8/07/2008

Conferinta ROMÂNUL DE MAINE sustinuta de Alexandru Cantacuzino

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !

Conferinţă ţinută la Congresul General Studenţesc de la Craiova în aprilie 1935.


ROMÂNUL DE MÂINE


Domnilor studenţi,

Sunt chemat să vă fac un raport despre românul nou, despre românul de mâine.
În zămislirea unei făpturi omeneşti, eu cred că întâietatea, preeminenţa, aparţine sufletului şi numai apoi vin influenţele biologice. Omul nou trăieşte întâi creat în vis, trebuie visat. Acest vis este uneori o revelaţie dumnezeiască.

Eu cred că la începutul creaţiei unei făpturi de om este viziunea profetică, este visul unui om excepţional, a unui om mare, este imaginea ce şi-o închipuie omul mare despre făptura omenească, trăind pe linia vremurilor. Natura sufletului imită creaţia imaginară. Lumea sufletului are nevoie de ficţiune. Mii şi mii de tineri s-au sinucis fiindcă Goethe a socotit să pună sfârşit zilelor lui Werther. Gândiţi-vă ce datorăm viziunilor lui Hristos şi ce datorăm închipuirilor lui Cezar.

Dimensiunile vieţii trăite de Napoleon s-au răsfrânt şi au dominat covârşitor asupra spiritului european, de-a lungul secolului al XIX-lea. Încă acum atracţia gloriei şi a strălucirii asupra firii franţuzeşti este moştenirea gustului de panaş al grenadierilor din marile lupte napoleoniene. La fel va fi să stăruie, în viitor, în simţirea românescă a românului de mâine, mândria cucerită şi oţelită în luptele generaţiei noastre pentru învierea naţională.

Aţi cugetat d-voastră ce miracol uimitor a fost creaţia lumii romane ? Cum un pumn de oameni, cu câteva familii unite într-un oraş, au izbutit să ctitorească un imperiu atât de mare, atât de întins, atât de bine organizat şi au creat şi au impus umanităţii albe o cultură, legi pentru existenţa statului şi viaţa societăţii, monumente şi o limbă, care toate desfid veacurile? Minunea este, domnilor, virulenţa spiritului roman. Deci, e bine, dar nu este necesar să fim cât mai numeroşi spre a înstăpâni în naţia românească o spiritualitate nouă.

Necesar este ca spiritualitatea aceasta să aibă o sănătate, o vigoare, o virulenţă superioară.
Prin urmare eu văd trei condiţii pentru crearea românului de mâine :

1.-un om excepţional care să viseze profetic şi să conceapă lucid românul de mâine, românul cerut de destinul Naţiei româneşti şi să sădească în suflete visul său, printr-un prozelitism de fapte, de pilde, de cuvântări.
2.-o înmugurire, o eflorescenţă spirituală virulentă, în substanţa românească.
3.-momente sociale de zbucium, de clocot de cutremur.

Am convingerea că toate aceste condiţii se află în prezentul mediu românesc. Eu cred, domnilor, că trăim în zilele de răspântie ale geniului omenesc.
Prima cerinţă a timpului nostru este pretutindeni crearea unei făpturi noi de om. Acum se vântură de o parte rasele de stăpâni, de alta rasele de robi. Trăim vremuri de o minunată însemnătate când se topesc şi se modelează noi suflete de naţiuni şi se pregătesc rase şi temperamente viitoare. Trăim o epocă chinuită când se selecţionează vietăţile omeneşti menite să supravieţuiască în istorie.

Se disting deja în Europa câteva rase cu suflete împărăteşti, dominatoare. Acestea sunt Italia şi Germania.

Acum ne este dat să ne îndrumăm viitorul, fie spre o viaţă de stăpâni, fie spre un trai de robi. Vrem să fim între fiinţele stăpânitoare ? Atunci trebuie să începem asupra caracterului nostru, asupra sufletului şi asupra obiceiurilor noastre, o supraveghere şi o educaţie aspră şi totodată o neiertătoare chirurgie.
Ne aşteaptă o peră dublă, una de vindecare şi de curăţenie, alta de creaţie.

Domnilor, trebuie să meditaţi bine şi să înţelegeţi că orice binefaceri de program social, economic sau cultural am voi să înfăptuim, nici stârpirea privilegiilor şi încălcărilor politicianiste, nici înstăpânirea dreptăţii nemiloase şi a cinstei, nici o gospodărire cu drag de ţară şi de naţie, nici unul din foloasele acestea nu pot fi statornic întemeiate fără schimbarea însăşi a firii româneşti.

Îşi pun câţiva întrebarea dacă această operă creatoare a unei noi sensibilităţi româneşti este o operă de regăsire a eului etnic românesc sau de depăşire a lui. Problema aceasta nu este de fel uşoară. 
Se întreţine inutil asupra ei o ceartă stearpă şi scolastică, o ceartă de cuvinte.
Eu cred, domnilor, că românul de mâine trebuie nu numai să-şi regăsească firea sa românească de acum 300 de ani şi să se mulţumească cu atât, ci trebuie să vrea totodată şi să regăsească şi să se întreacă.
Şi în depăşire însă este o limită, este limita naturii şi este limita pielei.
Într-o fabulă cunoscută, broasca a vrut să se depăşească şi s-a umflat până ce a crăpat.
O plantă oricât am pune-o într-o seră, într-un climat şi într-un teren care îi prieşte şi oricât am forţa-o, am stimula-o, ea nu va întrece niciodată marginile posibilităţilor ei, a menirei sale de plantă.
Niciodată spiritul roman oricât ar fi fost de antrenat nu şi-ar fi apropiat aptitudinile spiritului grec ; nici spiritul german, însuşirile spiritului francez.
Un morcov sau o urzică nu vor deveni niciodată o garoafă.
O plantă, însă, de exemplu o salcie, se poate dezvolta despletit sau în spalier.
Sunt pomi de aceeaşi specie care au crescut unii drepţi şi falnici, alţii strâmbi, alţii au rămas piperniciţi.
Cred, că o creştere la voia întâmplării, necontrolată, desfrânată, nu împlineşte destinul omului românesc.
Nu este destul să prezervăm atributele specifice ale firii noastre, trebuie însă să le facem să rodească, să le fertilizăm.
Românul de mâine lăsat să fie om al întâmplării, nu va fi omul menirilor româneşti.
Nu cred bună această temă prea fatalistă de gândire, care hotărăşte că numai cele întâmplate, cele hărăzite nouă sunt înfăptuiri vii, potrivit voinţei, potrivit rânduelii Celui de sus şi ursitei noastre.
Dar chiar în ipoteza aceasta de gândire, putem afirma că însăşi voinţa noastră de depăşire, este o menire şi o întâmplare care ne sunt sortite.
Dimpotrivă, cred că sub lumina, sub razele şi căldura unui soare românesc, dinadins mai intens, înmugurirea vieţii de mâine se va face în sensul firesc.
Prin exerciţii spirituale severe şi flagelând toropeala sufletului românesc, facem o operă de grădinărie, de plivire, de curăţire a înrâuririlor care opresc o creştere optimă a făpturii de om românesc.
Această operă educativă nu este o operă de mutilare şi schilodire a substanţei noastre româneşti sau de stânjenire a creşterii sale fireşti.
Dimpotrivă, este o operă de pricepere şi de facilitare a destinului nostru.
Omul românesc de mâine trebuie să fie cu totul diferit de românul de astăzi.
Românul de mâine trebuie să aibă gustul existenţei severe, dure, eroice, să aibă simţul eului colectiv şi al binelui naşional şi să aibă cele două însuşiri atât de zgomotos blestemate, să fie violent şi să fie extremist.
Românul de mâine va avea conştiinţa că s-a născut spre a muri pentru Naţia lui.
Istoria care a fost sorocită neamului nostru este încărcată de atâtea vremuri viforaoase, iar sufletul românesc este brăzdat de atâtea răni şi zbârcit de atâtea încercări, încât s-a obişnuit să primească în adâncul lui orice nouă amărăciune cu o atavică resemnare.
Din vremuri de demult, sub puhoiul străin, sub împilările unei stăpâniri venetice românul a încovoiat spinarea şi şi-a înghiţit durerea.
Sunt germeni de moliciune care s-au încuibat în nervii acestui Neam, sunt fermenţii care descompun voinţa lui şi infiltrează slăbiciunea în sufletul românesc.
O blestemată boală de sânge, un vierme atavic paralizează nervii motori ai firii româneşti şi opreşte pornirile la luptă făţişă pentru o viaţă mai bună şi zvâcniturile de mândreie şi de răscoală sufletească ale acestei Naţii.
Suferinţele par a fi copleşit vitalitatea Neamului nostru.
În piepturile româneşti tăciunele revoltei mocneşte sub straturi groase de cenuşă şi zgură.
Rareori se mai aprinde câte o flacără şi aceea -luaţi seama- este o flacără de ură.
Trebuie deci fără frică şi fără şovăire extirpate vechile moravuri cangrenoase şi obiceiurile păcătoase care paralizează centrele nervoase ale personalităţii româneşti.
Românul de azi are o fobie, o repulsie bolnăvicioasă faţă de orice opunere sau ciocnire mai violentă cu adversităţile vieţii.
Această teamă de izbire, această alunecare spre facilitate împing traiul românesc de acum pe căile de minimă rezistenţă, pe căile piezişe şi întortochiate care ocolesc obstecole, căile linguşelii, ale mişeliilor din umbră, ale tranzacţiei, ale compromisurilor sufleteşti, ale târguielilor de conştiinţă şi ne târăşte spre atitudinile de “sărut mâna” şi de lichelism.
Trebuie să sfârşim odată cu tradiţia asiatică care cere răbdare de vite şi spinări încovoiate sub biciul stăpânirii.Vrem să înlăturăm din amintirea sufletului românesc, imaginile care îl micşorează, imaginile debilitanteşi deprimante de încălcare, de strivire, de împilări ale norodului românesc, imaginile izpravnicilor neomenoşi, imaginile gloatelor pustiitoare turceşti şi căzăceşti.
Să sfârşim odată cu resemnarea învinsului.
De vrem să fim învingători, să ne învingem întâi firea noastră de astăzi atât de greu apăsată de seculare amintiri de robie şi de servilism.
Prima noastră izbândă va fi să deşteptăm din amorţeală naţia românească.
Să găsim leacul năravurilor iobăgiei.
Trebuie ca românul să se simtă odată, fie numai câteva zile, fie numai câteva ceasuri, stăpân asupra lui şi peste cele care îl înconjoară.
Să nu credeţi că rostesc cuvinte ale căror înţeles nu este săpat în adâncul simţirii mele.
Prinderea conştiinţei de cetăţean, prinderea încrederii şi a credinţei în demnitatea de om, este marele câştig al unei revoluţii.
Cred că numai astfel poate pierii acel comlex de inferioritate, acel complex de robie care copleşeşte firea românească.
Microbii de servilism şi de neputinţă care mănâncă vlaga sângelui românesc, nu pot fi arşi decât de înalta temperatură, de clocotul fierbinte al unei revoluţii.
Până acum pasivitatea noastră şi zborul timpului ne-au servit, s-ar putea zice că au lucrat pentru noi.
Încrezători în destinul Neamului nostru am aşteptat resemnaţi şi fără pregătire dreptatea istoriei care s-a împlinit.
Românul s-a obişnuit să se lase în voia soartei. Aceasta este o expresie specific românească, care nu poate fi tradusă într-o limbă străină.
Acum după ciocnirea crâncenă care a sfărâmat forţele marilor state care ne împresurau, acum, după sângerosul război al întregirii Neamului, după năruirea întregului sistem de stăpânire al lumii de ieri, Naţiunea română a scăpat de orice protectorat, de orice tutorat, de orice vasalitate impuse din afară.
Suntem la o răscruce.
Pentru întâia oară în istoria românească, întreaga răspundere şi îndreptarea destinului nostru apasă numai şi numai asupra noastră.
Până ieri aveam pretextul protectoratului asupritor al Rusie, al Austro-Ungariei sau scuza suveranităţii turceşti.
Până ieri invidiile reciproce ale marilor puteri, precum şi ambiţia, interesele şi calculele lor se îngrijau întrucâtva de situaţia noastră.
Ne-am înălţat, şi românul de mâine trebuie să ştie a voi să fie singur în capul întreprinderii româneşti.
Pentru aceasta, prima cerinţă este o desprindere de trecutul apropiat.
Lucien Romier a scris despre noi : “Ce poate da o referinţă la trecut într-o ţară care a fost timp de secole o răspântie de invazii, un mozaic de influenţe duşmane, o ţară a căror membre separate au fost supuse variaţiunilor unor culturi diferite, dacă nu opuse”.
Avem deci o slabă tradiţie de morală, de caracter, de ţinută şi de valori de viaţă românească, şi chiar această slabă tradiţie trebuie să o căutăm dincolo de ultimii 300 de ani ai istoriei noastre.
Nici una din figurile mari ale celor care au muncit pentru a face România modernă, nu ne poate sluji drept model pentru viaţa de mâine.
Nu ne pot inspira exemple pentru un trai legionar nici viaţa lui Kogălniceanu, nici viaţa lui Maiorescu, nici viaţa lui Ion Brătianu, deşi le respectăm.
Aceşti oameni însă au simţit româneşte.
Din contră, stăpânitorii noştri de acum formează o clasă bicisnică, nevolnică, înstrăinată, una din cele mai răufăcătoare din câte s-au perindat pe pământul ţării noastre.
Marele păcat este artificialitatea, lipsa de receptivitate faţă de efluviile cerului şi ţărânii româneşti.
Cu o sensibilitate gălăgioasă, ei au vibrat îndeobşte faţă de undele ce le radiază principiile burgheze şi capitaliste din occident.
Ei nu “au plecat urechea la murmurul tainic al pământului părinte”.
Infirmitatea lor e deformarea cauzată de norme de judecată străine.
Consecinţa este pervertirea autenticităţii reflexelor româneşti.
Românul de mâine va avea o desăvârşită autonomie spirituală şi autenticitate românească în creier, în suflet şi în simţire.
El se va simţi pângărit ca de o trădare, dacă împins de un nărav de sclav, se va lăsa oprit în ajutorarea şi în mângâierea nevoilor şi necazurilor româneşti, de ce vor spune minţile şi autorităţile din străinătate.
Nu cred să se găsească francez care să-şi fi zis vreodată : stai, nu milita pentru instaurarea unei autorităţi dictatoriale sau aplicarea lui Numerus Clausus în Franţa, fiindcă ar putea fi dezaprobate de România democratică.
Avem deci să ne desprindem de moravurile şi de influenţele turceşti, ruseşti, greceşti, ungureşti, franţuzeşti, de obiceiurile de gândire şi de simţire ale străinilor.
Să ne cioplim un eu al nostru românesc după visul legionar şi după modelele ce le găsim dincolo de istoria ultimilor trei sute de ani ai Neamului românesc.
Găsim pildele necesare în viaţa lui Ştefan cel Mare, în viaţa lui Matei Basarab, în viaţa lui Mihai Viteazul, în vieţile lui Horia, Cloşca şi Crişan, în viaţa lui Tudor Vladimirescu, în viaţa lui Avram Iancu.
Iar acest eu românesc, călit şi modelat, atât prin încercările ce le înfruntăm, cât şi prin biruinţa ce o vom cuceri, să slujească drept exemplar cârmuitor de existenţă pentru generaţiile viitoare.
Prima condiţie pentru crearea românului de mâine este deci să pierdem moravurile şi obsesia traiului bătrânesc de astăzi şi să vrem să învăţăm existenţa de mâine.
Trebuie să ne liberăm de spectrul, de vedenia trecutului apropiat, să ne dezrădăcinăm şi apoi să ne replantăm viaţa şi voinţa noastră de a trăi, în cerinţele şi impulsurile vremii noastre.
În opera de reeducare sufletească ce ne este dată să împlinim, trebuie deci să creăm o nouă tradiţie de simţire românească pentru cinci sute de ani.
Românul s-a obişnuit să-şi restrângă nevoile şi din nefericire şi-a dezvoltat energia mai mult în aptitudini de rezistenţă pasivă, decât în însuşiri de activitate.
El are cusururile unui temperament format printr-o lungă adaptare a unor sforţări reduse, -la o hrană insuficientă.
Să nu credeţi însă că firea românului este molatecă şi fleşcăită, prin predestinaţie.
Plăeşii voinici şi încruntaţi ai lui Ştefan cel Mare, cred că ar privi cu dispreţ pe urmaşii lor de astăzi, abrutizaţi de alcool, de înşelăciuni, de boli trupeşti şi sufleteşti.
Cu substanţa românească se întâmplă o poveste asemănătoare aceleia a bobului de grâu din mormântul lui Tut-Ank-Amon.
Acest bob de grâu scos la lumină după câteva mii de ani a început să dea spic.
Românul mai păstrează în adâncurile lui valenţele româneşti acoperite de multe apucături şi cusururi străine.
Aceste valenţe aşteaptă numai un climat românesc spre a germina.
Românul de mâine va avea să se lepede de următoarele năravuri : îngăduinţa, şmecheria, incorectitudinea, repulsia pentru sforţare, pasivitatea în reacţiuni, resemnarea, dorinţa de câştiguri lesnicioase şi repezi, dorul după o viaţă tihnită, în genere calităţile burgheze.
Toate aceste feluri de purtare micşorează sau chiar anihilează vigoarea revoluţiei naţionale.
Păziţi-vă camarazi, de aceste defecte, dar mai cu seamă vreau să strig, păziţi-vă de lepra trădării.
Cu stigmatul ruşinii în suflet, trebuie să admitem că cei mai vrednici eroi ai neamului nostru au murit trădaţi.
O spun deoarece astfel de bube se vindecă la soare şi în curată lumină.
Trădarea mânjeşte cele mai frumoase pagini din istoria naţiei româneşti.
Trădat a murit Mihai Viteazul, trădaţi au murit Horia, Cloşca şi Crişan, trădat a murit Tudor Vladimirescu.
Gândiţi-vă ce chin, ce sugrumătoare amărăciune au pătimit oamenii aceştia, care dând totul pentru Naţia lor, s-au văzut opriţi în înfăptuirea marelui lor vis românesc, vânduţi şi îmbrânciţi la moarte de Români.
Cu o tragică regularitat, de câte ori naţia românească a început să respire, a fost doborât prin trădare Românul care a îndrăznit să vrea şi să trezească o suflare românească pe ogorul românesc.
Mă întreb dacă această vină a trădării nu este greul păcat pe care îl ispăşeşte de atâtea veacuri Neamul românesc.
Gândiţi-vă care ar fi fost desfăşurarea istoriei româneşti, dacă Tudor Vladimirescu nu ar fi fost omorât, vândut de Români ?
Oare credeţi că, dacă ar fi trăit, Tudor Vladimirescu nu ar fi înstăpânit învăţămintele sale de mândrie şi cinste în această ţară, şi credeţi că am mai fi cum suntem astăzi, un biet neam îndobitocit şi iobăgit ?
Acum, în vremurile noastre, trădarea a devenit o industrie rentabilă.
Se creează pepiniere de trădători.
Se cultivă cu premeditare şi cu ştiinţă bacilul trădării, cum se cultivă ciupercile cu gunoi.
Meediul românesc de astăzi, spre ruşinea noastră, încurajează şi permite creşterea şi propăşirea trădătorilor.
Generaţia noastră are datoria să cauterizeze această bubă, iar cel ce poartă lepra trădării va fi ars pe rug.
Românul de mâine va fi desigur făurit dintr-un material mai dur, mai stâncos, mai dens decât cel care compune generaţia părinţilor noştri.
El va fi mai puţin sinuos, se va îndoi prea puţin, nu va fi plastic, maleabil ca un miez de pâine sub constrângeri duşmane.
Lesnicia în succes, tentaţia îmbogăţirii repezi, atracţia facilităţilor de trai, uşurinţa câştigului fără străduinţă, frivolitatea, deşertăciunea ambianţei sociale, au moleşit, au scăzut vitalitatea combativă a generaţiei precedente.
Dimpotrivă, greutăţile economice, transformările sociale, cutremurul revoluţionar care zguduie temeiurile civilizaţiei noastre, vor da o temperatură mai înaltă, mai febrilă, mai multă fierbere, mai mult foc, un puls mai activ, o mai vânjoasă putere de lovire, românului de mâine.
El va fi desigur mai puţin înclinat către echilibru şi măsură în pofte şi convingeri.
El nu se va mai simţi discipol al raţionalismului cumpănit geometric-elen.
Românul de mâine va fi într-o oarecare măsură antiraţionalist.
Întâietatea credinţei, accepţiunea unor adevăruri primare, imanente sau dovedite prin revelaţiune şi instinct, o stare sufletească quasi-eclesiastică pătrunsă de certitudini teologise şi naţionaliste, aceste sentimente vor frâna mult acţiunea creierului, criticismului şi raţionalismul Românului de mâine.
O învinuire grea va apăsa asupra intelectualismului : aceea că cercetările raţiunii, cât şi predilecţia pentru jocuri cerebrale, deseori fără rod, predispun la o viaţă tihnită, vătuită, capitonată, în afara intemperiilor şi pasiunilor pământeşti.
Intelectualismul sterilizează curajul.
Numai suflarea misticii permite o viaţă eroică.
Oricum,este o observaţie deprimantă, aceea care constată simultaneitatea dezvoltării intelectualismului şi laşităţii la oameni.
Din contră, chemarea către iraţional s-a dezvoltat odată cu verificarea facultăţilor şi destoinicilor fizice, cu plăcerea riscului, a aventurilor, a plenitudinii de viaţă şi a dărniciei de sine.
O aplecare către simplicitate, către biruinţele fizice sportive, către realităţile sângelui, o chemare către operele de putere şi de tărie ale naturii omeneşti, către zvâcnirile infraconştiente din adâncul uman, acestea vor fi atribute constitutive ale personalităţii românului de mâine.
Românul de mâine va mai trebui să piardă simţul respectabilităţii legat de bogăţia individuală.
Respectabil va fi nu cel bogat, dar cel folositor neamului său.
George Sorel scria încă înainte de război : “Frica de sărăcie care stăpâneşte clasele cultivate, este cea mai rea dintre bolile morale de care suferă civilizaţia contemporană”.
Discreditul bogăţiei se va realiza odată cu stabilirea drepturilor şi datoriilor sociale ale averii şi cu suprimarea capitalului de speculă.
Românul de mâine va afla plăcere în muncă şi în sforţare.
Munca nu va mai fi o silnicie degradantă, ci o silinţă care înnobilează.
Românul de mâine va avea simţul colectivităţii,un simţ viguros al eului colectiv.
Activitatea şi energia sa nu se vor mai putea desfăşura pe o linie de sforţări tinzând la realizarea unui ţel particular, la înfăptuirea unei preconcepute ambiţiuni de viaţă.
Activitatea sa va fi întrucâtva mecanizată, înjghebată, în colectivitatea naţională ca într-o uzină.
Creşterea simţului eului colectiv ca o entitate superioară vor înlesni o vieţuire naţională unitară, ecumenică, preferabilă existenţei individuale strâmte, cu ţeluri de fericire în odihnă.
Pentru românul de mâine, fericirea individuală va apare ca o idee învechită, iar goana după câştiguri spre a fi cât mai de vreme, va apare ca un atentat la binele şi la unitatea colectivă.
Destinele individuale se vor împleti strâns cu soarta colectivităţii.
Drept consecinţă îşi va da duhul şi noşiunea profitului individual care constituie stimulentul de seamă al civilizaţiei noastre.
Să rezumăm. Sentimentele care vor trebui cultivate în românul de mâine sunt : intransigenţa, tenacitatea, mândria, violenţa, vitejia, ambiţiunea, cinstea excesivă, dragul muncii, rigiditatea, voinţa puterii, voinţa de afirmaţie, încrederea în sine, simţul demnităţii de om, intoleranţa, creştinismul şi antijudaismul.
Trebuie stimulate, tonificate simţurile volitive, gustul de întreprindere, gesturile de risc, de luptă şi de sacrificiu în eul românesc.
Trebuie răsculat dinamismul acestui neam şi dezmorţită firea sa blândă şi iertătoatre, trebuie promovat prin cuvinte, prin pilde, modelul eroic neînfricat, firea impulsivă, combativă, a cărei vitalitate să crească în proporţie cu adversitatea întâmpinată şi a cărei străduinţă încăpăţânată să sporească pe măsura obstacolului.
Apoi trebuie să ne dezvăţăm să trăim în momentan ; trebuie să prindem gustul silinţelor lungi, al sforţărilor fără remuneraţie imediată, al realizărilor îndepărtate.
Acestea sunt însuşiri de adaptare la stările de astăzi, însuşiri vitale pentru salvarea existenţei româneşti.
Românul de mâine va fi aliberal.
Românul de mâine va fi intolerant faţă de el însuşi, faţă de orice slăbiciune, faţă de oricine, prieten, rudă sau chiar Domnitor.
E bine să amintim aci că, creştinismul a fost singura religie intolerantă din timpurile vechi.
Românul de mâine va fi un bun creştin, mai credincios, mai practicant decât românul de azi.
Românul de mâine va fi antisemit şi duşman neşovăielnic al păcatelor spiritului judaic.
Bineînţeles aceste transformări sufleteşti urmează odată ce renaşterea fizică a neamului românesc şi cu reclădirea întregii societăţi româneşti pe temeiuri legionare.
Într-adevăr anemia sufletească a românului de astăzi este condiţionată şi de insuficienţa hranei, de lipsa fosforului şi a tonicului, obţinute prin o bună întreţinere fizică.
Depresiunea sufletească este determinantă şi de o aeraţie şi de o higienă neîndestulătoare, de un trai înăbuşit sub povara mizeriilor.
Ibsen a scris cu dreptate :”Nu este morală fără oxigen”.
Românul de mâine va avea două calităţi : va fi recunoscător şi va fi răzbunător.
Amintiţi-vă, domnilor, el va fi nemilos.
Românul de mâine va fi răzbunător al celor nouă morminte astăzi aşa hulite şi recunoscător martirajului ce l-au îndurat atâtea mii de luptători, tineri creştini naţionalişti, pentru vina de a fi visat învierea Naţiei româneşti.
Omul îşi făureşte sufletul după clima vremurilor în care trăieşte.
În vremuri cu multe intemperii, cu tunete şi trăznete, sufletul va fi format din material mai rezistent decât pentru timpuri cu lumină de lună şi adieri parfumate.
Vremurile furtunoase cer oamnei mai puţin scolastici şi mai puţin circumspecţi.
Mulţi mă vor acuza că fac apologia înapoierii la animalitate şi la barbarie, că vreau să trezesc patimi primitive, instinctive, bestiale, de mult sugrumate de civilizaţie.
Mă vor învinui că predic distrugerea întregului echilibru sufletesc şi raţional creat de cultura burgheză.
Este adevărat că repudiez cea mai mare parte a aportului de cultură care a fost băgat pe gâtul Naţiei româneşti de mai multe sute de ani.
Repudiez mai cu seamă genul de morală sintetizat în următoarea frază a lui Platon care reprezintă preceptul unor societăţi prea înstărite, de exemplu, al societăţii franceze şi engleze, burgheze de astăzi :”În primul rang al virtuţilor este moderaţia şi cumpătarea, curajul nu vine decât după”.
Acest gen de morală îl resping în deosebi pentru generaţia noastră şi pentru timpul ce suntem chemaţi al trăi.
Ceea ce pentru noi trebuie să fie mai important decât succesul politic imediat, este succesul nostru asupra cusururilor neamului românesc.
Ceea ce trebuie să ne mistuie sufletul în fiecare clipă, este dacă învierea românească se va sfârşi.
Această înviere românească s-ar putea întâmpla mai în depărtare, după înfrângerea străduinţelor a multora dintre noi.
Dar chiar dacă pe terenul politic bicisnicia şi laşitatea românului de azi ar sstărui sau ar înăbuşi momentan înmugurirea vieţii de mâine, încă să nu credeţi . . . (cenzutat) că sadul de jertfă şi de mucenicie al generaţiei noastre nu va da rod peste câţiva ani.
Cel mai umil exemplu de bună ţinută legionară are o influenţă foarte mare pentru viitor.
Să nu credeţi că nu vor răzbi până la generaţiile viitoare şi nu vor fi împărtăşite de ele, exemplele noastre de viaţă dezinteresată şi vitejească, aspiraţiile noastre de înnoire şi hotărârea noastră de a mântui păcătoşenia noastră de astăzi.
Dacă nu vom birui deocamdată fiziceşte, putem învinge în spirit.
Să nu credeţi că pulsaţiile generoase ale inimii tineretului acestuia nu vor fi cândva auzite cu evlavie de urmaşii noştri.
Fiţi siguri că ei se vor apleca cu smerenie asupra mormintelor luptătorilor noştri naţionalişti şi vor lua de acolo lecţiile care îi vor duce la izbândă.
Eu nu prea cunosc, în istorie, jertfă fără rod.
Porunca generaţiei noastre este să trăim o tensiune extremă, o tensiune excepţională de viaţă, o hipersforţare de voinţă şi de energie, spre a crea o nouă tradiţie de existenţă românească şi a înălţa acest Neam la rangul de mare putere în Europa.Cu violenţă şi cu extremism să ne înfăptuim menirea de a ridica Naţiunea românească în rândul raselor stăpânitoare.
Altminteri, în mijlocul unei lumi reînnoite, zilele noastre se vor perinda ca acelea ale unei generaţii de paznici de ruine.
Şi crezul nostru nu va învinge şi Naţia românească va ispăşi nemernicia noastră.
Iar urmaşilor noştri le vom lăsa o moştenire pe care o vor blestema, deoarece vor îndura umilinţele amare sortite unei naţii inferioare.
Aprilie 1935.

Obs.: mai multe părţi ale acestui Raport au fost cenzurate de guvernele trecute. Ne mai posedând manuscrisul, raportul apare în forma lui cenzurată.

Author:

«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog