9/13/2007

Recenzie la Epistolele Avei Dorotei

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !

Viaţa Avei Dorotei

Ava Dorotei s-a născut la Antiohia la începutul sec al VI-lea. El s-a bucurat de o educaţie aleasă şi chiar de cunoştinţe medicale. A petrecut 15 ani (până-n 535) într-o mănăstire întemeiată de un nevoitor, Serid. Mănăstirea era situată la Sud de Gaza. În această mănăstire s-au nevoit şi Sfinţii Varsanufie (supranumit şi „Marele Bătrân”) şi Ioan (supranumit „Proorocul”). Din cele 396 de scrisori ale lor, mai mult de o sută din aceste scrisori sunt adresate Avei Dorotei, care era puţin mai tânăr decât cei doi. Scrisorile respective nu amintesc de Dorotei ca adresant, dar dovadă că acestea i-au fost adresate lui, este faptul că ele au fost transmise sub numele lui Dorotei.
La mănăstirea lui Serid a fost atras de cei doi părinţi îmbunătăţiţi de aici: Varsanufie – egiptean de origine şi Ioan. Stareţul Serid era întru totul ascultător de ei. Cei doi bătrâni închişi în chiliile lor comunicau cu fraţii şi de multe ori chiar cu Dorotei prin scrisorile transmise prin Serid.
Dorotei a primit în mănăstire la început sarcina de portar, de primitor al străinilor şi de conducător al bolniţei, zidită cu cheltuiala fratelui său după trup. Pe lângă acestea a mai primit şi grija conducerii duhovniceşti a fraţilor, deşi era foarte tânăr. Toate le făcea cu râvnă deşi avea o sănătate delicată.
După moartea lui Serid, Dorotei se retrage din mănăstirea acestuia şi înfiinţează în apropiere o nouă mănăstire. Ca întemeietor al mănăstirii sale şi ca întâistătător al ei, a ţinut fraţilor un număr de conferinţe duhovniceşti, care au fost srise probabil de vreunul sau mai mulţi din ascultători şi publicate sub numele de „Învăţături”. Ele au fost strânse la un loc de un călugăr din mănăstirea Studion din Constantinopol în timpul vestitului egumen al ei, Teodor Studitul (+896).
Este bine de făcut o remarcă foarte importantă, anume faptul că în acea vreme au fost doi Dorotei şi Varsanufie. Unii au împărtăşit erezia lui Sever, Patriarhul monofizit al Antiohiei (512-518). Însuşi Sf. Teodor Studitul vorbeşte despre cuvioşii bărbaţi: Marcu, Isaia, Varsanufie, Dorotei şi Isihie care au căzut în erezia lui Sever prin „vătămătorul Pamfil”, şi laudă pe Varsanufie, Isaia şi Dorotei şi învăţăturile lor în care nu a găsit „nimic neevlavios, ci dimpotrivă mult folos sufletesc”.
Opera
„Învăţăturile” Avei Dorotei s-au bucurat de o mare autoritate între monahi pentru sfaturile lor practice, scrise într-un grai simplu, dar remarcabile prin analizele fine ale unor virtuţi, patimi şi stări sufleteşti. Spre deosebire de „Scara” Sfântului Ioan Scăraru care preferă un stil lapidar şi formulări paradoxale, Ava Dorotei se distinge adeseori prin analize mai amănunţite şi mai stăruitoare ale stărilor sufleteşti. El vorbeşte din propria lui experienţă. Drept dovadă stau numeroasele pe care el le dă din viaţa sa. Însă, pentru a nu se încrede în sine, citează adesea pe părinţi. Cel mai des îl citează pe ava Pimen. Ava Dorotei citează de câteva ori ca autoritate pe Evagrie. Se vede că înainte de condamnarea lui ca origenist, la Sinodul V ecumenic din 553, Evagrie se bucură cel puţin în unele cercuri de o mare preţuire. Dorotei foloseşte foarte des expresia „precum spun părinţii”. Deasemenea nu lipsesc nici temeiurile scripturistice.
Observăm că Dorotei foloseşte un stil oratoric. De fapt, el nu a urmărit să scrie o carte. Dorotei a rostit o serie de cuvântări pe care ucenicii le-au notat în scris. Dovadă a acestui fapt stă faptul că toate capitolele sau bine zis, cuvântările, se termină cu un îndemn la împlinirea celor despre care a vorbit. Toate capitolele sunt pecetluite cu „Amin”.
Ava Dorotei vorbeşte foarte mult despre patimi şi virtuţi. În primele nouă capitole vorbeşte în analogie despre diverse patimi şi virtuţile care li se opun arătând şi modul lor de vindecare. Astfel se vorbeşte despre mândrie şi smerenie, despre frica de Dumnezeu şi îndrăzneală, despre încrederea în sine şi sfătuire, despre clevetirea, judecarea, dispreţuirea aproapelui şi dragostea care acoperă orice greşeală, despre tulburare şi învinovăţirea de sine, despre ţinerea de minte a răului, iuţime, mânie şi smerenie şi pocăinţă, minciună şi adevăr. În următoarele capitole, Dorotei vorbeşte mai pe larg despre patimi şi virtuţi. Cuvântările sunt alcătuite, precum am mai zis, ca un urcuş duhovnicesc. După ce ucenicul a luat aminte la patimile sale şi a aflat cum să le vindece, la sfârşit află şi meşteşugul zidirii casei sufletului pentru ca toată osteneala sa, să nu fie în zadar.
Cartea de faţă, cuprinde la început două capitole cu câteva date despre viaţa şi opera lui Ava Dorotei. Apoi încep cele paisprezece cuvântări ale avei urmate de două epistole. În original au fost mai multe epistole, dar pentru că repetau multe din ideile din capitolele despre care am grăit anterior, s-a renunţat la traducerea şi tipărirea lor.
Cartea de faţă este roada efortului de traducere a marelui nostru Părinte Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. Părintele profesor ne-a lăsat moştenire un adevărat tezaur duhovnicesc alcătuit din numeroase traduceri de sfinţi părinţi şi din lucrări proprii de dogmatică. Cartea de faţă este dublată de excepţionalele comentarii ale părintelui pe care le găsim în notele de la subsol.
Prezentăm în continuare pe scurt cuprinsul celor paisprezece capitole după care le vom detalia:
I. DESPRE LEPĂDARE
Se accentuiază mai mult pe lepădarea de lume a monahilor care se încununează prin virtutea ascultării. Din neascultare a căzut Adam din Rai. Prin ascultarea Fiului celui Unul-Născut ne-am mântuit noi toţi. Prin ascultare se va putea mântui omul. Ascultarea este o lepădare de sine.
II. DESPRE SMERITA CUGETARE
Smerenia este cea dintâi între virtuţi. Prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului. Smerenia are atâta putere încât nu o poate atinge nimeni. Opusul smereniei, mândria este o cea mai groaznică patimă. La smerenie se ajunge prin osteneli trupeşti.
III. DESPRE CONŞTIINŢĂ
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Ea ne ajută să facem deosebirea între bine şi rău, între păcat şi virtute. Dacă vom lucra potrivnic, conştiinţei ea va deveni pentru noi potrivnic şi pârâş înaintea dreptului judecător.
IV. DESPRE FRICA DE DUMNEZEU
În acest capitol, aflăm cum putem dobândi frica de Dumnezeu, de câte feluri este ea şi rolul ei în mântuirea noastră. Se face deasemenea şi o scurtă prezentare a îndrăznelii – ca patimă ce se opune virtuţii fricii de Dumnezeu, care patimă este de fapt născătoarea tuturor patimilor.
V. DESPRE TREBUINŢA DE A NU SE ÎNCREDE CINEVA ÎN ÎNŢELEPCIUNEA SA
Încrederea în sine este dovada lipsei de smerenie. Mântuirea este întru sfat mult. Omul trebuie să aibă un cârmuitor duhovnicesc căci dacă se încrede în voia sa, cum va putea cunoaşte voia lui Dumnezeu? Se cere şi o dorinţă de urmare sinceră din partea omului.
VI. SĂ NU JUDECĂM PE APROAPELE
Dacă căutăm la păcatele aproapelui uităm de ale noastre. Cel care vrea cu adevărat să se mântuiască, va avea grijă doar de păcatele lui. Numai Dumnezeu cunoaşte omul pe deplin şi-l poate judeca corect.
VII. DESPRE ÎNVINOVĂŢIREA DE SINE
Toate tulburările sunt urmări ale neînvinovăţirii de sine. Cel care nu are învinovăţirea de sine, nu va afla niciodată odihna. Există şi o aparentă pace lăuntrică, dar este ceva amăgitor ca şi floarea de cenuşă. Se prezintă deasemenea de ce unele persoane se tulbură iar altele nu.
VIII. DESPRE ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI
Se descrie drumul de la o simplă ţinere de minte de rău până la iuţime şi de aici la mânie. Cum se poate vindeca ţinerea de minte a răului, iuţimea şi mânia. Se fac comparaţii. Mânia este asemănată cu o rană, iar întregul proces evolutiv de la o simplă ţinere de minte a răului la mânie, cu aprinderea unui foc. Aflăm deasemenea şi de câte feluri este această ţinere de minte a răului.
IX. DESPRE MINCIUNĂ
Se vorbeşte despre cele trei feluri ale minciunii care poate fi în cuget, în cuvânt şi cu viaţa sa.
X. DESPRE TREBUINŢA DE A CĂLĂTORI PE CALEA LUI DUMNEZEU CU SCOP BUN ŞI CU TREZVIE
Se vorbeşte despre importanţa concentrării asupra propriei creşteri duhovniceşti. Răutatea, păcatul din om trebuie înlocuit cu virtutea contrară. Se fac diverse analogii pentru a putea înţelege mai bine ce este de fapt păcatul şi virtutea. Se prezintă în continuare cele trei stări ale omului: a celui care lucrează patima, a celui care o opreşte şi a celui care o dezrădăcinează pentru a ne putea mai uşor identifica la ce stadiu duhovnicesc suntem.
XI. DESPRE TREBUINŢA DE A NE SÂRGUI SĂ TĂIEM REPEDE PATIMILE, ÎNAINTE DE A AJUNGE SUFLETUL LA DEPRINDEREA CEA REA
În acest capitol se vorbeşte despre importanţa vindecării patimilor care ne stăpânesc deoarece prin ele are putere asupra noastră vrăjmaşul. Hristos ne-a lăsat medicamente pentru orice patimă. Cauza patimilor este viaţa trăită în neorânduială.
XII. DESPRE FRICA DE CHINURILE VIITOARE ŞI DESPRE TREBUINŢA CA CEL CE VOIEŞTE SĂ SE MÂNTUIASCĂ SĂ NU UITE NICIODATĂ DE GRIJA MÂNTUIRII SALE
În acest capitol se face o continuare a desrierii urmărilor patimilor. Dacă până acum s-a vorbit de lucrarea lor nefastă în viaţa aceasta, în continuare se prezintă rolul lor chinuitor în viaţa de apoi. Se vorbeşte despre starea sufletelor după moarte. De aceea, ava Dorotei concluzionează din nou, necesitatea majoră a stârpirii lor din suflet şi înlocuirii lor cu virtuţile contrare lor.
XIII. DESPRE TREBUINŢA DE A RĂBDA ÎNCERCĂRILE FĂRĂ TULBURARE ŞI CU MULŢUMIRE
Se revine din nou asupra luptei cu patimile. Se face o comparaţie a vieţii pătimaşe şi ieşirea din ea, cu viaţa poporului lui Izrael, ieşirea lui din Egipt şi drumul spre cei şaptezeci de trunchi de finici şi la cele douăsprezece izvoare de apă. Se prezintă rolul încercărilor care este tocmai unul despătimitor.
XIV. DESPRE CLĂDIREA ŞI BUNA ÎNTOCMIRE A VIRTUŢILOR SUFLETULUI
După ce ne-a vorbit despre patimi, despre virtuţi, în acest capitol ne învaţă cum să folosim constructiv toate aceste virtuţi, cum să zidim casă sufletului nostru.

Epistola către fratele care a cerut să i se trimită „Cuvintele” aflate ale părintelui nostru Dorotei
Este un cuvânt de laudă pentru sârguinţa ucenicului „în cele bune şi frumoase” căci lauda, după fericitul Grigorie, e pricinuitoare de râvnă, de virtute, iar virtutea de fericire.
Se face apoi o foarte scurtă prezentare a căii care duce la mântuire. Rădăcina tuturor patimilor este iubirea de sine. Este nevoie de tăierea voii şi de smerenie pentru a ajunge la locul odihnei.
Scrisoarea primită este însoţită şi de scrieriile Avei Dorotei, învăţături culese de fericitul de la părinţii pe care i-a cunoscut. Scrierile trimise nu au fost un întreg, ci au fost adunate.

ALE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELE NOSTRU DOROTEI

I. DESPRE LEPĂDARE
Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a aşezat pe el în Rai împodobindu-l cu toată virtutea. Omul se afla în rai în rugăciune, în vederea duhovnicească, în slavă şi cinste mijlocie având simţurile întregi şi nevătămate şi aflându-se în starea cea după fire precum a fost zidit. Omul a primit o singură poruncă: să nu mănânce din pomul din mijlocul raiului. Călcând porunca, a intrat şi a împărăţit moartea în lume. Cu timpul păcatul a sporit ajungându-se până la închinarea la idoli, vrăjitorie, ucideri şi toată răutatea diavolului.
Dumnezeu a dat legea spre ajutor, spre întoarcerea omului, dar acesta nu s-a îndreptat. A trimis prooroci dar nici aceştia n-au izbutit. Răutatea cuprinsese tot sufletul. Atunci Bunul Dumnezeu a trims pe Unul-Născut Fiul Său căci numai Dumnezeu putea tămădui o astfel de patimă. Proorocii au înţeles acest lucru. A venit Hristos să vindece trupul cu trup. Se face Adam Nou după chipul Celui ce l-a făcut pe el. Astfel a eliberat pe om din tirania vrăjmaşului şi „i-a dat putere să calce peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc. 10, 19) curăţindu-ne de tot păcatul prin Sfântul Botez.. Ştiind Domnul că vom păcătui iarăşi după sfântul Botez, ne-a dat sfinte porunci care prin păzirea lor, ne curăţesc atât de păcatele noastre cât şi de patimile noastre. Trebuie să însă să facem o diferenţă între patimă şi păcat. Patimi sunt: iuţimea, slava deşartă, iubirea de plăcere, ura, pofta cea rea, etc. Iar păcatele sunt lucrările patimilor, săvârşirea lor cu fapta. Se poate însă şi ca cineva să aibă patimile, dar să nu le lucreze.
Un exemplu de astfel de poruncă care ne curăţeşte de patima însăşi, îl găsim la Mt. 5, 27-28: „Legea a spus: să nu preacurveşti, iar Eu zic: nici să nu pofteşti. Legea a spus: să nu ucizi, iar Eu zic: nici să nu te mânii”. Mântuitorul Hristos arată astfel deosebirea dintre bine şi rău şi pricinile din care ajunge omul la păcat. Dacă pofteşti, chiar dacă astăzi nu preacurveşti, pofta dinlăuntru nu va înceta să te tulbure.
Mândria a fost cea care ne-a doborât. Ea naşte dispreţuirea şi neascultarea. Mândria nu se poate birui decât prin smerita cugetare care naşte ascultarea şi mântuirea sufletelor. Urmările nenorocite ale neascultării erau cele care trebuiau să-l înveţe pe om odihna ascultării. Omul de nu va afla ce este necazul, nu va afla nici ce este odihna. Odihna ne este făgăduită de Mântuitorul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi vă voi odihni pe voi”(Mt. 21, 28).
Dacă Adam s-ar fi smerit şi ar fi ascultat porunca de la început, n-ar fi căzut. Dumnezeu l-a întrebat: „Adame unde eşti? De ce ai păcătuit? De ce ai călcat porunca?”. Prin aceasta îl îndemna să spună „Iartă-mă!”. Adam nu se pocăieşte, ci mai mult – pune vina pe Dumnezeu Însuşi!
Poruncile lui Hristos s-au dat tuturor creştinilor şi tot creştinul e dator să le păzească. Ele pot fi asemănate cu dările datorate împăratului. Dar sunt în lume oameni care pe lângă aceste dări mai aduc împăratului şi daruri. Aceştia se învrednicesc de mare cinste, de mari daruri şi dregătorii. Darurile sunt: fecioria şi neagonisirea. Acestea nu sunt porunci, ci daruri. Când a venit la Mântuitorul, Învăţătorul de Lege zicând: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?”, acesta primeşte răspuns să păzească poruncile. Dar sufletul lui, aspirând spre ceva mai înalt, Mântuitorul a adăugat: „de voieşti să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor”. Mântuitorul nu a zis: „Vinde-ţi averile tale”, ci „De voieşti”. Deci nu a poruncit, ci a sfătuit.
Mie lumea s-a răstignit şi eu lumii” (Gal. 6, 14). Lumea se răstigneşte omului când omul se leapădă de lume şi îmbrăţişează viaţa singuratică părăsind părinţii, rudeniile, banii, afacerile, averile. Omul se răstigneşte lumii când după izbăvirea de lucrurile cele din afară, se luptă chiar şi faţă de plăceri, de poftele lucrurilor, şi faţă de voile sale şi-şi omoară patimile sale. Dar de multe ori se întâmplă ca monahul care şi-a răstignit luişi lumea când a părăsit-o, să nu vrea să se răstignească şi pe sine lumii pătimind astfel încă de slava ei, de mâncăruri şi băuturi.
Veşmintele monahale au o adâncă semnificaţie care aminteşte monahului de lepădarea lui de cele lumeşti:
Mantia (Colovionul) nu are mâneci. Mânecile sunt chipuri ale mâinilor, iar mâinile înseamnă lucrarea. Monahul neavând mâneci la mantie, îi aminteşte că nu are mâini să săvârşească ceva din cele ale omului vechi. Mantia are şi un semn de porfiră (purpură). Oricine slujeşte în oastea împăratului are un semn de porfiră. Împăratul purtând porfiră, ostaşii lui pentru a arăta că sunt ai împăratului şi slujesc în oastea lui, pun porfiră pe mantaua lor. La fel şi monahii au intrat în oastea lui Hristos.
Brâul e un simbol că sunt pregătiţi de lucru căci tot cel care voişte să lucreze se încinge întâi cu brâul. Mai găsim o semnificaţie brâului. Precum e încins trupul mort, aşa trebuie omorâtă şi pofta omenească. Brâul se pune în jurul mijlocului unde sunt rărunchii, unde este partea poftitoare.
Perimanul (Analavul) se pune în chipul crucii pe umărul monahului. El este simbolul Crucii purtat pe umeri: „Ia-ţi Crucea şi urmează-Mi Mie” (Mt.16, 24; Mc. 8, 34).
Culionul (Cuculionul) este simbolul smereniei. Pruncii mici nevinovaţi poartă culion, iar omul vârstnic nu poartă culion. Culionul e şi un semn al Harului lui Dumnezeu. Precum culionul acoperă şi încălzeşte capul copilului, aşa şi Harul lui Dumnezeu acoperă mintea noastră.
Monahul trebuie să-şi taie voia sa. Pe o scurtă distanţă de drum, el poate să-şi taie zece voi. El vede ceva, iar gândul îi spune: „Ia seama acolo” iar el zice gândului : „Nu i-au seama”; şi-şi taie voia lui. Iarăşi îi poate zice gândul: „Mergi de întreabă pe bucătar ce fierbe” şi nu merge şi-şi taie voia. Tăindu-o aşa mereu, ajunge la obişnuinţa de a o tăia şi începând de la cele mici ajunge să taie şi pe cele mari. Astfel ajunge să nu mai aibă voie proprie, şi orice i s-ar întâmpla, el rămâne liniştit.
Urmează o întâmplare din viaţa cuviosului care vorbeşte despre puterea ascultării. Pe când se afla la mănăstirea lui Serid, veni acolo un ucenic al unui mare bătrân din părţile Ascalonului pentru a aduce un răspuns de la Ava lui. Acesta avea poruncă să se întoarcă până seara la chilia lui. Între timp se porni o furtună puternică şi umflă foarte tare pârâul din apropiere. Ucenicul a fost sfătuit să rămână, dar acesta s-a dezbrăcat de haine, le-a legat de cap, s-a încins cu şorţul şi s-a aruncat în acel torent înfricoşător. Fără prea mult efor, plutind a ajuns pe celălalt mal, s-a îmbrăcat, a făcut metanie părinţilor, şi-a luat rămas bun şi a plecat alergând.


II. DESPRE SMERITA CUGETARE
A spus un mare bătrân că „înainte de orice avem nevoie de smerită cugetare ca să fim gata la tot cuvântul ce-l auzim să spunem: „Iartă-mă!” căci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului.
Înainte de orice virtute, fie ea şi frica de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii avem nevoie de smerita cugetare deoarece nici frica de Dumnezeu, nici milostenia, nici credinţa, nici înfrânarea, nici oricare alta dintre virtuţi nu se poate dobândi fără smerita cugetare.
Un alt părinte a zis că „Smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva”. Alt părinte remarcă faptul că este cu totul străin călugărului să se mânie. Dar dacă monahul nu e acoperit cu adevărat de smerenie, vine pe încetul la starea unui drac, tulburând şi tulburându-se. De aceea a spus că smerenia nu se mâmie şi nu mânie pe cineva.
Când a văzut Sf. Antonie întinse toate cursele diavolului şi suspinând a întrebat pe Dumnezeu cine le va trece pe toate acestea, Dumnezeu i-a descoperit că doar smerenia. Aceasta are atâta putere încât nu o vor atinge pe ea. Nimic nu o poate birui.
Sunt două smerenii şi două mândrii. Cea dintâi mândrie e când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca nefiind nimic şi pe sine mai presus de el. Acesta de nu se va trezi, vine pe încetul la cea de-a doua mândrie, prin care se mândreşte şi împotriva lui Dumnezeu, şi-şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu.
Însuşi Ava Dorotei a cunoscut pe cineva care a căzut în această patimă a mândriei. La început dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva de altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: „Cine e acela? Nu este altul bun decât Zosima şi cei împreună cu el”. Apoi a început să-i dispreţuiască şi pe aceştia şi să zică: „Nu este altul bun decât Macarie”. După puţin a început să spună: „Cine e Macarie? Nimeni. Nu sunt decât Vasile şi Grigorie mari”. După puţin i-a dispreţuit şi pe aceştia, socotind mari doar pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Nu după mult timp i-a dispreţuit şi pe aceştia din urmă, rămânând mare doar Sfânta Treime care şi Ea la rândul ei n-a rămas nedispreţuită.
Există o mândrie mirenească şi alta călugărească. Cea mirenească e atunci când omul se mândreşte că e mai bogat, mai frumos, mai bine îmbrăcat, etc sau chiar pentru unele daruri naturale: că are voce mai frumoasă şi cântă frumos. Mândria călugărească e atunci când cineva suferă de slavă deşartă pentru că priveghează, sau posteşte sau e evlavios, etc.
Dacă nu putem fără să ne mândrim deloc, e mai cuvenit să ne mândrim pentru cele călugăreşti decât pentru cele lumeşti.
Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate, iar pe sine mai prejos decât toţi. A doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta e smerenia desăvârşită a sfinţilor. Ea se naşte în chip firesc în suflet prin lucrarea poruncilor.
Auzind cineva pe Ava Dorotei spunând că cu cât se apropie cineva mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai păcătos a cerut lămuriri. Dorotei l-a întrebat cum se socoteşte pe sine la el în cetate, apoi în Cezareea, la Antiohia şi în cetatea lui Constantin. Răspunsurile au venit negreşit că la el în cetate e cel mai mare şi cel dintâi, la Cezareea va fi între cei mari de acolo, la Antiohia-ca unul de la ţară, iar în cetatea lui Constantin, aproape de împărat, ca un sărac. Aşa sunt sfinţii. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi.
La smerenie se ajunge prin osteneli trupeşti.
Cel smerit, conştient fiind că nu poate nimic fără ajutor de sus, nu încetează să se roage necontenit lui Dumnezeu ca să-şi facă milă de el. Dacă reuşeşte în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul, îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi caută să nu cadă din ajutorul Lui. Astfel prin smerenie se roagă şi prin rugăciune se smereşte. Pe cât se smereşte, pe atât e ajutat şi înaintează prin smerita cugetare.
III. DESPRE CONŞTIINŢĂ
Când Dumnezeu a creat pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte şi luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea şi arată deosebirea binelui de rău. Aceasta este conştiinţa. Ea este legea firii omului. Conştiinţa este închipuită de puţurile pe care le-a săpat Iacov (Fac. 26, 13-14) şi pe care le-au astupat filistenii. Căci de fiecare dată când nu voim să ascultăm de glasul conştiinţei noastre, o astupăm. Procedând astfel, cu timpul glasul ei se va auzi din ce în ce mai încet, dar nu va înceta niciodată să grăiască. De această conştiinţă ascultând patriarhii şi toţi sfinţii dinainte de legea scrisă, au bineplăcut lui Dumnezeu.
Făcutu-s-a Efraim stăpân peste protivnicul lui şi a călcat judecata” (Osea 10,11)
Împacă-te cu pârâşul tău până eşti pe cale cu el, ca nu cumva să te predea pe tine judecătorului şi judecătorul, slujitorilor şi să te arunce pe tine în temniţă” (Mt. 5, 25-26).
Conştiinţa este numită aici potrivnic pentru că ea se împotriveşte totdeauna voii noastre celei rele. Ea este pârâş pentru că nu lasă ascunse păcatele noastre. Cu ea trebuie să ne împăcăm pe calea vieţii acesteia.
Păzirea conştiinţei este de mai multe feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu o poate păzi cineva când nu dispreţuieşte poruncile Lui; faţă de aproapele dacă nu-l necăjeşte sau răneşte fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu înfăţişarea, fie cu privirea; iar faţă de lucruri când nu se foloseşte cineva rău de un lucru. Spre exemplu, poate purta cineva o haină încă o săptămână sau două, dar o dezbracă şi o spală îndată, înainte de vreme, sau o taie şi în loc de a o folosi alte cinci luni, o învecheşte spălându-o şi o face nefolositoare. Aceasta este contrar conştiinţei.
IV. DESPRE FRICA DE DUMNEZEU
Sunt două frici: una începătoare şi una desăvârşită. De pildă: cineva face voia lui Dumnezeu din frica de chinuri. Acesta este încă începător. Altul face voia lui Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu Însuşi căutând să-i placă Domnului. Acesta a cunoscut ce înseamnă a fi cu Dumnezeu. Acesta are iubirea cea adevărată, desăvârşită. Această iubire îl duce pe el la frica cea desăvârşită. Unul ca acesta nu se mai teme. El păzeşte voia lui Dumnezeu nu de frică de a nu fi pedepsit, ci pentru a nu cădea din iubirea lui Dumnezeu. Frica desăvârşită scoate afară frica începătoare. Este cu neputinţă a se ajunge la frica desăvârşită, altfel decât prin cea începătoare. Frica începătoare ţine de alcătuirea noastră. Temându-ne de chinuri, ne aflăm în simţirea robului
Trei sunt stările sufletului prin care putem să bineplăcem lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Vasile cel Mare: fie că bineplăcem lui Dumnezeu temându-ne de chinuri şi deci ne aflăm în simţirea robului; fie că împlinim cele poruncite urmărind câştigul răsplătirii, deci pentru folosul nostru şi prin aceasta ne asemănăm simbriaşilor; fie că facem binele pentru El însuşi şi în acest caz ne aflăm în simţirea de fiu.
Omul dobândeşte frica de Dumnezeu, având pomenirea morţii şi amintirea chinurilor şi cercetându-se în fiecare seară pe sine cum a folosit ziua, şi dimineaţa iarăşi cum a trecut noaptea; apoi din neîndrăznire şi din alipirea de un om care se teme de Dumnezeu.
Alungăm frica de Dumnezeu de la noi, lucrând cele potrivnice acestora: neavând pomenirea morţii, nici a chinurilor, neluînd aminte la noi înşine, necercetându-ne cum am folosit ziua, ci vieţuind cu nepăsare şi ocupându-ne de lucruri fără rost, arătându-ne plini de îndrăzneală.
Când ava Agaton a fost întrebat despre îndrăzneală, a spus că ea se aseamănă cu o arşiţă mare, care atunci când vine, fug toţi de ea şi ea nimiceşte rodul pomilor. Ava Agaton concluzionează că nu este patimă mai cumplită decât îndrăzneala. Ea este născătoarea tuturor patimilor, pentru că ea izgoneşte frica de Dumnezeu din suflet şi depărtează evlavia.
Îndrăzneala este de mai multe feluri: prin cuvânt, prin atingere şi prin privire. De la îndrăzneală, vine şi la grăirea în deşert, la grăirea în deşert, la facerea de glume şi la stârnirea râsului necuviincios. Îndrăzneala este şi atingerea a ceva sau a cuiva fără trebuinţă, întinderea mâinii împotriva cuiva, pentru a râde, împingerea cuiva, răpirea a ceva de la el, privirea fără ruşine la cineva. Toate acestea vin când nu e frică de Dumnezeu în suflet.

V. DESPRE TREBUINŢA DE A NU SE ÎNCREDE CINEVA ÎN ÎNŢELEPCIUNEA SA

„Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele, iar mântuirea este întru sfat mult” (Pilde 11, 14).
Frunza este la început totdeauna verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă încet şi cade. Iar la sfârşit e dispreţuită şi călcată de toţi în picioare. Aşa este şi omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniştire, pentru ascultare, pentru alte bunătăţi. Apoi stingându-se încet acea căldură şi omul neavând un cârmuitor, care să-i împrospăteze şi reaprindă căldura, se usucă pe nesinţite şi cade făcânu-se rob vrăjmaşilor care fac din el tot ce voiesc. „Mântuirea este întru sfat mult” nu în sensul de a se sfătui cu fiecare, ci să se sfătuiască întru toate, fără îndoială cu cel în care trebuie să aibă încredere.
Omul nu vrea să săvârşească răul. De aceea diavolul nu-i spune: „Du-te şi fură!” sau „Du-te şi curveşte!”. El ştie că nu voim acestea.
Cel viclean face răul când se împreună cu o voinţă de îndreptăţire” (Pilde 11, 15). Diavolul reuşeşte să săvârşească răul când se împreună cu o îndreptăţire ce ne-o dăm noi. Dar cum putem cunoaşte voia lui Dumnezeu dacă ne încredem în noi înşine şi ţinem la voia noastră?
De aceea ava Pimen a zis că „voia este un zid de aramă între om şi Dumnezeu. E o piatră care se întoarce înapoi lovind, căci se împotriveşte voii lui Dumnezeu şi se loveşte de ea. De aceea, când o părăseşte, omul zice: „Întru Dumnezeul Meu voi trece zidul. Dumnezeul Meu, neprihănită e calea Lui” (Ps.17, 30-31). Dacă va lucra şi îndreptăţirea împreună cu voia, nu se va întoarce omul uşor”. S-a spus că cel viclean urăşte până şi sunetul (ecoul) spijinirii (asigurării). El ştie că dacă omul ar întreba, s-ar deprinde să asculte un cuvânt de folos.
În toate cazurile, căderea în păcat este urmarea încrederii în sine.
Ava Dorotei ne dă în acest sens propriul său exemplu. Când era în mănăstirea de obşte, toate le încredinţa Avei Ioan. Nu suferea să facă ceva fără sfatul lui. Câteodată gândul îi spunea: „Nu-ţi va spune bătrânul acestea? De ce să-l mai tulburi?”. Şi zicea gândului: „Anatema fie şi judecăţii tale (dreptei tale socoteli) şi priceperii tale şi înţelepciunii tale şi ştiinţei tale, căci ceea ce ştii de la diavolul ştii”. Mergea la bătrân şi se întâmpla să-i spună chiar cuvântul acela la care se gândise şi el. Atunci diavolul îl întreba: „Nu l-ai tulburat degeaba pe Bătrân?”. Şi zicea gândului: „Acum e de la Duhul Sfânt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e dintr-o stare pătimaşă”. Astfel nu îngăduia niciodată să se încreadă în sine.
Neîncrederea în sine şi călătoria cu întrebarea, aduce lipsă de grijă, odihnă şi bucurie multă.
De voieşte cineva cu adevărat să facă voia lui Dumnezeu din toată inima, nu-l lasă Dumnezeu niciodată. Şi-l povăţuieşte după voia Lui. Iar de nu vrea cineva cu adevărat să facă voia lui Dumnezeu, şi se va duce la un prooroc, Dumnezeu va da în inima proorocului să-i răspundă după inima lui strâmbă, cum zice Scriptura: „De se va amăgi proorocul şi va grăi, Eu, Domnul, l-am amăgit pe proorocul acela” (Deut. 13, 1-3).

VI. SĂ NU JUDECĂM PE APROAPELE
Dacă vom căuta la cele ale aproapelui, mintea noastră va începe să uite păcatele sale şi să se ocupe cu cele ale aproapelui.
Nimic nu mânie aşa de mult pe Dumnezeu şi nimic nu-L goleşte aşa de mult pe om şi nu-l duce la părăsirea sa de către Dumnezeu precum clevetire, judecarea şi dispreţuirea aproapelui.
Trebuie să subliniem că altceva este a cleveti, altceva a judeca şi altceva a dispreţui.
A cleveti este a spune de cineva: „Cutare a minţit, sau s-a mâniat, sau a curvit sau altceva asemenea”. Prin aceasta a spus ceva împotriva lui.
A judeca este a spune: „Cutare e mincinos, cutare e om furios, cutare e un curvar”. Prin aceasta a judecat însăşi starea dinăuntru a sufletului respectvei persoane şi s-a rostit împotriva întregii sale vieţi. Mântuitorul aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar judecarea lui cu bârna. Fariseul din pilda din Evanghelie s-a împovărat când a s-a întors către vameş şi a zis „nici ca acest vameş”. El a judecat însăşi persoana aceluia, starea lui lăuntrică, pe scurt întreaga lui viaţă.
Se dă în continuare o pildă cu un părinte care a judecat pe un frate care căzuse în curvie. Sfântul înger a adus sufletul celui care a păcătuit la bătrân şi i-a zis: „Iată pe cel pe care l-ai judecat! A adormit. Unde porunceşti să-l duc: în Împărăţie, sau în iad?”.
Numai Dumnezeu cunoaşte starea lăuntrică a fiecăruia, purtările darurile, firea şi destoinicia lui, ca să poată judeca potrivit cu fiecare, precum numai El ştie. Altfel judecă Dumnezeu cele ale episcopului şi altfel cele ale stăpânitorului; altfel judecă cele ale povăţuitorului şi altfel ale ucenicului; altfel ale bătrânului şi altfel ale celui mai tânăr; altfel ale bolnavului şi altfel ale celui sănătos.
Se întâmplă uneori nu numai să judecăm, ci şi să dispreţuim. Cel care dispreţuieşte are silă, scârbă de aproapele ca de un lucru urât. Iar aceasta e mai rea şi mai pierzătoare decât a judeca. Cei care voiesc să se mântuiască nu ţin cont de scăderile aproapelui, ci totdeauna numai de ale lor.
Dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8).
Dragostea nu socoteşte răul, toate le acoperă” (I Cor. 13, 5).
Şi noi dacă am avea dragoste, însăşi dragostea ar acoperi orice greşeală. Sfinţii nu sunt orbi, dar totuşi nu văd păcatele lor. Sfinţii sunt precum pescarii: când aceştia aruncă undiţa în mare şi prind un peşte mare şi simt că acela se frământă şi se zbate, nu o trag îndată, căci dacă ar proceda astfel, s-ar rupe sfoara şi s-ar pierde undiţa. Pescarii sloboade cu dibăcie sfoara şi lasă peştele să plece unde voieşte. Şi când văd că a obosit şi s-a liniştit din zbaterea lui, încep iarăşi să-l tragă pe încetul. Aşa trag şi sfinţii pe fraţi prin îndelungă răbdare şi iubire şi nu se depărtează de ei cu dezgust şi nu se scârbesc de ei.
VII. DESPRE ÎNVINOVĂŢIREA DE SINE
Se întâmplă ca cineva auzind un cuvânt supărător, trece peste el netulburat, aproape ca şi când nu l-ar fi auzit, iar alteori auzindu-l se tulbură îndată. Netulburarea respectivei persoane poate fi cauzată fie de o aşezare lăuntrică bună, fie de o împătimire faţă de acea persoană şi de aceea rabdă. Sau cineva dispreţuişte pe cel care vrea să-l vatăme, pentru că socoteşte lucruri neînsemnate cele ce spune acela şi nici măcar nu-l ia în seamă ca om sau nici măcar nu socoteşte vrednice de luat în seamă cele ce le grăieşte sau le face acela.
Cauza oricărei tulburări este faptul că nu ne învinovăţim pe noi înşine. De aceea nu este de mirare că toţi sfinţii spun că nu este cale spre odihnă afară de aceasta. De asemenea vedem că nimeni n-a călătorit pe altă cale ca să afle odihna.
Se întâmplă iarăşi ca uneori ca cineva şezând în linişte şi pace, auzind un cuvânt supărător de la un frate, se tulbură şi-l osândeşte pe fratele ca singur vinovat pentru tulburarea lui. Aceasta este o judecată strâmbă. Oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela i-a arătat patima care era în el. El se aseamănă cu o floare de tăciune care pe dinafară este frumoasă, iar pe dinăuntru este cenuşă, iar când o sfărâmă cineva se arată a fi cenuşă. La fel şi acesta: la prima vedere, acesta şedea în pace, dar înlăuntrul lui avea patima şi el nu ştia. Acesta dacă voieşte să fie miluit, să se pocăiască, să se cureţe, să sporească şi atunci va vedea că mai degrabă trebuie să mulţumească fratelui, ca celui ce i s-a făcut pricină a acestui folos.
Altcineva poate zice: „Cum pot să nu mă necăjesc, dacă am nevoie de un lucru şi nu-l dobândesc?”. Dacă nu-l dobândeşte, trebuie să spună precum Sfântul Marcu Ascetul: „Hristos ştie mai bine decât mine ce trebuie să mă odihnească şi El însuşi mi Se face mie în locul acestei mâncări”. Fiii lui Izrael au mâncat mană în pustie patruzeci de ani. Chipul manei a fost unul, dar fiecăruia i s-a făcut ce avea nevoie: celui ce avea nevoie de ceva sărat, i s-a făcut sărat, celui care avea nevoie de ceva dulce, i s-a făcut dulce. Astfel, dacă are cineva nevoie de ou, şi nu dobândeşte decât legume, trebuie să se gândească că dacă ar fi avut nevoie cu adevărat de ou, Dumnezeu i l-ar fi trimis negreşit, dar El poate face şi leguma ou.
VIII. DESPRE ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI
Părinţii au spus că „e lucru străin călugărului să se mânie; şi la fel să supere pe cineva” şi iarăşi „dacă cineva e stăpânit de mânie, e stăpânit de draci; iar dacă cineva e biruit de patima aceasta, e cu totul străin de viaţa călugărească”.
Se întâmplă uneori că cineva pune metanie fratelui, precum se cuvine, când s-a ivit între ei o tulburare sau o supărare, dar rămâne şi după metanie supărat, având gânduri împotriva lui. Aceste gânduri trebuiesc tăiate repede căci ele înseamnă ţinerea de minte a răului. Este nevoie de multă trezvie şi de multă pocăinţă, ca să nu rămână în ele prea mult timp şi să se primejduiască. Punând metanie, şi-a vindecat pentru moment mânia, dar cu ţinerea de minte a răului nu a luptat.
Ava Dorotei aseamănă cuvântul fratelui cu o fărâmă de jar. Dacă-l suporţi, ai stins fărâma de jar, dar dacă îţi faci diferite gânduri, pui vreascuri, aprinzi focul şi faci fum. Fumul scos este tocmai tulburarea. Iar tulburarea aceasta este este mişcarea şi îngrămădirea gândurilor, care aţâţă inima şi o umple de îndrăzneală. Îndrăzneala este pornirea de răzbunare împotriva celui ce te-a supărat. Prin rugăciune, pocăinţă şi tăcere, o poţi încă stinge uşor. Dar dacă continui cu gândurile, ajungi la iuţime. Dar dacă voieşti, poţi s-o stingi şi pe aceasta, înainte de a ajunge mânie. Dacă rămâi tulburat şi tulburând, te vei afla ca cel ce pune lemne pe foc; şi focul arde mai tare şi aşa se produc cărbuni aprinşi. Aceasta este mânia. Precum cărbunii aprinşi se fac cărbuni mari neaprinşi şi fiind ţinuţi la un loc nu se sfărâmă mulţi ani şi chiar de se aruncă apă peste ei, nu se desfac, aşa şi mânia, dacă se prelungeşte timp îndelungat, se preface în ţinerea de minte a răului. Trebuie o luptă până la sânge cu sine însuşi pentru a putea topi ţinerea de minte a răului din sine.
Mânia este ca o rană. Metania pusă este ca un plasture pus pe rană. Rana i s-a vindecă şi s-a închis, dar locul este încă slab şi rana se poate deschide uşor. Dacă s-a luptat cu ţinerea de minte a răului, rana s-a cicatrizat, dar totuşi mai are o rămăşiţă de ţinere de minte a răului. Aceasta este cicatricea. Trebuie să se nevoiască să se şteargă urma a toată cicatricea şi să ajungă ca locul să se acopere cu păr şi să nu mai rămână nici o urmă de rană sau cicatrice. La acest lucru se poate ajunge rugându-se din toată inima pentru cel ce l-a supărat pe el şi să zică: „Dumnezeule ajută fratelui meu şi mie prin rugăciunile lui”. Rugăciunea pentru fratele e o dovadă de compătimire şi de dragoste iar încredinţarea rugăcinilor fratelui, o dovadă de smerenie.
Se poate răsplăti răul cu rău cu fapta, cu cuvântul şi cu înfăţişarea. Căci poate cineva lua o înfăţişare, sau face o mişcare sau poate arunca o privire care tulbură pe fratele său. Altul se sileşte să nu răsplătească răul cu rău nici prin faptă, nici prin cuvânt, nici cu înfăţişarea. Dar are în inima lui o supărare pe fratele său şi e necăjit pe el. Altul nu are nici o supărare pe fratele său, ci din contra dacă aude că fratele l-a bârfit sau a murmurat împotriva lui, se bucură. Altul nici nu ţine vreun gând rău împotriva aceluia ce l-a supărat, ci chiar se întristează dacă acesta e necăjit; dar nu are nici o plăcere dacă aceluia îi merge bine şi se necăjeşte dacă-l vede slăvit sau trăind în linişte. Aceasta este tot un fel de ţinere de minte a răului, dar mai uşoară. Dar este şi câte unul care voieşte ca fratele să se bucure şi să aibă pace şi voieşte să facă toate pentru binele lui şi să facă orice pentru cinstirea şi odihna lui.

IX. DESPRE MINCIUNĂ

Nimeni nu s-a unit cu Dumnezeu minţind pentru că minciuna este străină lui Dumnezeu. Tatăl minciunii este diavolul (Ioan 8, 44), iar adevărul este Dumnezeu (Ioan 14, 6).
Sunt trei feluri de minciună: cel ce minte în cuget, cel ce minte în cuvânt şi cel ce minte cu însăşi viaţa lui.
Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. Acesta nu cugetă nimic adevărat, ci toate din bănuială. Dacă aude cineva despre sine un lucru care din întâmplare e adevărat, din a cărui cauză, voind chipurile, să se îndrepte de greşeală. Dar însuşi începutul este de le cel viclean deoarece totul a început de la miciună, întrucât neştiind a bănuit ceea ce nu ştia.
Bănuielile sunt mincinoase şi de aceea vatămă. Ele sunt mai vătămătoare, când, prelungindu-se în noi, încep să ne convingă să socotim că vedem lămurit lucruri care nu sunt şi nici nu se întâmplă. Deci creşte încrederea în sine.
Cel ce minte în cuvânt spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu pună metanie şi să smerească. Dacă cineva îl învinovăţeşte de ceva, recurge la minciuni pentru a nu-şi asuma vina. Iar dacă pofteşte ceva, nu spune direct: „Poftesc aceasta” ci suceşte cuvintele zicând: „Sufăr de aceasta sau mi s-a poruncit aceasta”. Şi spune minciuni până îşi împlineşte pofta sa. Tot păcatul se săvârşeşte fie pentru iubirea de plăcere, fie pentru iubirea de arginţi, fie pentru iubirea de slavă. De aceea şi minciuna se săvârşeşte pentru acestea trei. Cineva minte fie pentru a-şi împlini pofta sa, fie pentru a câştiga ceva, fie pentru a nu fi învinovăţit şi umilit. Unul ca acesta nu e crezut însă niciodată. Chiar de ar spune vreun cuvânt adevărat, nimeni nu-l poate crede. Adevărul lui e pus la îndoială.
Uneori se poate ivi o împrejurare de mare nevoie de a ascunde ceva, căci altfel s-ar produce mare tulburare şi necaz. Minciuna în astfel de cazuri, poate fi întrebuinţată dar doar la nevoie şi nu mereu. Atunci trebuie să dezvălui lui Dumnezeu scopul şi trebuinţa pentru care a făcut-o, ca să fie acoperit.
Cel ce minte cu viaţa sa, este, de pildă, cineva fiind neînfrânat, făţăreşte înfrânarea, sau lacom fiind, vorbeşte despre milostenie şi laudă mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă şi o admiră. Un om ca acesta pentru a-şi acoperi urâciunea sa, vorbeşte despre virtute ca şi cum ar fi unul din cei care o împlinesc. Nici un păcat, nici o erezie, nici diavolul însuşi nu poate amăgi pe cineva decât luând chipul virtuţii cum zice apostolul: „că însuşi diavolul se preface în înger de lumină” (II Cor. 11, 15).

X. DESPRE TREBUINŢA DE A CĂLĂTORI PE CALEA LUI DUMNEZEU CU SCOP BUN ŞI CU TREZVIE

Trebuie să ne îngrijim ca să vieţuim cu trezvie, căci timpul este trecător. Dacă am voi să ne nevoim puţin, nu am suferi atâtea necazuri, nici nu ne-am osteni mult. Nevoindu-ne câte puţin, am spori câte puţin iar la sfârşit am face aceasta cu odihnă. Căci Dumnezeu vede cine se forţează pe sine şi-i dă ajutorul Său. Însuşi actul de a voi este începutul mântuirii noastre. De la a voi, venim cu Dumnezeu la nevoinţă şi prin nevoinţă e ajutat cineva să dobândească virtuţile.
Precum cel ce voieşte să înveţe meşteşugul tâmplăriei, nu trebuie să dea atenţie vreunui alt meşteşug, aşa e şi cu cei ce voiesc să dobândească lucrarea duhovnicească. Nu trebuie să dea atenţie altui lucru, ci noaptea şi ziua să cugete la ea, cum poate să o dobândească. Cei ce nu se apucă de lucru astfel, nu numai că nu înaintează, dar se şi sfărâmă, umblând aşa fără scop. Căci dacă nu stăruie cineva în trezvie şi nu se nevoieşte, cade uşor în abaterile de la virtute.
Virtuţile sunt stări de mijloc, sunt calea împărătească. Ele sunt la mijloc: între prisosinţă şi lipsuri. De aceea s-a scris: „Să nu te abaţi nici la cele de-a dreapta, nici la cele de-a stânga” (Pilde 4, 27) ci umblă „pe calea împărătească” (Num. 20, 17). De pildă: bărbăţia e la mijloc între frică şi obrăznicie, smerita cugetare la mijloc între mândrie şi dorinţa de a plăcea oamenilor; la fel cuviinţa e la mijloc între ruşine şi neruşinare.
Răutatea nu este în ea însăşi nimic, căci nu e nici o fiinţă oarecare şi nu are nici ipostas. Răutatea este precum lemnul. Lemnul nu are viermele în sine; dar dacă face puţină putreziciune, din acea putreziciune se iveşte viermele şi apoi acesta mănâncă lemnul. La fel e şi cu arama: ea însăşi produce rugina şi tot ea e mâncată de rugină. Şi haina produce molia, iar molia născută din ea o strică. Tot la fel e şi cu sufletul. El produce răutatea, care nu era nimic, care nu era nimic înainte şi nu avea nici un ipostas. „Focul e produsul materiei şi el mistuie materia, cum răutatea mistuie pe cei răi”.
Dacă cineva duce o viaţă fără rânduială şi nu veghează asupra sănătăţii sale, se produce sau o prisosinţă sau o lipsă şi de aici vine neorânduiala (dezechilibrul). Înainte de aceasta nu era boală în el, sau boala nu era nimic. După ce trupul se face sănătos, nu se mai află boala. La fel şi răutatea este o boală a sufletului lipsit de sănătatea care îi este proprie lui prin fire. Iar aceasta este virtutea.
Sunt trei stări în om: una este a celui care lucrează patima, alta a celui care o opreşte şi alta a celui care o dezrădăcinează.
Cel ce lucrează patima este cel care o trece în fapte. De exemplu, slava deşartă o vedem când cineva nu poate să audă un cuvânt de la fratele său deoarece atunci când aude, se tulbură şi zice zece cuvinte în loc de unul şi se luptă şi se tulbură, iar când se opreşte din luptă, rămâne gândindu-se mai departe la relele împotriva celui care a spus acel cuvânt.
Cel ce o opreşte este cel ce nici nu o lucrează dar nici nu o taie, ci o înfrânează cu înţelepciune şi care trecând mai departe, o are încă în el. Astfel, cineva aude un cuvânt şi se necăjeşte pe sine nu pentru că a fost ocărât ci pentru că nu a răbdat. Mai sunt unii care se luptă să oprească patima, dar cu o altă patimă. Căci unul tace pentru slava deşartă, altul pentru a plăcea oamenilor, sau pentru o oarecare altă patimă. Aceştia vindecă răul cu rău. Dar a spus ava Pimen că răutatea nu desfiinţează nicidecum răutatea. Aceştia se socotesc împreună cu cei ce lucrează patima, deşi râd de aceia.
Cel ce dezrădăcinează patima, este cel ce se nevoieşte ca să lucreze cele contrare patimii. Este câte unul care se bucură când e ocărât, dar pentru a avea plată. Acesta dezrădăcinează patima, dar nu cu conştiinţă. Altul, se bucură când e ocărât şi socoteşte că e îndatorat să sufere ocara, pentru că el s-a făcut pricina ei. Acesta dezrădăcinează patima cu conştiinţă. Este un altul care nu numai că se bucură când e ocărât şi se învinovăţeşte pe sine, ci se şi întristează pentru tulburarea celui ce-l ocărăşte pe el.
Suntem datori a ne cerceta în fiecare zi, an, lună şi săptămână ce patimi avea, dacă le-am biruit, dacă am înaintat duhovniceşte sau am rămas pe aceeaşi treaptă sau am căzut în mai rău.

XI. DESPRE TREBUINŢA DE A NE SÂRGUI SĂ TĂIEM REPEDE PATIMILE, ÎNAINTE DE A AJUNGE SUFLETUL LA DEPRINDEREA CEA REA

Viaţa dusă în neorânduială împiedică însănătoşirea sufletului. Dacă în cazul unei boli trupeşti în caz de nevindecare, poţi afla diverse cauze: fie au fost vechi medicamentele, fie a fost nepriceput doctorul, fie bolnavul nu a ascultat ce i-a rânduit doctorul, în cazul nevindecării bolii suflteşti, singurul vinovat este însăşi persoana care nu respectă tratamentul. Doctorul este Hristos. El este Doctorul sufletelor şi al trupului. Medicamentele adică poruncile, nu au cum să fie învechite căci poruncile lui Hristos nu se învechesc niciodată. Căci pe măsură ce sunt lucrate mai mult, se înnoiesc mai mult. Deci nimic nu împiedică însănătoşirea sufletului decât viaţa lui neregulată.
Trecerea timpului duce la creşterea patimii în suflet dacă omul nu se sârguieşte să o dezrădăcineze de la început. Patima este precum un copac, care odată cu trecerea timpului, creşte şi devine din ce în ce mai greu de scos din rădăcini.
Fericit este cel ce va apuca pruncii tăi şi-i va zdrobi de piatră” (Ps. 136, 12). Adică fericit este cel ce va nimici gândurile viclene, nedând timp răului să crească şi să lucreze în el un rău mai mare. Piatra de care vor fi zdrobite este Mântuitorul Hristos.
Pentru a tăia repede patimile, este nevoie să ne cercetăm pe noi înşine cum am petrecut ziua, cum am trecut noaptea, de ne-am sculat cu rână la priveghere, de nu ne-am supărat cumva pe cel ce ne-a sculat, etc.
Dacă are cineva zece fapte bune şi una rea din deprindere, acea una le biruieşte pe cele zece bune. Un vultur dacă va ieşi întrg din cursă, dar va avea un picior legat, prin acea mică parte a lui e răpusă toată puterea lui. Astfel vânătorul îl va putea răpune când voieşte. Aşa este şi cu sufletul. De ar avea numai o patimă în stare de deprindere, vrăjmaşul îl poate răpune în orice clipă.
Dacă suntem căzuţi în vreo patimă, trebuie să ne sârguim să ne ridicăm îndată, să ne pocăim pentru ea, să plângem înaintea lui Dumnezeu, să veghem şi să luptăm. Şi Dumnezeu văzând smerenia, zdrobirea şi hotărârea noastră, ne va da mână de ajutor pentru ca să ne ridicăm.

XII. DESPRE FRICA DE CHINURILE VIITOARE ŞI DESPRE TREBUINŢA CA CEL CE VOIEŞTE SĂ SE MÂNTUIASCĂ SĂ NU UITE NICIODATĂ DE GRIJA MÂNTUIRII SALE

Pentru o boală putem găsi diverse explicaţii dar cea mai sigură şi mai plauzibilă este aceea că Dumnezeu a rânduit acea boală ştiind că ne este de folos. De aceea, nimeni nu trebuie să se întristeze pentru ceea ce i se întâmplă.
Sunt unii care se îngreuiază atât de tare de necazurile ce li se întâmplă încât şi-ar lua viaţa numai să scape de povara lor. Dar aceştia nu cunosc înfricoşata strâmtorare ce va fi pe lumea cealaltă dacă vor recurge la acest act negândit. Şi noi, de multe ori, necunoscând cele de dincolo, socotim grele cele de aici. Dar nu este aşa.
Cel pătimaş care se află încă în trup, uită de patimi datorită unor factori externi care îi distrag atenţia sufletului: mănâncă, bea, doarme, se întâlneşte cu alţii, vieţuieşte cu cei iubiţi. Dar când iese din trup, sufletul rămâne singur cu patimile lui. Astfel el e chinut pururea de ele încât nici nu-şi mai poate aduce aminte de Dumnezeu. Pe lângă aceasta, cine poate descrie locurile cele înfricoşătoare, trupurile chinuitoare, focul cel negrăit, întunericul, puterile cele năpraznice, pedepsitoare şi celelalte mii de mijloace chinuitoare care s-au descris în Dumnezeieştile Scripturi?
Precum sfinţii prmesc anumite locuri luminoase şi o bucurie îngerească, pe măsura faptelor lor bune săvârşite în viaţă, tot la fel şi păcătoşii primesc locuri întunecoase, înceţoşate, pline de frică şi de spaimă, precum spun sfinţii. Păcătoşii se chinuiesc cu dracii înşişi precum a zice: „Duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 4, 41).
Sufletele îşi vor aduce aminte de toate cele de aici: de cuvinte, de fapte, de gânduri şi nu vor putea uita de nici una din acestea. Cele ce se spun în psalm: „În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor” (Ps. 145, 4), se zice cu privire la bunurile limii acesteia: la case, locuri, părinţi, copii, negustorii. Nimic din acestea nu-şi mai aduce aminte sau nu se mai îngrijeşte. Doar cele ce le-a făcut potrivit virtuţii sau patimii şi le aminteşte. Îşi va aminti de cel pe care l-a ajutat cândva sau de care a fost ajutat, de cel pe care l-a vătămat sau de care a fost vătămat. Sufletul îşi aminteşte de toate după ce iese din trup mult mai bine decât când era în viaţă.
Având în vedere toate aceste lucruri, sufletul trebuie să lupte nu numai cu relele obişnuinţe, şi cu patimile, ci şi cu pricina lor, care sunt rădăcinile. Căci dacă patimile precum buruienile, dacă nu sunt smulse din rădăcini, odrăslesc din nou. După ce a fost curăţit locul de rădăcini şi mărăcini, şi după ce s-a arat locul, abia atunci poate fi semănată sămânţa cea bună. Dar dacă îl va lăsa gol, răsar iarăşi buruienile. Acestea găsind un loc bun şi moale, îşi vor întinde mai adânc rădăcinile lor. Astfel ele se vor face mai tari şi se vor înmulţi în el. Acelaşi înţeles au şi cuvintele Evanghliei: „Când duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi negăsind zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Lc. 11, 24-26).
Este cu neputinţă ca sufletul să rămână în aceeaşi stare: ori înaintează spre bine ori spre mai rău. De aceea este necesar ca omul nu numai să nu facă răul, ci să lucreze şi binele: „Fereşte-te de rău, şi fă binele” (Ps. 36, 17). De exemplu: de s-a obişnuit cineva să facă nedreptate, nu ajunge numai să nu mai facă nedreptate, ci trebuie să facă şi dreptate. Sau, de a fost îndrăzneţ, nu ajunge numai să înceteze a mai fi îndrăzneţ, ci trebuie să se şi smerească. Aceasta înseamnă a se feri de rău şi a face binele. Fiecare patimă, precum s-a mai spus, are o virtute contrară. Virtuţile ne sunt date de Dumnezeu prin fire: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. 1, 26). „După chipul” căci Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber, iar „după virtute” adică după virtute. Virtuţile le avem în chip firesc, dar nu şi patimile.

XIII. DESPRE TREBUINŢA DE A RĂBDA ÎNCERCĂRILE FĂRĂ TULBURARE ŞI CU MULŢUMIRE
Noi nu păcătuim în cele ce vin asupra noastră decât pentru că suntem fără răbdare în dureri, pentru că nu vrem să purtăm un mic necaz, sau pentru că nu vrem să pătim ceva care ne vine în afara scopului urmărit de noi. Căci Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră: „Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa pe noi să fim încercaţi peste puterea noastră” (I Cor. 10, 13). Cu cât ne silim mai mult să scăpăm de încercări, cu atât ne simţim mai îngreuiaţi de povara lor şi slăbim în curaj şi nu putem scăpa de ele.
Cei care ştiu să înoate în mare, când vine vreun val împotriva lor, se afundă sub el până ce trece şi astfel rămân nevătămaţi. Dacă însă s-ar împotrivi valului, acesta i-ar împinge înapoi şi le-ar mări astfel distanţa până la ţintă. Şi dacă s-ar împotrivi astfel fiecărui val care ar veni împotriva lor, s-ar zdrobi mereu, neizbutind nimic. Dar dacă se smeresc sub val, acesta trece fără primejdie peste ei, iar ei rămân înnotând cât voiesc. La fel este şi în cazul încercărilor. Dacă sunt purtate cu răbdare şi smerenie, sunt trecute fără nici o vătămare. De altfel, nici ajutorul lui Dumnezeu nu va întârzia să vină.
Întâi răsar gânduri pătimaşe, apoi se ivesc patimile şi pe urmă sunt nimicite. Dar noi care săvârşim păcatul cu fapta şi cerem drepturi pe seama patimilor, nu ştim când răsar gânduri pătimaşe, nici când se ivesc patimile, ca să luptăm cu ele. Suntem încă jos, în Egiptul patimilor, în jalnica lucrare a cărămizilor lui Faraon. Când fii lui Izrael erau în Egipt şi erau robi Faraonului, făceau cărămizi. Iar cei ce lucrează la cărămizi sunt totdeauna jos, privind cu ochii la pământ. La fel şi sufletul robit de Faraonul cel netrupesc, de vrăjmaşul diavol nu poate să gândească nimic din cele duhovniceşti, ci numai din cele pământeşti. Apoi i-au clădit lui din cărămizile ce le-au pregătit trei cetăţi întărite: Pitho, Ramses şi On, care este Iliopolis. Iar acestea sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi din care constă orice păcat.
Când i-a scos Moise pe fii lui Izrael din Egipt şi i-a trecut prin Marea Roşie, dorind să-i ducă la cei şaptezeci de trunchi de finici şi la cele douăsprezece izvoare de apă, întâi i-a dus la Mera. Aici fiind apa amară, s-a necăjit poporul căci nu avea ce să bea. Prin Mera i-a dus Moise la destinaţie.
La fel şi sufletul când se opreşte de la păcatul cu fapta şi trece marea cea gândită a gândurilor şi a faptelor rele, întâi se osteneşte luptând, se necăjeşte mult şi mai apoi va intra prin necazuri la sfânta odihnă.

XIV. DESPRE CLĂDIREA ŞI BUNA ÎNTOCMIRE A VIRTUŢILOR SUFLETULUI

Sfânta Scriptură ne învaţă prin aceasta că frica lui Dumnezeu face sufletul să păzească poruncile şi prin porunci se zideşte casa sufletului.
Casa sufletului se zideşte la fel ca şi cea văzută. Cel ce îşi zideşte casa sufletului, trebuie să o întărească din toate părţile şi să ridice clădirea din toate cele patru părţi. El nu trebuie să se îngrijească doar de o parte, iar pe celelalte să le nesocotească. Nu trebuie să lucrăm doar o virtute, cum fac unii, iar de celelalte să nu avem grijă. Dacă vom proceda astfel, nu vom fi îngreuiaţi de patima potrivnică ei, dar vom fi furaţi de celelalte patimi. Dacă vom înălţa un zid oricât de sus socotind că am făcut ceva mare, s-ar putea să ne amăgim deoarece venind un vânt va putea oricând să-l doboare. Căci acest zid stând singur nu este legat de celelalte ziduri. Deasemenea nimeni nu-şi poate face acoperiş cu un singur zid.
Temelia casei este credinţa cea dreaptă. Pe această temelie se zideşte casa după rânduiala ei. Virtuţile sunt cărămizile cu care se va înalţa casa. Din orice virtute care îl va întâmpina pe om, va trebui să pună o piatră în clădire: o piatră a milei, o piatră a tăierii voii, o piatră a blândeţii şi cele asemenea. Trebuie însă să se îngrijească de răbdare şi de bărbăţie. Acestea sunt unghiurile şi prin ele se strânge clădirea, se uneşte perete cu perete, nu se apleacă şi nici nu se desfac pereţii unul de altul. Fără de acestea nimeni nu poate să desăvârşească nici o virtute. Dacă nu are cineva bărbăţie în suflet, nu rabdă şi dacă nu este răbdare, nimeni nu poate izbuti nimic.
Fiecare piatră trebuie pusă pe lut (pe tencuială) căci dacă va pune piatră peste piatră fără lut, pietrele se vor clinti şi casa va cădea. Lutul este smerenia. El este din pământ, iar pământul este călcat în picioare de toţi. Orice virtute adăugată fără smerenie nu este virtute. Cel ce voieşte să facă vreun bine, trebuie să-l facă cu smerenie, ca prin smerenie să se păstreze ceea ce s-a făcut.
Casa mai trebuie să aibă şi nişte legături care sunt dreapta socoteală. Aceasta întăreşte casa şi strânge piatră cu piatră şi ţine clădirea strânsă, dându-i pe lângă aceasta şi o înfăţişare frumoasă.
Acoperişul este iubirea, care este desăvârşirea virtuţilor, precum acoperişul este desăvârşirea casei. După acoperiş urmează îngrăditura lui. Îngrăditura este smerenia deoarece ea încununează şi păzeşte toate virtuţile.
Este foarte important ca zidarul să fie meşter, căci dacă nu este meşter, face clădirea strâmbă şi poate cădea oricând. Meşter este cel ce lucrează întru cunoştinţă căci dacă pune o piatră şi ia două, lucrează în zadar. De pildă: vine un frate oarecare şi-ţi spune un cuvânt necăjindu-te, sau rănindu-te, şi tu taci şi-i pui metanie. Aşa ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate că ai fost ocărât de cutare frate dar tu i-ai pus şi metanie. Sau pune cineva metanie voind să fie slăvit. Aceasta înseamnă a pune o piatră şi a o lua înapoi. Dar cel ce pune metania întru cunoştinţă, este convins în chip neîndoielnic că el însuşi este vinovat.
Una dintre virtuţile cele mai importante este milostenia. „Răscumpără cu milostenii păcatele tale” (Dan. 4, 24). Însuşi Domnul spune: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 36). N-a zis: „Postiţi precum Tatăl vostru posteşte” nici „Fiţi neagonisitori precum Tatăl vostru este neagonisitor”. Milostenia este virtutea care ia în chip deosebit ca pildă pe Dumnezeu căci ea este o însuşire proprie lui. Milostenia este diferită în funcţie de scopul cu care se face. Unul face milostenie pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze ţarina sa, şi Dumnezeu o binecuvintează. Altul o face pentru copii lui şi Dumnezeu păzeşte pe copiii lui.
Este un altul care face milostenie pentru ca să se izbăvească de chinurile viitoare. Acesta o face pentru sufletul său. O face pentru Dumnezeu dar nu cum voieşte Dumnezeu deoarece se află încă în simţirea de rob. Robul nu face voia Domnului său de bună voie, ci temându-se să nu fie bătut. La fel şi acesta o face ca să fie izbăvit de chinuri. Şi Dumnezeu îl izbăveşte de ele. Altul face milostenie, ca să-şi ia plata. Acesta e mai înalt decât cel dintâi. Dar nici aceasta nu e cum vrea Dumnezeu. Acesta este asemenea simbriaşului. Care nu face voia stăpânului doar pentru ca să ia plata de la stăpân, să câştige. Altul face binele pentru binele însuşi. Acesta este în simţirea de fie şi este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu.
Milostenia nu este neapărat materială. Poţi face milostenie şi spunând un cuvânt, slujind un bolnav, mângâind un frate, răbdând pe fratele tău când acesta se mânie, iertând greşeala aproapelui, etc. Nimeni nu poate să spună că nu poate milui. Fiecare poate milui, doar să facă milostenia întru cunoştinţă.
Cel ce face binele întru cunoştinţă, acela este zidarul cel cercat şi meşterul care clădeşte casa întărită. Spune şi Sf. Evanghelie: „Cel înţelept zideşte casa pe piatră” (Mt. 7, 24).

Ale lui Ava Dorotei diferitre epistole
A. Către unii care trăiau în chilie şi l-au întrebat despre întâlnire
Monahii nu trebuie să iasă din chilie degeaba. Ei trebuie să aibă neapărat în vedere un scop şi să ştie pentru ce face lucrul respectiv. Pot merge pentru: dragoste, pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu, sau pentru a se cunoaşte pe sine. Ava Antonie mergând la unii, ce afla bun la fiecare dintre ei o lua şi o reţinea: de la unul blândeţea, de la altul smerenia, de la altul liniştea şi se afla având ale fiecăruia în sine însuşi. Iar când se întorc la chilii, trebuie să se cerceteze pe sine, dacă sau folosit sau cumva sau păgubit. Dacă află că s-au folosit şi s-au întors nevătămaţi, dau slavă lui Dumnezeu. Dacă cumva au greşit, trebuie săs e pocăiască şi să se tânguiască.
B. Către Întâistătătorii şi ucenicii din mănăstire cum trebuie să povăţuiască cei dintâi pe fraţi şi cum trebuie să se supună cei din urmă
Povăţuitorul din mănăstire, trebuie să înveţe prin cuvânt dar mai ales prin fapte deoarece pildele sunt mai lucrătoare. De este în putere trebuie să fie pildă şi în cele trupeşti. Dar dacă este mai slab, poate fi pildă prin aşezarea lui cea bună a sufletului şi prin roarele Duhului înşirate de apostol: prin iubire, îndelungă răbdare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, credinţă, înfrânare de la toate patimile (Gal. 5, 22). Pentru greşealele ce se întâmplă, nu trebuie să se necăjească prea tare, ci trebuie să arate fără tulburare, vătămarea ce vine din greşeală. Dacă trebuie să certe, să certe potrivit cu persoana şi cu timpul. Nu trebuie să judece păcatele mici, precum le judecă pe ale sale proprii, nici nu trebuie să le mustre mereu. Obişnuinţa cu mustrarea duce pe cel mustrat la nesimţire. Deasemenea, nu trebuie să certe cu trufie, ci cu smerenie. Dacă fratele este întru tulburare şi i se împotriveşte, trebuie să fie atent să nu grăiască ceva întru mânie pentru ca nu cumva prin iuţimea arătată să-l omoare diavolul cu ţinerea de minte a răului.

Cartea avei Dorotei face parte din Filocalia 9 alaturi de Scara Sfantului Ioan Scararu.
Filocalia 9 poate fi comandata de aici.

Alte volume ale Filocaliei le gasiti aici.

Author:

«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog