu, când se urmărea izolarea religiei şi excluderea oricărei influenţe ale ei în viaţa societăţii.

„A fi credincios” înseamnă a te manifesta ca atare în profesia ta, în familie, în participarea ta la viaţa politică, socială, culturală, etc adică a aborda întreaga realitate prin prisma prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu şi a relaţiei tale cu El.

Este foarte important de semnalat faptul că Mântuitorul Hristos nu pare interesat în mod direct nici de viaţa politică, nici de cea socială şi nici chiar de cea familială. Sfintele Evanghelii ne stau mărturii în acest sens. El este interesat de calitatea umană a fiecărei persoane, de restaorarea existenţială a omului, care aduce cu sine ridicarea calităţii prestaţiilor sale în orice domeniu al vieţii sociale.


Amestecul, o provocare actuală


După 1989, societatea românească şi Biserica Ortodoxă Română, s-a aflat confruntându-se cu tot soiul de mişcări, de curente care se plasau în zona paranormalului. Ele s-au organizat în diverse asociaţii care tind tot mai mult la titlul de religie. Şi-au formulat o doctrină sincretistă inspirată din religiile orientale, creştinism, iudaism, magie, astrologie etc. Unele se prezintă a fi inofensive putând a merge împreună cu credinţa ortodoxă, majoritară în ţara noastră. Adepţii unei astfel de asociaţii pot fi în acelaşi timp şi buni credincioşi. Ei sunt îndemnaţi să meargă la Biserică, să participe la viaţa Bisericii, la Sfânta Liturghie, să se spovedească şi să se împărtăşească, paralel cu practicile mai mult sau mai puţin oculte ce se vor a se încadra în zona paranormalului. Mai mult decât atât, sunt chiar şi unii preoţi şi monahi care, cuceriţi fiind de eficienţa acestora, socot că nu este nici o incompatibilitate între ele şi credinţa şi viaţa Bisericii.

Astfel de mişcări nu fac nimic altceva decât transformă Biserica şi chiar pe Dumnezeu într-un factor secundar care poate ajuta demersul principal al său. Ei văd în Biserică nu calea ce duce la mântuire, ci un mijloc de potenţare a energiilor. Ei se împărtăşesc cu Sfintele Taine nu „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, ci pentru alimentarea şi sporirea mult preţuitelor energii. Nu caută ca prin Biserică să ajungă la Dumnezeu, ci se folosesc de Biserică sau de unele elemente din viaţa acesteia pentru realizarea obiectivelor proprii.

Adepţii sau membrii asociaţiei nu fac ascultare de preot, ci de superiorii din asociaţie. Ei sunt instruiţi să nu dezvăluie preotului nici măcar la Spovedanie, lucruri care nu pot fi înţelese de acesta şi care intră de fapt în contradicţie cu credinţa creştină şi care l-ar putea determina pe preot să ia atitudine. Un exemplu: credinţa în reîncarnare.

Biserica s-a confruntat cu astfel de fenomene în toată istoria ei. Sf. Ap. Pavel îi sfătuia pe creştini să se ţină tari în credinţa lor, să rămână cu stricteţe în „Evanghelia pe care au primit-o” şi să evite tentaţiile nenumărate ce veneau din partea rătăcitorilor. Iată o caracterizare a rătăcitorilor făcută de Apostol care se potriveşte foarte bine celor de astăzi: „Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie,

Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine,

Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu,

Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia.

Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte,

Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului” (II Tim. 3, 2-7).

Sf. Ap. Pavel este convins că aceştia sunt mişcaţi în demersul lor de dorinţa de câştig urât – „învăţând pentru câştig urât cele ce nu se cuvin” (Tit 1, 11), socotind că „evlavia este un mijloc de câştig” (I Tim. 6, 5).


Unitatea Bisericii sau Ecumenismul între adevăr şi erezie


În primul milineiu, în ciuda multor frământări şi erezii, Biserica a reuşit să-şi păstreze unitatea. În sec XI intervine prima ruptura: Marea Schismă de la 1054, iar în sec. Al XVI-lea a doua mare schismă când oadată cu Marea Reformă se rup de Biserica Catolică, Bisericile Protestante. Cu timpul aceste Biserici Protestanta se vor diviza în mii de confesiuni şi secte creştine.

Secolul XX este marcat de acţiunile aşa numitei Mişcări Ecumenice. Toată lumea ştie de existenţa Consiliului Ecumenic al Bisericilor înfiinţat în 1948, de Conferinţa Bisericilor Europene înfiinţată în 1959, de existenţa Consiliilor Ecumenice naţionale sau a Conferinţelor Interconfesionale. Lucrurile au avansat şi în cadrul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. Astfel, în 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea au ridicat concomitent anatemele aruncate reciproc în 1054, pentru ca în 1980 să debuteze dialogul oficial dintre cele două biserici.

Unitatea tuturor creştinilor, după cuvintele Evangheliei, „ca toţi să fie una”, a fost urmărită de toate Bisericile, dar înţeleasă diferit.

Biserica Romano-Catolică vede unitatea realizată prin raportarea tuturor creştinilor la un unic centru de raportare eclesială, şi mai mult, prin reducerea acestei autorităţi la o singură persoană-papa. Ea este convinsă că numai centrarea, adunarea formală, exterioară sub sceptrul unei singure persoane, poate asigura unitatea. Acest model de unitate cuprinde în sine şi motivaţia expansionismului şi imperialismului catolic.

La extrema cealaltă, Bisericile şi confesiunile protestante, propun un model de unitate în diversitate. Fiecare Biserică rămâne în structura sa, dar se uneşte prin „alăturare”, prin asociere într-o structură atotcuprinzătoare care să aibă la bază o trăsătură comună minimală. Pentru protestanţi, un organism creştin mondial, mai mult decât mulţumitor este Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Biserica Ortodoxă consideră, că necesitatea unui centru unic uman care să asigure unitatea Bisericii vine din slăbirea credinţei că Hristos este prezent şi lucrează în lume până la sfârşitul veacurilor, după cum El Însuşi a făgăduit (Matei 28, 20). De aici şi nevoia unui locţiitor pe pământ care este Papa.

Protestanţii, refuzând autoritatea unui papă-om, şi-au ales un „papă de hârtie”-Biblia. Problema e că Biblia nu poate vorbi şi nu se poate interpreta singură, fiind supusă lecturii şi autorităţii fiecărui cititor. Omul se aşează în locul lui Hristos, nemaiavând nevoie de prezenţa şi lucrarea Lui din moment ce îi lăsase puterea necesară şi adevărul în cuvintele Sf. Scripturi.

În Biserica Ortodoxă creştinii nu pot fi una decât în Hristos, aşa cum Însuşi Mântuitorul spune: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Biserica Ortodoxă crede că Biserica este la modul cel mai real şi mai propriu, trupul lui Hristos. Lucrarea Bisericii este lucrarea lui Dumnezeu prin oameni. Iisus este prezent în orice lucrare a Bisericii Sale. În Biserica primului mileniu, apărător al dreptei credinţe era sinodul tuturor episcopilor adunaţi în numele lui Hristos. Aceştia lucrau cu credinţa asistenţei şi luminării Duhului Sfânt.

Nu se va realiza niciodată o unitate dacă vor continua să existe mai multe „adevăruri”. Vom fi una atunci când vom mărturisi acelaşi Adevăr. Căutând şi propunând forme de unitate, Ecumenismul este cea mai cruntă rătăcire de la Adevăr. Nu trebuie căutate forme de unitate, ci căi de a-L redescoperi pe Hristos.


Ermineutica Biblică


În acest articol, autorul semnalează lipsa din programa universitară a Ermineuticii Biblice şi importanţa acesteia în viaţa Bisericii.

Părintele profesor constată că Biserica Catolică şi Bisericile Protestante se confruntă toate cu o mare problemă: neputinţa de a înţelege Biblia, problemă care nu se află şi în Biserica Ortodoxă.

Aici intervine Ermineutica Biblică. Altă problemă se iveşte, deoarece fiecare confesiune propune o erminie proprie şi prin urmare fiecare are o înţelegere diferită a textului. Biserica Catolică a afirmat despre Biserica Ortodoxă, pe un ton ironic, că aceasta din urmă nu a fost prea ocupată cu înţelegerea şi tâlcuirea Bibliei, acesta fiind şi motivul, după ei, pentru care Biserica Ortodoxă nu s-a confruntat cu astfel de probleme. Trebuie însă să facem observaţia, că fraţii noştri catolici, ar trebui să facă mai întâi diferenţa dintre Biserica Ortodoxă - nu doar ca simplă instituţie înţeleasă - şi credincioşii ortodocşi care nu se prea interesează de citirea şi tâlcuirea Scripturii. Dacă aceştia din urmă nu procedează astfel, nu înseamnă că Biserica Ortodoxă nu deţine puterea de înţelegere a Scripturii.

Erminia Biblică ar trebui prin urmare să ne ofere înţelegerea corectă a unui text scripturistic ţinând cont şi de anumiţi factori: de autor, destinatar, contextul istoric al scrierii şi distanţa mare de timp din acele vremuri până-n zilele noastre.

Trebuie să facem precizarea că dacă în spaţiul ortodox nu s-a semnalat căutări în direcţia aflării unui pod ermineutic sau a unui căi de comunicare cu Biblia, înseamnă că nu a existat această prăpastie cu care se confruntă celelalte Biserici.

Problema ermineuticii ar trebui să existe şi pentru noi. Ea este de folos. Dacă celelalte Biserici se întreabă de ce nu pot înţelege Scriptura, noi am putea să ne întrebăm: Cum de o înţelegem? Şi Cum putem ajuta şi pe ceilalţi să o înţeleagă? În Apus există preocupări ermineutice, dar nu există soluţia mulţumitoare. La noi, există soluţia, dar nu există preocupări ermineutice. Lipsa unei ermineutici biblice ortodoxe a făcut posibilă înstrăinarea teologiei ortodoxe academice de viaţa Bisericii.

Biblia nu este o realitate de sine, autonomă - caz în care ar putea să se definească prin sine. Unica realitate existentă prin Sine este Dumnezeu. Prin urmare, Biblia este o realitate dependentă. Ea există şi este lucrătoare prin raportare la ceva, la cineva. În Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine până într-atât încât a devenit dependent de om. Pentru a se face auzit, Cuvântul lui Dumnezeu din Sf. Scriptură trebuie să fie citi de om. Pentru a fi lucrătoare, Biblia trebuie deschisă, citită şi înţeleasă de om.

Ermineutica Biblică va trebui să explice în ce condiţii, omul care se află faţă în faţă cu Biblia, omul de care depinde lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, poate accede la înţelegerea corectă a Bibliei. Nu înseamnă că pentru a înţelege Biblia, omul trebuie să cunoască Ermineutica Biblică şi tot ceea ce presupune aceasta. Omul are nevoie de ea pentru a şti de ce nu o înţelege sau cum se face de o înţelege, sau cum ajunge să o răstălmăcească.


Biblia şi istoria Biblică


În majoritatea cărţilor biblice genul literar dominant este naraţiunea istorică. Găsim elemente clare care definesc acest gen: relatarea unor elemente şi fapte care se desfăşoară într-un timp şi într-un spaţiu geografic anume şi ai căror eroi sunt nişte personaje cu nume foarte bine cunoscute. Se amintesc de popoare, de imperii, de regiuni geografice foarte bine cunoscute din istoria omenirii. Avem în faţă o istorie adevărată.

Ni se prezintă o istorie a omenirii de la începuturile ei nememorabile până la sfârşitul ei, încă neajuns. Cu toate că sunt prezentate secolele diferite, există o anumită continuitate şi unitate în istoria prezentată în Biblie. Există un început: en arch (Geneză 1, 1). Va exista şi un sfârşit „Amin! Vino, Doamne!” (Apoc. 22, 20).

Sfânta Scriptură ne relatează istoria unui singur popor: poporul lui Dumnezeu.

Când apare pentru prima oară pe scena istorie, se putea vorbi doar de o familie sau mai multe familii. Este vorba de momentul chemării lui Avraam de către Dumnezeu de a ieşi din pământul părinţilor săi şi de a merge în „pământul făgăduit” lui. Din acest minuscul grup semitic, situat între două mari popoare: mesopotamic şi egiptean, se va naşte un popor conform făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui Avraam: „După aceea a zis Domnul către Avram: “Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu.

Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare (Fac. 12, 1-2).

Acest popor va purta un nume propriu: Israel.

Ieşirea din Egipt, pelegrinarea prin pustiu şi aşezarea în Canaan ne prezintă un popor bine închegat, cu organizare şi rânduieli proprii. Această etapă este dominată de figura lui Moise prin care Dumnezeu dă Legea poporului Său.

Amintim în continuare etapele cele mai importante din istoria poporului Israel: perioada judecătorilor, perioada regalităţii, despărţirea poporului în regatul de Nord al lui Israel şi Regatul de Sud al lui Iuda. Va urma o perioadă de declin apoi captivitatea babiloniană. La sfârşitul, captivităţii, mici grupuri de israeliţi, întorşi din exil, se regrupează şi se organizează ca o comunitate parţial autonomă, sub suveranitate imperială străină. Această comunitate nu mai este regat. Conducătorii vor fi preoţii. Codul ei de legi va fi Legea lui Dumnezeu, iar centrul acestei comunităţi va fi Templul de la Ierusalim. Răspândiţi mai în toată lumea cunoscută de atunci, se organizează în colonii omogene de o unitate socială şi politică remarcabilă având ca suport viaţa religioasă.

Biserica creştină este cea care va continua istoria poporului lui Dumnezeu. Ea este Noul Israel. În NT, Noul Israel este constituit din toţi cei care cred în Hristos. Membrii Noului Israel sunt descrişi în aceeaşi termeni în care erau descrişi membrii Vechiului Israel ca „o seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9 cf. Ieşire 19, 6). Invocând perioada vechitestamentară, creştinii vorbesc de „părinţii noştri”, asumându-şi toată istoria Vechiului Israel (vezi I Cor. 10, 1-11). Avraam este „părinte al tuturor celor ce cred”. Moştenitorii lui Avraam nu sunt cei tăiaţi împrejur, cei ce au Legea, ci „cei ce se ţin de credinţă” (Rom. 5, 1-25). Biserica creştină, Noul Israel, îşi asumă în totalitate istoria Vechiului Israel, cu conştiinţa moştenitorului de drept al acestuia. Acest lucru îl constatăm din Sfintele Evanghelii, din Epistolele Sf. Ap. Pavel şi din restul cărţilor noutestamentare, dar şi din întreaga literatură patristică şi liturgică a Bisericii.

Noul Israel nu va mai fi definit de elementul naţional sau de cel geografic. Ceea ce va constitui continuitatea istorică faţă de Vechiul Israel este relaţia sa cu Dumnezeu. Conţinutul istoriei biblice este de fapt relaţia dintre Dumnezeu şi poporul său. Acest lucru se distinge şi din faptul că cele două părţi mari ale Bibliei sunt numite „Testamente”. Termenul de Testament este redat mai bine în limba română prin cuvântul „legământ”. Legământul trimite cu necesitate la existenţa a doi parteneri de dialog care îşi reglementează relaţia în anumiţi termeni.

Istoria biblică mai menţionează două legăminte afară de cel cu Moise reînnoit într-un anume mod cu David. Acestea s-au încheiat între Dumnezeu şi Noe urmat mai apoi de cel cu Avraam.

Trecând timpul vechiului legământ, a fost încheiat noul legământ prin Iisus Hristos.

Istoria biblică poate fi privită din mai multe perspective şi evaluată ca atare.

Evaluată ca o istorie a Revelaţiei lui Dumnezeu care culminează cu revelaţia deplină în Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Privită din perspectiva finalităţii ei, istoria biblică este istoria mântuirii neamului omenesc, a izbăvirii omului din robia păcatului şi a morţii, şi a readucerii omului în starea de comuniune cu Dumnezeu.

Evaluată din persepectiva motivaţiei sale, istoria biblică nu poate fi altceva decât istoria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni.

Spre deosebire de orice altă istorie scrisă, istoria consemnată de Biblie nu se opreşte la perioada când a fost scrisă. Biblia are în vedere finalitatea, împlinirea istoriei şi, în consecinţă, se referă şi la perioada de până la sfârşitul veacurilor. Există o împlinire a istoriei umane în Iisus Hristos, în care firea umană ajunge la împlinirea sa, la comuniunea deplină cu Dumnezeu, la unirea cu Dumnezeu. Prin aceasta omul biruieşte limitele istoriei şi ale morţii, devenind moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, părtaş al iubirii dumnezeieşti pentru veşnicie.


Unitatea Bibliei


După stabilirea canonului Vechiului şi Noului Testament, Sf. Athanasie cel Mare în a 39 Scrisoare a sa, hotărăşte ca „nimeni să nu adauge la acestea ceva şi nimic să nu fie înlăturat din ele”[1]. Adăugarea sau înlăturarea vreunei cărţi din canon, ar putea afecta integritatea conţinutului, a edificiului unitar.

Deşi fiecare carte în parte constituie o unitate de sine, un întreg, toate cărţile sunt o parte ale unui întreg mai mare, întitulate pe rând mai întâi Vechiul şi apoi Noul Testament. Acestea două formează un întreg mai mare - Biblia. Acelaşi rol şi rost pe care îl are un capitol într-o carte, îl are şi fiecare carte în întregul părţii din care face parte.

Autorul subliniază necesitatea introducerii unei discipline biblice de sinteză care să valorifice Biblia ca întreg, după ce mai întâi va fi valorificat VT şi NT ca întreg, ca unitate.

O abordare unitară a Sfintei Scripturi ar trebui să arate, ce a determinat Vechiul Israel iar mai apoi Biserica (Noul Israel), să adune într-o singură carte, sub un singur titlu, atâtea cărţi de o diversitate tematică atât de mare, provenind de la mai mulţi autori, din diferite timpuri şi locuri.

Dacă alăturarea acestor cărţi nu este una arbitrară, ci ele formează un tot unitar în ceea ce priveşte conţinutul, atunci trebuie aflat care este locul şi funcţia fiecărei cărţi în parte la constituirea acestui tot şi care este contribuţia absolut necesară a acesteia la întregirea mesajului biblic unitar. Poate lipsi, de exemplu, cartea Facerii din canonul Biblic şi dacă ar lipsi, care ar fi consecinţele? Cum ar fi definit „golul” lăsat în contextul Vechiului Testament?


Erminia sectară şi erminia integratoare a Bibliei


Împărţirea cărţilor sfinte în capitole şi versete, făcută în sec. al XIII-lea de un oarecare Langton, cancelar al Universităţii din Paris, pe lângă facilităţile pe care le-a oferit cercetării ştiinţifice şi uzului didactic al Bibliei, a deschis cale utilizării lor şi de sectari. Împărţirea în versete, le-a facilizat foarte mult ruperea din context a citatelor şi schimbarea înţelesului lor autentic.

Autorul dă câteva versete ca exemple, pentru a se vedea mai bine maniera utilizată de sectari. Cea mai mare parte dintre sectari refuză preoţia sacramentală invocând textul de la I Timotei 2, 5: „unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”. Prin urmare, după părerea lor, nu este justificată lucrarea de mijlocire a preoţiei şi nici cea a sfinţilor Bisericii. Dar, dacă s-ar ţine cont de contextul imediat al acestui verset, s-ar vedea că intenţia autorului este de a sublinia unicitatea lui Hristos ca Mijlocitor, alături de unicitatea lui Dumnezeu Însuşi („Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul...”) ca temei al rugăciunii creştinilor pentru toţi oamenii, inclusiv pentru „împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii,” lucru „bun şi primit înaintea lui Dumnezeu Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 2-4). Este un Dumnezeu al tuturor oamenilor şi o jertfă răscumpărătoare pentru toţi („Care S-a dat pe Sine jertfă de răscumpărare pentru toţi”- 2, 6). Deci subliniind unicitatea mijlocitorului, Sf. Ap. Pavel are în vedere unicitatea jertfei lui Hristos.

Iată astfel este folosit împotriva preoţiei harice, un citat din Epistolele Pastorale, scrieri noutestamentare, care afirmă cu claritate şi fermitate distincţia între preoţia sacramentală şi preoţia tuturor credincioşilor, care au drept temă centrală preocupările Apostolului şi ale ucenicilor lui de a asigura Bisericii episcopi, preoţi şi diaconi (I Tim. cap. 3, Tit cap. 1). Apostolul vorbeşte despre calităţile pe care trebuie aceştia să le aibă, şi mai mult, despre „harul preoţiei”, un har distinct de cel pe care îl primesc credincioşii la Botez „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14).


Eclesial în traducerea Bibliei


În acest capitol, autorul aduce cuvinte de laudă Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania şi traducerii sale a Noului Testament. Această traducere este rodul strădaniilor sale din timpul retragerii la Sihăstria de la M-rea Văratec. Ea a apărut în anul 1993 şi a fost lansată public în 1994 în cadrul lucrărilor Congresului Teologilor Biblişti Ortodocşi desfăşurat la Bucureşti. ÎPS Bartolomeu atrăgea atenţia că lucrarea sa nu a fost una de traducere, ci de revizuire a textului. Munca de revizuire este mult mai grea decât cea de traducere deoarece revizuitorul porneşte de la o traducere existentă deja în circuitul contemporan, se opreşte asupra unui cuvânt sau al unei sintagme care-l intrigă.

Textul de bază l-a constituit ediţia Noului Testament din 1975 a Noului Testament, apărută tot la editura IBMBOR, cu aprobarea Sf. Sinod.

Sunt consemnate existenţa introducerilor ce însoţesc cărţile noutestamentare şi a notelor sau comentariilor care apar la subsolul paginii.

Marea reuşită a acestei versiuni a Noului Testament este limba în care se prezintă. Textul a rămas credincios originalului. Nu a rămas nici un verset fără să treacă prin filtrul filologic extrem de exigent al autorului, de la structura sintactică a frazei până la amănuntele ortografice. Sunt folosite abundent semnele de punctuaţie într-un text care mai înainte lipseau cu desăvârşire. Acest lucru nu şi-l putea permite decât un foarte bun cunoscător al funcţionalităţii punctuaţiei.

Autorul valorifică la maximum posibilităţile limbii române, topica ei foarte generoasă, şi vocabularul, înnoit nu numai prin introducerea unor neologisme, ci prin reactivarea unor cuvinte excluse din limbă sau marginalizate de un nefiresc proces de secularizare a acesteia.

Textul rămâne unul bisericesc pentru că autorul lucrează ca unul din mădularele Bisericii căci îşi alătură cu smerenie strădaniile sale, strădaniilor înaintaşilor şi pentru că îşi păstrează continuitatea specificului limbajului biblic şi liturgic în acelaşi timp, refuzând să se identifice cu limbajul comun contemporan, secularizat.


Privire ortodoxă asupra traducerii neoprotestante a Noului Testament în limba română


Autorul a fost invitat să prezinte opinia ortodoxă asupra unei noi traduceri protestante a Noului Testament în limba română, sub egida Societăţii Biblice Interconfesionale din România.

Nu avem de-a face, de fapt, cu o traducere, ci cu o revizuire a traducerii lui Cornilescu. Textul de bază care a fost dat spre studiu, a fost Evanghelia după Matei.

Autorul se aştepta să se confrunte cu un număr mai mare de texte traduse tendenţios cu motivaţie confesională. Are însă surpriza ca numărul acestora să fie mult mai mic. Este posibil ca unele dintre ele să-i fi scăpat autorului, precum iarăşi este posibil ca Evanghelia după Matei, fiind un text preponderent istoric, să nu fi conţinut atât de multe provocări în această direcţie.

În continuare sunt prezentate câteva din diferenţele dintre cele două traduceri: ceo ortodoxă şi cea protestantă.

1. În fragmentul în care se relatează Naşterea lui Hristos, Iosif este numit „soţul” (1, 19) şi nu „logodnicul” Mariei, iar Maria „soţia” lui Iosif (1, 20, 24). Deoarece termenii „soţ” şi „soţie”, fac trimitere la o căsătorie consumată, socotim a fi potrivită traducerea prin „logodnic” şi „logodnică”. Este clar că neoprotestanţii au tradus astfel, aceste texte, pentru a combate purureafecioria Maicii Domnului şi pentru a trece pe fecioara Maria în rândul femeilor obişnuite.

2. Pe tot parcursul Evangheliei după Matei, termenii „dreptate, drept”-dkaiosunh, dikaios - prin „neprihănire” şi respectiv „neprihănit”. Termenii folosiţi de protestanţi, au însă un caracter mai mult moral. Prin folosirea lor, se restrânge sensul cuvântului „drept, dreptate” doar la unul moral. Termenul de „neprihănire” slujeşte viziunii soteriologice a protestanţilor.

3. Un alt caz asemănător, dar nu cu atâtea implicaţii, este cel al termenului exousia, tradus prin „autoritate” şi nu prin „putere”, cum este tradus în ediţiile noastre româneşti. Ex: „El învăţa ca unul care avea autoritate” (7, 29), în loc de „ca unul care avea putere”. Într-un singur loc este tradus cu „putere”, şi încă într-un loc important din finalul Evangheliei (28, 18) „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ”.

În limba română, „a avea autoritate”, înseamnă a fi îndreptăţit să faci ceva, a avea o anumită investitură pentru lucrarea pe care o săvârşeşti, în timp ce „a avea putere”, implică în mod necesar şi capacitatea de a săvârşi un lucru. Puterea implică autoritatea, dar autoritatea nu implică obligatoriu şi puterea.

4. Traducerea grecescului arciereus prin „marele preot” sau „preotul cel mai de seamă” şi evitatea folosirii românescului „arhiereu” se înscrie tot în categoria de mai sus.

5. Originalul grecesc ekklhsia este tradus prin „adunare” în Matei 18, 17: „Dacă nu vrea să asculte de el, spune-l adunării...”. Evitarea termenului românesc clasic de „biserică” şi preferinţa pentru cel de „adunare”, în uz la protestanţi, este grăitoare prin sine.

Traducerea în discuţie este foarte diferită de cea ortodoxă. Atât de diferită, încât cu greu poate găsi cineva un verset tradus identic în cele două versiuni ale aceleiaşi cărţi. Autorul consideră că traducerea protestantă nu este după originalul grecesc, ci după traducerea englezească. Acest lucru se observă din topica frazei. Fraza este restrucurată, de cele mai multe ori, după topica englezească: subiect, predicat, complement, etc. Limba română este însă mult mai îngăduitoare cu topica frazei, în sensul că oferă diferite alternative care sprijină accentuarea nuanţelor.

Ex: „Nu numai cu pâine va trăi omul...” este redată: „Omul nu trăieşte numai cu pâine” (4, 4)

Şi apropiindu-se ispititorul a zis...” prin „Ispititorul s-a apropiat şi i-a zis...” (4, 3)

Se renunţă la un limbaj specific scripturistic, se adoptă neologisme şi se foloseşte un limbaj comun, secular, lumesc. Ex:

Iată, fecioara va lua în pântece” este redat prin „Iată, fecioara va rămâne însărcinată...” (1, 23)

Eu însă vă spun vouă: că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter şi cine o va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter” tradus „Dar Eu vă spun că oricine divorţează de femeia lui, cu excepţia cazurilor de infidelitate conjugală, o face să comită adulter, şi oricine se căsătoreşte cu o femeie divorţată comite astfel adulter”.

Este evidentă tendinţa autorului de a face textul mai clar, cât mai pe înţeles, prin evitarea termenilor mai dificili pe care îi parafrazează, prin adăugarea de mici explicaţii. Uneori, totuşi nu par a fi absolut necesare.

Sunt semnalate folosirea, nu întâmplătoare, a unui limbaj puţin dulceag: „bănuţ” (5, 26), „odăiţă” (6, 6), „micuţi” (10, 42), „copilaşi” (11, 16).

În traducerea ortodoxă românească se observă o foarte clară dorinţă de a rămâne în continuitate cu traducerile anterioare. Mitropolitul Andrei Şaguna a enunţat un principiu în problema traducerii Bibliei, care a fost adoptat de Biserica Ortodoxă şi respectat până astăzi. El spune că limba Bibliei pentru un popor se face numai o singură dată. De aceea, nu se va mai traduce din nou după original, ci doar se va diortosi textul biblic ori de câte ori se va simţi nevoia înnoirii limbii. Această tradiţie nu este urmată şi de protestanţi.

Mereu se spune despre Biserica Ortodoxă că este rămasă în urmă şi există îndemnuri de a-i ajunge pe ceilalţi din urmă şi a ţine pasul cu lumea. Există însă un caracter pozitiv a acestei aşa-zise „rămâneri în urmă”. Avem de-a face, de fapt, cu o putere a Bisericii Ortodoxe de a rezista presiunilor şi provocărilor acestui veac care tinde să înghită totul, o putere a ei de a nu se confunda cu acest veac, în care caz ar pierde complet posibilitatea de a da mărturie despre alt veac, despre o altă lume. Cu alte cuvinte, tensiunea dintre Biserică şi lume, nu numai că este firească, dar este şi necesară. Biserica trebuie chiar să meargă în direcţia opusă curentului acestui veac. Acest lucru deoarece, Biserica lui Hristos este în lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta. Finalitatea ei este de a transforma lumea în Biserică, de a birui puterile acestui veac, de a înghiţi timpul şi spaţiul, nu de a se lăsa ea înghiţită de ele, de lume.


Revelaţie şi inspiraţie, Teologie şi Duh Sfânt


Autorul atrage atenţia asupra influenţelor occidentale, cu nuanţă de secularizare, ce sunt foarte des întâlnite în manualele noastre de dogmatică. El aduce câteva citate dintr-un manual de dogmatică recent apărut pentru acea perioadă-1986.

Se vorbeşte foarte mult de Revelaţie, de Descoperire Dumnezeiască.

Problema Revelaţiei ca act se poate reduce la problema comunicării, a posibilităţii comunicării între Dumnezeu şi om. De felul în care înţelegem posibilitatea comunicării, a dialogului între Dumnezeu şi om depinde înţelegerea şi conţinutul pe care îl dăm revelaţiei, iar de felul în care înţelegem Revelaţia depinde întreaga cercetare teologică.

Felul în care se scrie despre Revelaţie în tratatele noastre de teologie, ne facem să înţelegem că aceasta este o mărime bine definită, un volum anume de informaţii, pe care Dumnezeu îl face cunoscut omului în diferite etape. Se vorbeşte astfel despre „Revelaţia supranaturală dată primului om în paradis”, ceea ce s-ar constitui într-un prim pachet de informaţii predat de Dumnezeu omului, „Revelaţia specială, făcută în sânul unui singur popor”, ceea ce ar însemna un adaos complementar, substanţial de informaţii şi „Revelaţia Dumnezeiască absolută şi universală, dată în Însuşi Fiul lui Dumnezeu”, cu care se şi încheie, se completează la modul absolut informaţiile pe care Dumnezeu le-a transmis oamenilor despre Sine. Astfel realizată, Revelaţia supranaturală, formând un „întreg organic şi unitar”, este consemnată şi cuprinsă în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.

Această teologie secularizată, vorbind despre Revelaţie dă impresia şi de fapt chiar afirmă cu tărie că odată cu moartea ultimului apostol, Revelaţia s-a încheiat. Acest lucru este cu totul fals. Sunt aduse ca mărturii, câteva fragmente din scrierile Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Din acestea voi reda doar exemplul din Sf. Ioan Gură de Aur:. Din acestea voi reda doar exemplul din Sf. Ioan Gură de Aur: „Să primiţi cu multă luare aminte învăţăturile pe care vi le spun, pe care mi le dă Duhul. Căci nu sunt ale mele cuvintele pe care vi le spun, nici nu vorbesc de la mine, ci de la Duhul, povăţuit fiind de iubirea de oameni a Stăpânului pentru folosul vostru şi pentru zidirea Bisericii lui Dumnezeu”.

Autorul vrea să arate că dacă cineva doreşte să facă teologie, nu este suficient să cerceteze Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, ci va trebui mai întâi el însuşi să facă experierea Duhului lui Dumnezeu, singura experienţă să-l lumineze în înţelegerea adevărului revelat în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie.

Dumnezeu nu dă omului nişte adevăruri despre Sine, ci Se dă pe Sine, se arată omului, dialoghează cu el la modul cel mai propriu. Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie sunt mărturii ale acestui dialog neîntrerupt.

Sf. Grigorie Teologul, vorbind despre istoria mântuirii oamenilor, aminteşte de trei stadii caracterizate drept „cutremure”, date fiind prefacerile enorme pe care le aduc acestea.

Primul „cutremur” se referă la trecerea „de la idoli la Lege”, al doilea „cutremur”, „de la Lege la Evanghelie”, iar al treilea „cutremur” este trecerea noastră de la cele de aici la cele de dincolo. Această a treia etapă este timpul Duhului Sfânt, când omul poate deveni părtaş încă de aici, al comuniunii cu Dumnezeu, al vederii lui Dumnezeu.

Aceste trei etape sunt tot sunt tot atâtea etape de descoperire a lui Dumnezeu către oameni, sau tot atâtea trepte ale cunoaşterii lui Dumnezeu către om.

Mai aflăm de la cei trei mari învăţători ai lumii că fără Duhul şi fără luminarea Acestuia, nu poate nimeni vorbi despre Dumnezeu.


Evanghelie şi propovăduire


Autorul ca şi toţi ceilalţi slujitori ai altarului, preocupat fiind de cum trebuie să fie alcătuită o predică pentru a avea rezultate cât mai bune, a cerut sfat de la un mare duhovnic. Frământările lui s-au dovedit inutile. A face să se nască credinţa în oameni nu stă în abilităţile predicatorului, propovăduitorului Cuvântului lui Dumnezeu. Este lucrarea Duhului Sfânt şi puterea lui Dumnezeu. Cuvintele părintelui s-au dovedit a fi în conformitate cu cele ale Sf. Ap. Pavel din Epistola I Corinteni. Asupra acestor cuvinte apostoleşti va insista autorul în cele ce urmează.

Apostolul dezbate mai multe probleme, dintre care cea mai importantă este cea a raportului dintre înţelepciunea lui Dumnezeu şi înţelepciunea omenească, dintre Evanghelie şi Cultură. Se pune întrebarea dacă există o reală tensiune între înţelepciunea omenească şi Evanghelie?

Sf. Apostol Pavel este anunţat că în tânăra comunitate creştină din Corint s-au ivit dezbinări, s-au format partide mai mult sau mai puţin antagoniste (1, 12-13). Creştinii de aici s-au văzut nevoiţi să se declare de partea unei partide sau al alteia, „Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos!” (I Cor. 1, 12). Sf. Ap. Pavel dovedeşte corintenilor că motivele care i-au condus la aceste dezbinări sunt cu totul contrare Evangheliei.

Nici unul din cei ai căror nume erau pomenite şi în jurul cărora se formase partidele nu era implicat şi nici nu provocase această stare de lucruri. Nici chiar Apolo, cu toate că partida care îi poartă numele stă în centrul atenţiei Sf. Pavel. Cauza ţinea de creştinii din Corint. Între creştinii din Corint, apăruse un duh de competiţie care avea ca motivaţie superioritatea unui apostol faţă de ceilalţi. Acesta era un criteriu de departajare care servea înţelepciunea sau meşteşugul oratoric al acestora. De fapt, corintenii căutau să-şi arate elitismul, superioritatea faţă de ceilalţi prin lipirea de numele unui apostol.

Această competiţie a corintenilor nu a rămas doar la problema superiorităţii alesului lor. Ei au trecut la a-şi disputa opiniile şi în alte probleme ce preocupa Biserica lor, fiecare dintre ele revendicându-şi pentru sine soluţia sau răspunsul adevărat. În epistolă, apostolul tratează o serie de probleme ca răspunsuri la întrebările puse de corinteni.

Pentru început apostolul tratează problema principală-înţelepciunea omenească cu care se laudă corintenii. Se aduce chiar pe sine exemplu pentru cei care se declară a fi de partea lui, pe motiv că au fost botezaţi de el sau în numele superiorităţii înţelepciunii sale faţă de ceilalţi apostoli. Apostolul arată mai întâi că el nu a botezat decât pe foarte puţini în Corint şi că intenţia lui nu a fost să-şi arate înţelepciunea căci acest lucru ar fi contrar Evangheliei. Apostolii s-au ferit să facă exces de retorică sau argumentare logică, tocmai pentru a nu convinge prin înţelepciunea şi cuvintele lor. Ei s-au prezentat drept martori, au dat mărturie despre Crucea lui Hristos şi despre învierea Acestuia. Apostolii n-au expus înţelepciunea proprie, ci făcut cunoscută Evanghelia.

Evanghelia lui Hristos, Cuvântul Crucii propovăduit de Apostoli, era pentru înţelepţii acestui veac - nebunie. „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune,

Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.” (I Cor. 1, 22-23).

Crucea, moartea pe cruce, era tot ce se putea mai josnic şi umilitor.

Exponenţii de seamă ai lumii antice, iudeii şi elinii, au eşuat în încercare lor de a înţelege lumea şi de a găsi soluţia salvării, a mântuirii omului. Cei dintâi aşteptau izbăvirea de la un profet puternic, atoatebiruitor, iar ceilalţi căutau salvarea în sisteme de înţelepciune, în structuri teoretice ce vizau îmbunătăţirea condiţiei omului şi comunităţii umane. Mântuirea a venit însă într-un mod contrar aşteptărilor lor.

Cei ce aveau să răspundă mai întâi chemării la izbăvire prin Cruce n-au fost cărturarii şi fariseii, cei de neam bun sau înţelepţii lumii acesteia, ci au fost cei umili, cei mai puţini înţelepţi, cei neluaţi în seamă, cei slabi : „Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;

Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (I Cor. 1, 27-28).

Nu poate fi vorba de meritul vreunui apostol în reuşita propovăduirii. Evanghelia n-ar fi rodit credinţă în sufletele oamenilor dacă n-ar fi fost însoţită de lucrarea Duhului. „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.

Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească” (I Cor. 3, 6-7).

Prin urmare corintenii nu au nici un motiv să se mândrească cu apostolii lor. Dacă e să aducă laudă, singura laudă se cuvine lui Dumnezeu Însuşi „cei ce se laudă în Domnul să se laude” (1, 31). Apostolii dau mărturie despre Crucea Domnului, care este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1, 24).

Evanghelia nu a fost o filozofie care să cucerească prin frumuseţea ei şi să convingă prin puterea argumentelor ei, ci dimpotrivă, a constituit scandal şi nebunie pentru înţelepţii de atunci. Cu toate acestea, ea cucerea sufletele oamenilor cu o repeziciune de nedescris arătând că este putere şi lucrare a Duhului Sfânt.

Nu este suficientă lucrarea Duhului doar supra celui care propovăduieşte. Aceeaşi lucrare a Duhului este necesară şi pentru a deschide inima şi cugetul celui ce ascultă propovăduirea, pentru a se naşte în el credinţa.

În concluzie, este nevoie de smerenie, de recunoaşterea limitelor şi neputinţei de a face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. Smerenia este cea care ne apropie de Dumnezeu şi atrage lucrarea Duhului Sfânt asupra noastră.


Biblia şi Filocalia


În acest capitol, autorul prezintă o problemă foarte importantă, anume contribuţia părinţilor filocalici la interpretarea Sfintei Scripturi şi relaţia dintre textele filocalice şi cele biblice. În categoria textelor filocalice, autorul susţine că pot intra nu numai autorii care alcătuiesc Filocalia Clasică, ci şi multe altele înrudite cu aceasta. El îşi porneşte cercetarea de la interpretarea câtorva texte din cele două epistole către Tesaloniceni ale Sf. Ap. Pavel.

Interesul pentru această temă i-a fost determinat de modul în care Pr. Dumitru Stăniloae a reuşit să valorifice spiritualitatea filocalică în spaţiul teologiei dogmatice.

O remarcă deosebită a autorului constă în faptul că atât istoria cercetării biblice, cât şi comentariile la cărţile biblice ignoră aproape complet contribuţia părinţilor filocalici la interpretarea şi înţelegerea Scripturii. Absenţa cărţilor filocalice din bibliografia comentariilor biblice şi a celorlalte categorii de studii biblice, este grăitoare în acest sens. Acest lucru se întâmplă şi cu textele liturgice. Observăm o anormalitate: cercetarea biblică revendică pentru sine doar Părinţi ai Bisericii care ne-au lăsat lucrări exegetice, comentarii sau omilii biblice, în timp ce teologia dogmatică revendică pentru sine autori de lucrări dogmatice.

Mulţi teologi contemporani au semnalat distanţa care xistă între teologia biblică şi cea dogmatică, precum şi cea dintre cercetarea biblică şi spiritualitatea Bisericii. Fiecare disciplină dezvoltă o teologie separată, ceea ce conduce la existenţa unei teologii biblice, a unei teologii dogmatice, şi aşa mai departe. Ar fi foarte important dacă s-ar reuşi ca cercetarea biblică să fie în acelaşi timp teologică şi dogmatică, iar cea dogmatică să fie biblică. Modelul unei astfel de teologii îl avem la părinţii Bisericii.

Teologia lor este profund biblică nu pentru faptul că citează foarte mult din Sf. Scriptură, ci pentru că teologia lor se întemeiază pe temele teologice centrale ale textelor biblice şi se dezvoltă în fond în cadrul teologiei biblice. Între textele patristice şi cele biblice există o unitate lăuntrică.

Autorul prezintă în continuare câteva statistici referitoare la fregvenţa citatelor din cele două epistole către Tesaloniceni în textele filocalice. Părinţii Filocaliei fac 64 de trimiteri la texte din cele două epistole: de 57 ori la texte din I Tesaloniceni şi de 7 ori la II Tesaloniceni. Textele citate sunt în număr de 30. Cel mai des citat este textul de la I Tesaloniceni 5, 17 care conţine îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat”.

Tema rugăciunii neîncetate se află printre principalele teme ale textelor filocalice. Cercetarea modernă arată că acest îndemn al apostolului „nu se poate identifica cu practica de mai târziu a monahismului ortodox” scrie prof. Galanis în acord şi cu celelalte comentarii la zi. „Pavel se adresează unor creştini începători care se confruntă cu diferite probleme provenite din mediul idolatru duşmănos şi care puteau clătina credinţa acestora.” Acest „neîncetat” trebuie să aibă legătură cu intensitatea prigoanelor şi a problemelor sociale cu care se confruntau creştinii din Tesalonic.

Toţi părinţii Filocaliei, susţin toţi într-un cor, că ceea ce Sf. Ap. Pavel înţelegea prin cuvintele „Rugaţi-vă neîncetat”, este de fapt ceea ce trăiau şi experimentau ei şi pe care ei o numeau „rugăciune neîncetată”. Autorul nostru dă în continuare diverse citate din părinţii filocalici referitoare la rugăciunea neîncetată. Toate conţin îndemnuri la această rugăciune. Îndemnurile sunt adresate tuturor, inclusiv mirenilor.

Cuvântul Filocalic se adânceşte în relaţie cu cel biblic. Cele mai sinple îndemnuri ale Sf. Ap. Pavel pe care le conţine pericopa I Tesaloniceni 5, 16-22, sunt dezvoltate, pe baza experienţei filocalice, niptice, în capitole întregi.

Sf. Isaac, vorbind despre îndemnul Sf. Ap. Pavel: „daţi mulţunire pentru toate”, arată că „Mulţumirea celui care a primit îl determină pe cel care a dăruit să ofere daruri mai mari decât cele dintâi”.


Primatul Duhului, Cercetarea biblică şi asceza


Ideea centrală a acestui capitol este faptul că doar cel care are Harul Sf. Duh asupra sa, este cu adevărat om duhovnicesc. Numai un astfel de om, poate vorbi fără să greşească despre cele ale lui Dumnezeu, deoarece el însuşi le trăieşte. Duhul este cel care îl luminează pe om şi descoperă tainele lui Dumnezeu.

Nu „înţelepciunea acestui veac” te ajută să-l cunoşti pe Dumnezeu căci „cele duhovniceşti nu pot fi înţelese decât de oameni duhovniceşti” (I Cor. 2, 14). Fără a avea Duhul lui Dumnezeu, omul firesc nu poate să înţeleagă cele ale lui Dumnezeu care „pentru el sunt nebunie”, aşa cum se întâmplă cu receptarea evenimentului Crucii, al răstignirii, care era „pentru iudei sminteală şi pentru neamuri nebunie...dar pentru cei chemaţi – puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23, 24).

Nevoia harului pentru primirea descoperirii dumnezeieşti reclamă cu necesitate asceza creştină, strădaniile de dobândire a harului.

Autorul atrage atenţia asupra faptului că cercetarea biblică pare să refuze nu numai folosirea izvoarelor filocalice ci chiar calea duhovnicească în abordarea textelor biblice, afişând suficienţa demersului ştiinţific bazat pe informaţie şi studiu critic. Nu se face trimitere la necesitatea experienţei Duhului pentru cunoaşterea textelor biblice care conţin „înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu” exprimată în „cuvinte învăţate de la Duhul”.



[1] Vezi Panagiotou Boumis, Canoanele Bisericii Despre Canonul Sfintei Scripturi, Atena, 1992, p.129 în Biblia în Biserică, Pr. Dr. Constantin Coman, ed. Bizantină, 1997

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog

123