1/31/2013

Despre SMERENIE. Avva Dorotei

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !

Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuinţã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strica toate meşteşugurile vrãjmaşului. Sã cercam şi noi şi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales cã şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinţa, cãci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curãţesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinţã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinţã, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârşi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând şi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaşului.

Vedeţi, fraţilor, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este şi se numeşte împotrivitor. Este vrãjmaş pentru cã nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveşte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meşteşugeşte în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii şi cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreşte prin îndãrãtnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrãjmaş ci şi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toţi sfinţii pãrinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au sãvârşit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãţuiascã spre împãrãţia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire şi poticnire”.

Sa ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca nişte neputincioşi ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. Şi cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom sãvârşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împãrtãşi de sãlãşuirea sfinţilor celor ce s-au ostenit, desãvârşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alţii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveşte trufiei şi pãzeşte pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om şi de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia şi a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul vă spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puţin câte puţin îşi iese din minte şi se îndrãceşte, tulburându-se şi pre sine şi pe alţii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeşte pe suflet de toata patima şi ispita.

Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului şi oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã şi se osândeşte cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare şi fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteşte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã şi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraţilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine eşti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime şi pe aceştia şi sã zicã: “nu ştiu decât pe Vasile şi Grigorie”; iar peste putina vreme şi pe aceştia a început a-i defaimã zicând: “nu ştiu decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i defaimi şi pe aceştia”. Şi credeţi-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici aceştia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar, mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraţilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ştiţi şi aceasta cã este o mândrie mireneasca şi este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porţi haine mai bune şi altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare şi mai bogata, cã are fraţi mulţi, sã ştii cã toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, cã are glas frumos şi cântã bine, cã este blând şi slujeşte cu credinţa şi fãrã vicleşug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeşte cã privegheazã, cã posteşte, înşirând şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi şi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca şi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum şi la cele doua smerenii.

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcaţi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi sufletul, cât se smereşte, atât rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte, cãci cu cât se apropiau sfinţii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi decât toţi oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se mira şi zicea: “cum este cu putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum eşti socotit în oraşul tãu?”. Şi mi-a zis: “mare şi întâi stãtãtor al oraşului”. Şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti? şi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, şi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoşare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea şi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de şapte ori fusese ars de tiranul şi nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiţi şi feriţi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, şi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiţi pana la sfârşit. Vedeţi smerenia sfinţilor, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar şi atunci când însuşi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau şi se sfiiau. Aşa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav şi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toţi sfinţii aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârşirea poruncilor, cum am zis, şi fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aşa şi sfinţii fiind îmbrãcaţi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deşartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruşinea cu el, asemenea şi cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte. Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.

De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele. Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.

Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

Author:

«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog