“Îngerul
meu de lumină așteaptă cu răbdare să treacă de
vămile tiparului”-
declară poetul Victor M. Ionescu în interviul
acordat PAGINII DE FOLOS
-
dialog
consemnat de Constantin IORDĂCHESCU
Constantin
Iordăchescu: - Nu ne-am văzut/auzit de ceva vreme,
așa
că o să încep dialogul nostru cu întrebarea firească: Ce mai scrie Victor M.
Ionescu?
Victor M. Ionescu: - Cu ajutorul bunului Dumnezeu am
reușit să finalizez volumul de poeme
religioase ”Un înger de lumină priveghea”. Sper ca în maxim o lună să-ți
pot oferi, cu dedicație, cartea asta.
C.I.:
-
Ce ne poți
povesti despre ea?
V.M.I.: - În primul rând că apariția
ei a fost, în sine, un miracol. Anul trecut, la finalul celei de-a treia cărți
– dacă îți mai amintești,
se numea ”Un altfel de albastru”- scriam
că va urma tot una de poezie, care se va numi ”Necropsia candorii”. Numai că omul propune iar Domnul dispune. Iar
El a decis că trebuie sa scriu ”Un înger de lumină priveghea”, o cărticică de
poeme religioase dedicată memoriei bunicului meu, preotul Vasile Stoleriu din
Bucovina.
C.I.:
-
Cum ai gândit această carte?
V.M.I.: - 24 de poeme structurate pe trei
secțiuni. Poeme cu formă fixă, a câte
10 versuri fiecare…Dar uite că ne-am luat cu vorba și
cred că am dat prea mult din casă!
C.I.: - Acum, dacă tot am ajuns aici, poate ne spui de ce
poemele au numai cate 10 versuri? Există o anume
simbolistică în toate acestea?
V.M.I.: - Da, și 3 și 24 au semnificații clare pentru mine. Iar faptul că mi-am propus să scriu poeme din numai
10 versuri a fost un exercițiu extrem de greu. Filolog de formație fiind, am tendința să vorbesc/scriu mult, să explic în exces, să fiu
didacticist, într-un cuvânt, să mă lălăi. Ori poezia religioasă cred că trebuie
să fie ca o picătură de mir, să sugereze, să creieoneze numai o stare sau o
trăire. Cum
să scrii poeme religioase lungi și plictisitoare, la finalul
cărora cititorii să-și facă cruce că s-au terminat?! Așa că mi-am impus să scriu scurt și dens. Cu
toată modestia de rigoare, cred că am reușit asta…
C.I.:
- Îngerul tău de lumină va avea și
ilustrații?
V.M.I.: - Desigur. Niște
desene superbe, de-a dreptul fascinante, care poartă semnătura Toniei Aanei.
Căreia îi mulțumesc public pe această cale că și-a
folosit talantul dăruit ei de către Creator ca să împodobească și modesta mea cărticică.
C.I.:
- Spuneai, mai înainte, că nu ”Îngerul de
lumină...” ci ”Necropsia candorii” trebuia sa fie cea de a patra ta carte. Cum
explici această răsturnare de situație?
V.M.I.: -
Pot
explica
doar lucrurile care țin de mine, de voința
și conștiința
mea. Dar tu îmi ceri acum imposibilul: grăuntele de nisip - Victor M. Ionescu
pre numele său – să explice o decizie a Celui de Sus!
C.I.: - Vorbești în
parabole?
V.M.I.: - Deloc! Până să finalizez ”Un altfel de
albastru” lucram déjà, în paralel, la ceea credeam că va fi a patra mea carte.
O ”botezasem” ”Necropsia candorii” și mă gândeam că acele poeme
extrem de triste, întunecate și dezolante vor reflecta în actul
artistic al poeziei disperarea și neputința
sufletului uman în fața trecerii implacabile a timpului
și, implicit, drumul nostru zilnic
către moarte. Pe scurt, scriam poeme bolnave de o tristețe
fără margini și de o disperare fără leac….
C.I.:
-
Înțeleg.
Și
cum s-a petrecut declicul mental care ți-a
schimbat atitudinea la 180 de grade??
V.M.I.: - S-a întâmplat acum un an,
într-o duminică de început de mai. Eram în biserica din cartierul meu și,
în timp ce asistam la Sfânta Liturghie, am avut, brusc, revelația:
Dacă tot mi-a dat Doamne-Doamne un talent, de ce să-mi bat joc de el? Cine sunt
eu de-mi permit să scriu cu atâta sictir despre miracolul vieții?
Cine îmi dă mie dreptul să-mi îmbrac frământările sufletești
în zdrențe,
ca să-i aduc și pe alții
în pragul disperării?? Ce caut eu în ”zona crepusculară”? De ce să cânt în
versurile mele disperarea și moartea, când pot să scriu
despre Viață și Bucurie. În acel moment solemn,
când Duhul Sfânt pogora peste darurile din altar și
peste noi, credincioșii din biserică, am știut
că entitatea numită Victor M. Ionescu a trecut definitiv, cu arme și
bagaje, în tabăra Luminii, a Cuvântului care zidește,
înalță și înnobilează.
C.I.:
- Și ce-ai făcut după asta?
V.M.I.: - După slujbă am mers la
părintele Costel Țincu și
i-am spus că aș vrea să încerc să scriu o carte
de poezie religioasă. Sfinția Sa mi-a spus ”Să-ți
ajute Dumnezeu după gândul tău cel bun” și mi-a dat binecuvântarea…Iată,
după exact un an, îngerul meu de lumină așteaptă, cu răbdare, să treacă de
vămile tiparului.
C.I.:
- Pe când lansarea? Și
unde?
V.M.I.: - Prima, ca de obicei, la
librăria Sophia din București, în primele zile din iunie,
sper. Cea de-a doua – dacă Dumnezeu va îngădui asta - va fi la mine, la
Câmpulung Moldovenesc, pe 9 iunie.
C.I.:
- De ce la București
și
la Câmpulung?
V.M.I.: - Pentru că la București
am casa, iar la Câmpulung Moldovenesc am inima. În București
trăiesc, în Câmpulung m-am născut și visez să mă reîntorc într-o
bună zi. Și chiar dacă acolo nu mai am acum
o casă, te asigur că întreg acel oraș este casa inimii mele!
C.I.:
- Ce altceva mai ”coace” poetul Victor M.
Ionescu?
V.M.I.: - Alt proiect. Tot poezie. Se va
numi, probabil, “Înluminare de Bucovina”.
C.I.:
- Iarăși
Bucovina?
V.M.I.: - Da. Iar și
iar și iar Bucovina. Bucovina
întotdeauna. Bucovina mereu. Acolo am văzut pentru prima dată lumina soarelui.
De acolo am pornit în minunata călătorie numită viață.
Și chiar dacă, la fel ca oricare
cetățean al Uniunii Europene, m-am simțit
la fel de confortabil la Frankfurt (am Main), la Budapesta, la Paris ori în
Salonic, numai Bucovina este acasa mea. Locul unic. Pe acolo trece axix mundi.
De fiecare dată când îi rostesc numele, ochii mei se umplu de cea mai curată
rouă selenară…
C.I.:
-
Am înțeles.
Sentimental, ca tot poetul care se respectă. Revin: ce altceva ne mai pregătești?
V.M.I.: - Asta cu poetul rămâne o
chestiune discutabilă. Eu încă îmi caut drumul meu propriu în poezie și
nici acum nu sunt sigur că l-am aflat. Am publicat 3-4 cărți,
și alea ”subțiri
ca niște lame de ras”, cum zicea
Nichita Stănescu, referindu-se la unii cu caș la gură, care-și
dădeau aere de mari poeți. De aceea îți
spun, cu toată sinceritatea, că încă nu mă simt demn de acest titlu. Mai caut,
mai sap, mai scriu…O să vedem ce va decide Timpul. Eu mi-am păstrat echilibrul și bunul-simț al omului de la țară. Capitala încă nu a reușit să mă pervertească, ceea ce-mi permite să mă întreb,
pe bună dreptate: dacă eu sunt poet, atunci Mihai Eminescu, Serghei Esenin, Geo
Dumitrescu, Paul Verlaine, Walt Withman, Grigore Vieru, Louis Aragon ori Charles
Baudelaire ce sunt??!! Revenind la zona certitudinilor, știu însă sigur că prin formație și vocație sunt un jurnalist
profesionist, care a avut în el, încă din fragedă copilărie, acel ”microb” care
te împinge mereu să scrii despre faptele, evenimentele și oamenii din jurul tău. Rămân
și acum la părerea că degeaba aș
fi absolvit Facultatea de Jurnalism și
Științele
Comunicării, dacă nu ar fi mocnit în mine și
acest foc interior care transformă orice om obișnuit în ”cronicarul clipei cea
repede trecătoare”…Am avut șansa să le îmbin pe amândouă și
niciodată nu voi fi destul de vrednic să-i mulțumesc bunului Dumnezeu pentru
toate împlinirile din planurile profesional și
uman pe care mi le-a oferit, cu atâta generozitate, până acum!
C.I.:
-
O să reformulez întrebarea: Ce ne pregătește
jurnalistul Victor M. Ionescu?
V.M.I.: - După cum probabil ai aflat déjà, în perioada 17-22 aprilie am
fost, împreună cu jumătatea mea bună, Valentina, în Capitala Franței.
Au fost cinci zile intense, în care am alergat de colo-colo ca niște
cai de curse, mânați de dorința
de a vedea cât mai mult, într-un timp extrem de limitat. Asta nu ne-a
împiedicat însă ca atât în seara Vinerei Mari cât și
în noaptea de Înviere să fim prezenți la biserica Saint Sulpice – da,
este chiar biserica la care Dan Brown face referire în celebra sa carte ”Codul
lui Da Vinci”!! Așadar, azi-mâine o să vă trimit un
foto-reportaj din catacombele acestei biserici, pe care românii noștri
din Paris, în frunte cu părintele Răzvan Ionescu, au transformat-o în lăcaș
de rugă ortodox. Deci: fotoreportaj de la Prohodul Domnului, reportaj (bogat
ilustrat) de la Slujba de Înviere și, desigur, un serial despre
minunățiile pe care le-am văzut în
continua alergătură de 5 zile prin fascinantul Paris!
C.I.:
- PAGINA DE FOLOS ți
le va gazdui cu drag!
V.M.I.: - Mulțumesc
pentru intenția și
vorba bună! Cu drag vi le voi trimite și eu.
C.I.: - Aș încheia dialogul nostru cu un poem din noua ta carte...
V.M.I.: - De acord! Propun chiar poemul
care va fi inserat și
pe coperta IV:
Biserica de lemn
din Bucovina
Pe turla zveltă sfântul semn al Crucii
o pasăre plonjând în Ceruri pare,
dar ea veghează satele răzleţe
şi ape tresărind a-nfiorare
printre păşuni şi molcome fâneţe…
Mai mult de-un veac de când ne dai bineţe
biserică din bârne de stejar…
Si chiar dacă n-ai fost cu sfinţi pictată,
iubindu-ţi simplitatea demodată
Hristos mereu
e-acasă în altar.
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu