3/09/2015

Contextul Istorico-cultural al lumii în care apostolii predică Evanghelia lui Hristos

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !

Punem faţă în faţă două puteri: păgânismul antic şi tânărul creştinism, Statul roman şi Biserica Creştină. Niciodată în istoria lumii nu s-au întâlnit două puteri atât de inegale. Ceva în aparenţă foarte mic păşeşte contra a ceva în aparenţă foarte mare. Biserica se afla la începutul ei. Nu dispunea de absolut nimic: nici de atotputernicia statului, nici de comori, nici de artă, nici de ştiinţă. Vedem o mică comunitate compusă după judecata lumii din oameni inculţi, din nişte oarecare pescari, vameşi, împletitori de corturi care nu aveau nimic decât Cuvântul Crucii, vestea că Mesia cel făgăduit S-a arătat, că în cel răstignit şi înviat s-a deschis mântuirea pentru toate popoarele. Creştinismul poartă în sine chiar de la început, conştiinţa că e chemat să domnească lumea şi conştiinţa deplină că va birui toate puterile lumii. “Voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii” Matei 5, 13-14. „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” Marcu 16, 15  Ei au plecat să cucerească pentru Dânsul lumea căreia aparţineau şi ei înşişi. Nu s-au îndoit că victoria nu le va aparţine atât timp cât Mântuitorul le făgăduise: iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.Amin” Matei 28, 20[1].
Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să mărturisească înaintea lumii despre El arătându-le şi calea pentru supunerea lumii. Primii creştinii, i-au urmat îndemnul mărturisindu-L pe Hristos atât cu cuvântul cât şi cu viaţa, cu iubirea şi cu pătimirile. Prin El, ei au biruit lumea. Acest lucru a opus creştinismul lumii păgâne: mărturisirea lui Hristos[2].
Vom urmări pe scurt dezvoltarea imperiului roman care oferă creştinismului posibilitatea de răspândire a Cuvântului Evangheliei lui Hristos în lume. Lumea mediterană era o lume romană în anul 5 î.Hr. Roma a învins şi Cartagina, în Africa de Nord ca rezultat al războaielor punice de lungă durată. Grecia şi Macedonia au fost şi ele cucerite de armatele romane, apoi partea apuseană a Asiei Mici, apoi Siria, Palestina, Egiptul au devenit şi ele provincii romane în Răsărit, iar în Apus Spania, Galia şi Insula Britanică au căzut şi ele în mâinile romanilor. Numai germanii în Apus, parţii în Răsăritul îndepărtat, Goţii şi Hunii în partea de Miază-noapte au oferit rezistenţă serioasă armatelor romane. Popoarele din India şi China erau prea departe  de centrul vieţii din jurul Mării Mediterane ca să le socotim aici. Indienii din America nu erau încă cunoscuţi căci încă nu fusese descoperită America[3].
Lumea era unită şi organizată în marele imperiu roman, mare într-adevăr cât „lumea” cum se şi numea (oi.xoume.ih). Cucerind ţară după ţară, supunând popor după popor, romanii desfiinţaseră graniţele între ele şi întinseseră pe ale imperiului lor cum nu făcuse nici un alt popor. Mai mult decât visaseră cei mai îndrăzneţi cuceritori, realizase geniul politic şi militar al Romei. Lumea forma un singur stat, avea un singur împărat, o capitală, o lege, un interes şi dor comun: pacea şi prosperitate, şi le avea. Mândria de cetăţean roman se râvnea şi cunoştea până departe de Roma[4]
Guvernamentul roman era imperial şi provincial. În imperiul roman erau două categorii de provincii: senatoriale şi împărăteşti. Provinciile senatoriale erau la dispoziţia Senatului şi funcţionarul suprem al provinciei era numit proconsul. Provinciile imperiale erau sub controlul direct al împăratului şi funcţionarul provinciei imperiale era numit dregător. Câteodată o provincie era schimbată de la un rang la altul. Iudeea era în timpul misiunii Mântuitorului Iisus Hristos, o provincie imperială subordonată, deşi fusese o împărăţie vasală sub stăpânirea lui Irod cel Mare când Iisus S-a născut[5].
La începutul răspândirii creştinismului, omenirea se prăbuşise sub raport religios şi moral. Lumea păgână atingea atunci cea mai înaltă strălucire. Roma devenise expresia celui mai înalt triumf al sufletului. În realitate însă, sub această strălucire exterioară se ascundea putregaiul interior ce pregătea prăbuşirea inevitabilă a întregii concepţii religios-morale străvechi.
Păgânismul greco-roman era îmbrăcat mai ales în Grecia şi la Roma, cu toată armătura credinţelor, prejudecăţilor, păcatelor şi orgoliul lui milenar, întărit cu ideea misiunii lui naţionale şi culturale sacre. Vechimea, vanitatea, patriotismul lui îl făceau o cetate greu de cucerit (Fapte 17, 18)[6].
Lumea nu era nicidecum nereligioasă. Pretutindeni găsim o mulţime de zei şi zeiţe, temple, slujbe şi ceremonii sacre. Prin toate oraşele şi satele, pe câmpii şi prin păduri se aflau neapărat altare sau temple, dacă nu cel puţin arbori, pietre şi locuri sacre. Toată viaţa oamenilor era îmbibată de religie. Pretutindeni se săvârşeau slujbe şi ceremonii religioase. La începutul oricărei intreprinderi de stat se cerea neapărat sfatul zeilor. Orice eveniment însemnat din viaţă se sfinţea prin ritual religios şi se plătea tributul cuvenit acelui zeu, care era chemat in ajutor; orice serbare familiară era însoţită de o slujbă idolatră; fiecare clasă socială îşi avea zeii săi deosebiţi şi-i puteai întâlni în tot felul de edificii chiar şi prin case netrebnice, prin magazine de mărunţişuri şi prin temniţe. Dar oricât de variată era în manifestările sale, viaţa religioasă a lumii antice, oricât de numeroase şi variate erau categoriile de zei, cu toate acestea ei se puteau reduce la 3 categorii principale: zeii Răsăritului, ai Greciei şi ai Romei[7].
În temelia religiilor orientului antic era aşezat un simplu naturalism. Cu trecerea timpului el şi-a pierdut vitalitatea sa şi orice importanţă pentru viaţa duhovnicească. Uniformitatea veşnică în cursul naturii dădu motiv să se stârnească idei noi în sufletul popoarelor, din care pricină naturalismul religios naiv de mai înainte a încetat de a mai servi la un astfel de mijloc inspirator pentru fii, cum fusese pentru părinţii lor şi oamenii au început să se refere la el cu indiferenţă. Ei au început să se folosească de el pentru scopurile lor şi însuşi cultul acesta a început să atârne mai curând el de ei decât ei de el. Chiar sacrificatorii sau preoţii păgâni n-au fost în stare să împiedice căderea lui şi din această cauză, în locul unui respect viu, însuşi cultul deveni pentru masele poporului, cea mai jalnică superstiţie, iar pentru oamenii cugetători obiect de dispreţ şi de ironizări. Astfel în răsărit s-a pregătit decăderea vechilor convingeri religioase şi popoarele răsăritene şi-au pierdut cu totul credinţa în zeii lor.
După marile cuceriri ale lui Alexandru Macedon, locuitorii imperiului roman erau dispuşi fără greutate sa renunţe la zeităţile lor şi să se instaoreze formele greceşti ale cultului religios. Romanii au învins pe Greci, dar de fapt grecii i-au cucerit pe romani, i-au asimilat. S-a produs sub Alexandru Macedon o grecizare a împărăţiei romane. Chiar oraşul Roma avea învăţători greci, obiceiuri greceşti. Pavel a folosit limba greacă când a scris epistola către romani. Romanii le-au preluat şi literatura şi filosofia grecilor. Astfel, elenismul a devenit cel mai de seamă semn al lumii romane. Omul putea vorbi limba greacă şi să fie înţeles aproape în orice loc. Tot în limba greacă a fost scris şi Noul Testament. Era limba poporului de rând,  de afaceri, era limba în care se scria toată literatura[8].
În contrast cu orientul, grecii în divinităţile lor idealizau natura şi omul. Zeităţile lor erau puterile morale ale naturii şi ale vieţii naţionale, căreia imaginaţia i-a dat forme superioare de personificare. Dacă acestora le lipsea puterea lăuntrică a cultului oriental, apoi în schimb ele erau scutite de grozăvia şi de senzualitate grosolană ale acestuia din urmă. În ele se vedea oarecum un fel de triumf al ordinii morale în lume. Grecul recunoaşte nu numai puterile diriguitoare ale naturii, de care se socotea dependent, dar recunoştea deasemenea că raporturile morale ale omului se conduc după nişte legi veşnice, contra cărora nu se poate păcătui nepedepsit. Pentru popoarele orientale, Baal era numai soarele dătător de viaţă şi dogoritor; Zeus pentru greci era apărătorul dreptăţii, ochiul a toate văzător, răsplata care urma neapărat după orice nelegiuire; pentru cele dintâi, Astarta era instinctul senzual al naturii, iar Hera pentru cei din urma era protectoarea vieţii familiare şi a căsătoriei, violarea căreia atrăgea neapărat din partea ei răzbunare.
Religia greacă se prezenta curată şi atrăgătoare, dar nu era străină nefericita uşurătate. Zeii înnomeniţi aveau neajunsuri omeneşti şi vicii, şi însuşi Olimpul nu era decât tabloul vieţii de toate zilele a poporului grec. Dar dacă cuprinsul ideilor religioase a grecilor era mai bogat şi se distingea printr-un caracter moral mai înalt decât în Asia, totuşi el niciodată nu a avut aşa influenţă asupra vieţii spirituale a oamenilor ca religiile răsăritene. Filosofii greci se jeluiau împotriva preoţilor că aceştia înjosesc pe zei iar poporul se tânguia contra filosofilor care în învăţătura lor încercau să făurească o concepţie mai curată decât dumnezeirea. Datorită şi unora şi altora, se formau tipuri noi şi povestiri despre zei. Acest lucru a dus  în cele din urma la aceea că fiecare minte cugetătoare începu să privească la divinităţi ca la nişte creaţii fantastice ale propriei imaginaţii. Urmarea firească a unor astfel de stări de lucruri a fost decăderea vieţii religioase în Grecia[9].
În Italia viaţa religioasă începu să decadă odată cu scăderea naţională, sau mai bine zis, din acel moment, când atotputernicia politică a Romei atinse punctul său culminant. Vechii zei italici erau abstracţiuni seci ale ordinei sociale şi de stat. Zeiţa Fides era ocrotitoarea cinstei în viaţa socială; Termin era paznicul graniţelor şi a marginilor pământului; Junona era zeiţa fidelităţii conjugale a celor ce intrau în căsătorie; Vesta era zeiţa modestiei şi a căminului familiar; Esculap era zeul cinstei în comerţ. Afară de aceasta, după închipuirea romanilor, mai erau zei, care îi învăţau pe copii să răcnească, îi păzeau în leagăn, îi invăţau să mănânce şi să bea şi le dădeau însuşirile de a vorbi şi a cânta. În acelaşi timp fiecare situaţie şi stare din viaţa unei persoane aparte, familii sau popor se afla sub paza unui zeu al său deosebit, la bunăvoinţa căruia se recurgea cu rugăciuni şi jertfe. De aceea rigurozitatea slujbelor religioase era un fenomen obişnuit în viaţa  socială şi familiară sau privată a vechilor romani. De aici rezulta de asemenea urmărirea de aproape a fiecărui fenomen în parte din viaţă, care era interpretat de auguri, ghicitori şi sacrificatori. Oamenii se raportau cu o deosebită evlavie la legile statului. Zeii lor erau acele puteri, de care atârna bunăstarea statului. Jupiter Capitolinul era zeitatea principală a romanilor şi în realitate reprezenta  personificarea statului. Mars, zeul războiului şi Victoria, zeiţa biruinţei, erau cele mai sacre puteri, către care cu o deosebită osârdie şi plăcere se adresau romanii cu rugăciunile lor. De aceea, câtă vreme simţămintele personificate în aceste divinităţi au fost puternice în conştiinţa poporului, înseşi divinităţile acestea s-au bucurat  de respect sincer şi acestă religiozitate a susţinut în viaţa poporului voiciunea si puterea. Dar când statul a început să degenereze, a  slăbit şi credinţa.
La începutul răspândirii creştinismului vedem clar multe semne ale decăderii religiei romane. Poporul era vădit nemulţumit de propriile sale divinităţi şi căuta altele noi. Astfel se explică toleranţa romanilor faţă de zeii popoarelor supuse. Romanii de obicei nu se amestecau în doctrina şi opiniile altor religii. Această toleranţă religioasă era supusă la restricţii numai în acele cazuri, când doctrina religioasă se ameseca în viaţa politică şi mai ales când caracterul religiei indigene stârnea duşmănie contra Romei. Când vedem cu ce sete romanii alergau să capete milă şi de la zeii străini, atunci nu se mai poate să nu vedem în această toleranţă religioasă a lor semnele vestejirii credinţei lor în proprii lor zei şi a nădejdii lor de a găsi alţii mai buni printre zeii celorlalte popoare. În Roma nimenea nu avea dreptul să cinstească alţi zei oarecare, afară de zeii ţării, excepţie făceau numai timpurile de grele nenorociri şi atunci numai după o hotărare solemnă a statului însuşi când, în cetatea imperială puteau să fie primite zeităţi străine şi introduse între zeii Romei. Pretutindeni începuse sa iasă la iveală scepticismul. În clasele înalte începuse să se ivească chiar şi necredinţa, care treptat şi din ce in ce mai mult pătrundea şi în păturile de jos ale poporului, răspândind şi aicea otrava îndoielii. Unii încet-încet se înstrăinau de orice zei, alţii căutau zei noi, cu care prilej se dovedi că şi noii zei sunt tot aşa de incapabili de a satisface cele mai adânci nevoi ale inimii, ca şi zeii cei vechi.
În Grecia filozofia deja demult subminase credinţa în zeii vechi şi deja  Aristofan luase în deradere pe Olimpieni, pe scenă. Grecul uşuratic seara la comedie râdea tocmai de acei zei, cărora dimineaţa le adusese jerfă în templul lor. Odată cu cultura şi filosofia greacă necredinţa trecu şi la romani[10]. Tăgăduirea formală a credinţelor religioase tradiţionale era pedepsită numai dacă avea repercursiuni grave asupra cultului religios al statului. Acte de adevărată impietate trec uneori neobservate, în timp ce alteori, simple greşeli involuntare excită sensibilitatea religioasă a mulţimii fiind reprimate fără îndurare. În realitate sub acest pretext de impietate erau pedepsiţi de cele mai multe ori oameni pentru atitudini politice şi nicidecum anti-religioase[11].
Majoritatea oamenilor ţineau însă calea de mijloc. Nelepădând cu totul credinţa populară şi nerupând făţiş legăturile cu ea. Ei nu mai  credeau în  zei, dar totuşi socoteau folositor şi avantajos din punct de vedere al statului, ca totuşi poporul să creadă într-înşii. Din această cauză ei se fereau să vorbescă  făţiş de necredinţa lor şi făţarnic luau parte chiar la ceremoniile religioase, socotindu-se în gândul lor a fi mai presus de toate aceste rămăsiţe ale vechilor superstiţii[12].
Credinţa în zei a vechii religii dispăruse. În locul ei la unii se încuibaseră deplin şi nihilismul, majoritatea însă adoptase un monoteism colorat cu panteism. Ei cunoşteau o divinitate deosebită, care stătea mai presus de zeii obişnuiţi un fel de fiinţă divină veşnică, care deşi tulbure, dar totuşi într-o anumită măsură se deosebea de lume. Politeismul în descompunere ducea natural la panteism. Dăcă mulţi din zeii păgânilor sunt zeii naturii, atunci şi singurul Dumnezeu, în care se concentrează toate însuşirile deosebiţilor zei, trebuie să fie deasemenea dumnezeul naturii. Însăşi natura este dumnezeu şi ceea ce Strabon exprimă ca şi convingere personală a sa, era de fapt convingerea multora:  “singura fiinţa supremă este aceea, care ne cuprinde pe toţi, ceea ce noi numim cer, lume şi natura lucrurilor”. Fără îndoială că în acest monoteism se cuprinde oarecare presimţire a adevăratului Dumnezeu, oarecare tendinţă a păgânismului către suprem, dovadă că sufletul omenesc din fire e creştin, cum zice Tertulian. Dar acest unic Dumnezeu în ochii păgânilor era totuşi numai necunoscutul Dumnezeu pe care ei fără să-l cunoscă, îl cinsteau. Mai departe de aici n-au putut merge. Monoteismul  la care ei au ajuns în cele din urmă, rămase abstract, fără viaţă. Dumnezeul, care după presupunerea lor stă mai presus de zeii lor, nu-i nicidecum un altfel de dumnezeu, care ar putea să aibă contact cu oamenii şi pe care l-ar putea chema în ajutor. De aceea o astfel de convingere, deşi larg răspândită în clasele culte ale populaţiei, în realitate rămânea stearpă. Ea nici nu putea să aibă vreo influenţă asupra opiniei publice şi asupra vieţii morale. Clasele culte, care se ţineau de această convingere, n-au ajuns nicidecum cu ajutorul ei la o adorare dumnezeiască de ordin superior, ci necontenit au rămas la mijloc între acestă convingere a lor mai bună şi între participarea făţarnică la cultul oficial. La necredinţă adesea se alăturau şi superstiţii copilăreşti. Cezar, care în senat nu-şi ascundea deloc necredinţa sa, totuşi nu se suia niciodată în caretă până nu citea mai întâi vreo formulă magică, care după părerea lui îl putea păzi de orice nenorocire. August,  care la petrecerile sale îşi bătea joc pe faţă de zei, toată ziua se temea de nenorociri dacă s-ar fi întâmplat ca dimineaţa, ca sculându-se din pat, ar fi încălţat cisma din stăngu în dreptul. El niciodată nu întreprindea vreo călătorie în ziua Nundiselor şi niciodată nu începea nimic serios în ziua Nonelor. Pliniu, care nu credea în nimic supranatural, credea în talismane. Cu astfel de concepţii atât ale poporului de rând cât şi a oamenilor culţi, nimenea nu se mai îngrijea să răspandescă în popor vederi religioase mai bune; clasele culte, cu aroganţa întelepciunii lor ezoterice, socoteau acestea cu totul imposibil. Aceste noi concepţii încet – încet încep să pătrundă în popor exercitând asupra lui o înrâurire distructivă[13].
Divinizarea împăratului care ni se pare nouă aşa de stranie, se înrădăcina adânc în concepţia păgână. În Orient era de mult obiceiul de a se  cinsti regii ca zei. În Egipt, Ptolomeu Epifan, cum mărturiseşte o inscripţie, era adorat ca zeu, fiu de zeu şi de zeiţă. Chipul lui se afla în toate templele şi în timpul procesiunilor se purta de preoţi împreună cu chipurile celorlalţi zei. Ideea că omul mulţumită unor mari nevoinţe poate deveni zeu nu era deloc străină nici grecilor, cum se dovedeşte aceasta chiar cu cultul eroilor, şi dacă la romani din timpul lui Romul nu se întâlneşte nici un exemplu de apoteozare, apoi la ei era foarte răspândită cinstirea străbunilor, cultul dii manes. De aici nu era departe ca poporul la moartea mult iubitului său Cezar de pumnalul vrăjmaşilor lui să treacă la cultul divi Julii, să-i ridice jertfelnice şi să-i dea onoruri divine; nu era departe ca după cumplitele furtuni ale războaielor civile ajungând la linişte lumea să înceapă să consacre împăratului August temple şi altare chiar fiind el în viaţă. Dar centrul principal al cultului se află în provincie. În Roma împaratul era prea aproape de masele poporului, aşa că în tot cazul era greu de crezut în divinitatea, de pildă  a lui Claudiu, pe care, cum se zice în bătaie de joc juvenal femeia lui l-a trimis la cer, sau în divinitatea lui divae virginis, fiica lui Neron, care n-a trăit decât câteva zile şi pe care el de asemenea a divinizat-o. Cu totul altminterea era în provincie. Dar chiar şi în Roma împrejurările erau altelea, când era vorba de divinizarea nu a lui Caligula sau a lui Claudiu, ci, de pildă, a lui Tit, sau a lui Traian şi în deosebi când monarhia se întări până întratât, încât începea să fie considerată singura formă posibilă de guvernare. În temelia divinizării împăratului se află conştiinţa că în persoana conducătorilor trebuie să cinstim conducerea divină. În împăraţi lumea vede ceva divin sau cel puţin demonic. Lor cu deplină credinţa li se adscria chiar şi puteri miraculoase. Vespasian dovedi în Egipt că el e adevaratul împărat prin aceea că a vindecat bolnavi şi orbi, iar la împăratul Adrian chiar şi pe patul său de moarte se aduceau orbi, cărora acesta prin  punerea mâinilor sale le-ar fi redat vederea. Pentru ei divinizarea acestor divi, era mărturia oficială că ei se simţeau fericiţi sub stăpânirea romană şi ei aveau toate motivele pentru aceasta. Libertinii îmbogăţiţi, care ca negustori şi industriaşi, cu deosebire trebuiau să preţuiască binefacerile păcii, erau cei mai zeloşi admiratori ai divinităţii împăratului. Soldaţii care erau deprinşi să privescă cu respect la simbolurile şi figurile împăraţilor de pe steagurile lor, vedeau în ei nişte zei, în mâinile cărora se afla toată soarta lor. Şi dacă masele populare adorau pe noii zei cu aceeasi neştiinţa naivă, cu care i-a adorat şi pe zeii vechi, apoi era putinţă să se împace şi cu această adorare. Adunarea sfaturilor provinciale în Asia mică de obicei coincidea cu prăznuirea anuală în cinstea împăratului. August în anul 29 d.HR îngădui adunărilor provinciilor din Asia şi Bitinia să-i ridice un templu în localitătile în care se ţineau ele: Pergam şi Nicomidia. Acolo în fiecare an, în legătură cu ţinerea adunării provinciale se săvârşea o mare sărbătoare în cinstea împăratului decedat şi a celui ce domnea, însoţită de procesiuni pompoase, de jertfe şi jocuri. Astfel de obiceiuri s-au răspândit în tot imperiul şi împreunarea instituţiunii sacre cu cea administrativă deveni călăuzitor pentru orice organizeţie provincială[14].
Recunoaşterea cultului împăratului era o datorie pentru fiecare cetăţean. Violarea ei, era considerată drept o crimă contra statului. Statul arăta toleranţă în general, însă în această privinţă era necruţător. O toleranţă mai deosebită era arătată iudeilor şi convingerilor lor religioase. De pildă, la intrarea în Ierusalim, legiunile romane trebuiau să îşi lase simbolurile militare afară pentru ca să evite eventuale învinuiri că au introdus în oraşul sfânt chipuri păgâneşti. Cu toate acestea respectarea cultului împăratului li se cerea şi iudeilor. În Alexandria se ajunsese la o răscoală sângeroasă datorită poruncii de a se pune chipul împăratului în sinagoga locală. La acelaşi lucru s-ar fi ajuns şi în Ierusalim dacă Caligula nu ar fi murit iar porunca de a se pune statuia împăratului în Templul din Ierusalim nu s-ar fi retras odată cu uciderea lui.
Supravegherea pentru săvârşirea cultului împăratului era încredinţată marelui pontifice al provinciei respective. Acesta nu avea puterea de a pedepsi, dar în cazul în care cultul împăratului era neglijat, el putea chema autoritatea civilă. Astfel s-au declanşat marile persecuţii contra creştinilor. Două din cele mai crâncene persecuţii din veacul al II-lea, s-au produs tocmai în oraşele Smirna şi Lucdunul care erau sediile principale ale cultului împăratului. Soarta majorităţii mucenicilor creştini a depins nu de neglijarea în genere a idolatriei păgâne, ci de faptul că ei rufuzau să aducă tămâiere împăratului. Creştinismul se părea păgânilor cu totul antinaţional şi comunităţile creştine, tari în credinţa lor, înstrăinându-se de ceilalţi oameni şi închise în sine înseşi, se păreau Romanilor primejdioase pentru stat.  De se prăznuia ziua naşterii împăratului, casele creştinilor în oraşele iluminate rămâneau întunecate, uşile lor nu se încununau cu flori şi cu verdeaţă. De se dădeau serbări în cinstea vreunei izbânzi, nici un creştin nu se arăta nici la circ, nici în amfiteatru. De se aducea tămâiere împăratului, de se da închiare chipului împăratului, de se aducea jurământ geniului împăratului, - toate acestea pentru creştini se socoteau cădere în idolatrie. De aceea, ei erau socotiţi nişte jignitori ai maiestăţii, nişte duşmani ai imperiului[15].
Cultul împăratului însă arăta poporului ce erau zeii în fapt, descoperea însăşi neputinţa zeilor. Spre exemplu, împăratul Claudiu a murit otrăvit cu ciuperci. Fiind trecut în rândul zeilor, Seneca a ţinut un elogios discurs în care a lăudat pe împăratul. Zeificarea lui s-a sărbătorit cu solemnitate şi cu un lux extraordinar. Nu după mult timp, acelaşi Seneca, profesorul şi ministrul noului împărat, a scos o carte sarcastică intitulată: „Transformarea lui Claudiu în dovleac”, în care nu numai că memoria acestui împărat e împroşcată cu glume urâte şi murdare, dar se fac şi aluzii destul de transparente, cum anume s-a produs moartea împăratului. Însuşi Neron glumea ironic, că ciupercile trebuie să fi alcătuit o mâncare divină, deoarece Claudiu datorită lor a devenit zeu. În Roma s-a râs mult de aceasta, dar totuşi în capitală şi prin provincie s-au ridicat temple noului zeu şi i s-a acordat adorarea divină şi evlavia oficială[16].
Odată cu decăderea religiei, a decăzut şi moralitatea lumii păgâne. Romanii intraseră într-o degenerare fatală odată cu intrarea în contact cu Grecia. Grecia învaţă de la Roma cruzimea ei rece; iar Roma învaţă de la Grecia corupţia desfrânată a acesteia. Viaţa familiară avusese cândva la romani un caracter sacru şi timp de 520 de ani divorţul a fost complet necunoscut; acum era o obişnuinţă. După cum remarca şi Seneca: Femeile se măritau ca să divorţeze şi divorţau ca să se mărite iarăşi[17].
În imperiu puteai găsi contraste izbitoare între bogăţia enormă şi sărăcia vrednică de milă, între desfătările nemărginite şi suferinţele nesfârşite din timpul lui. Pe cea mai de jos treaptă a societăţii stăteau milioanele de robi, oameni fără familie, fără religie, fără proprietate, fără drepturi recunoscute, faţă de care nimeni nu avea nici un fel de obligaţii. De la o copilărie zoioasă şi destrăbălată, treceau la muncă silnică, şi apoi la o bătrâneţe târâtă în cea mai josnică părăsire. Puţin ceva mai sus de robi stăteau clasele de jos, care alcătuiau enorma majoritate a locuitorilor născuţi liberi în imperiul roman. Dispreţuind viaţa de muncitori cinstiţi, ei cereau mereu pâine şi privelişti de circ. Erau gata să susţină orice guver, chiar şi pe cel mai despotic, dacă acesta le satisfăcea aceste dorinţe. Viaţa lor, cum e descrisă de contemporani, în cea mai mare parte consta din cerşetorie, din desfrâu şi din toate viciile posibile[18].  Clasa bogaţilor şi a aristocraţilor , mereu în descreştere se prezenta ca un monstru ghiftuit în mijlocul unei populaţii flămânde. Cheltuiau averi întregi pe un simplu ospăţ, beau din cupe de mirt împodobite cu pietre scumpe, se desfătau cu creeri de păun şi cu limbi de privighetoare[19].
Cultele păgâne nu aveau teologie şi morală, aveau mituri şi practici care nu impuneau atitudini morale, dimpotrivă pilduiau imoralitatea. Zeii şi slujitorii lor erau pricini de scandal, iar unele culte orientale ridicau desfrâul la rang de rit. În viaţa familiară şi publică, destrămarea lua forme periculoase pentru societate. Adulterul, divorţul, concubinajul, aruncarea copiilor, luxul, plăcerile, păcatele contra naturii, desgustul de viaţă, sinuciderea erau fapte curente şi justificate. Spectacolele erau imorale şi crude. Sângele se vărsa cu total dispreţ pentru viaţa oamenilor. Omul era dispreţuit şi devalorizat, până în legile de stat şi în cărţile filosofilor[20]. Uciderea copiilor mici era aşa de obişnuită încât nimeni nu îşi bătea capul cu ea mai mult decât îşi băteau oamenii din China şi Japonia înainte de a fi intrat creştinismul în aceste ţări. Se zice că imperiul Roman este înroşit cu sângele copiilor mici[21].
Până şi literatura şi arta decăzu profund. Poezia se pogorâse la nivelul de satiră exagerată, declamaţie seacă şi de epigramă frivolă. Şi arta adesea era coruptă, o parte înclina spre nudism extremist, scumpete şi proporţii exagerate, altă parte se pogorâse la treapta de trivialitate şi imoralitate[22].
Oamenii căutau şi cereau zei noi, zei care să poată face ceea ce zadarnic aşteptau de la cei vechi. Cu cât un zeu era adus dintr-o ţară mai îndepărtată, cu cât era mai vechi, mai misterios şi mai monstruos era cultul lui, cu atât mai mari erau nădejdile că poate se va dovedi a fi adevărat[23].
Lumea păgână nu avea cunoştinţa păcatului şi nu înţelegea moartea. Oamenilor le era necunoscută sentinţa că „moartea este plata pentru păcat”. Unii credeau în viaţa de după moarte, alţii erau însă sceptici. La mijloc era însă o problemă de percepţie a lucrurilor. Astfel, cugetarea omului păgân era îndreptată către lumea aceasta şi nu spre cea veşnică. Cursul vieţii mergea spre exterior, iar nu spre interior. De aici, gustul deosebit pentru artă, arhitectură şi plastică, setea de privelişti şi pasiunea pentru tot felul de reprezentaţii, de procesiuni şi cortegii triumfale. Cuvântul Domnului: „ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26) – era o înţelepciune ascunsă antichităţii[24].
Golul din sufletul păgânilor a produs multe întrebări precum: Cum să dobândesc pacea? Ce este fericirea şi cum se poate dobândi? Putem noi oare să cunoaştem neîndoielnic? Ce este adevărul? Au încercat să dea răspunsuri acestor mari întrebări şcolile filosofice, însă disputele lor erau mereu contradictorii: ce recunoştea una ca adevărat, aceea nega cealaltă. De aceea oamenii erau foarte sceptici în a obţine adevărul. „Ce este adevărul” – întreba Pilat şi împreună cu el şi mulţimea nenumărată a contemporanilor săi. Cu toate acestea, ceva tainic continuă să le inspire încrederea. Dar şi acolo de observă curând desiluzia. Platon zicea: „Noi vom aştepta pe acela – fie el Dumnezeu, sau om însuflat de Dumnezeu – care ne va învăţa pe noi datoriile noastre religioase şi, cum grăieşte la Omer Atena lui Diomed, va ridica legatura de la ochii noştri”[25].
Lumea păgănă începe să descopere în sineşi neputinţă, urmările păcatului, zbuciumul sufletesc datorat greşelilor care ar trebui îndreptate. Omul păgân avea nevoie de un mijlocitor între el şi Dumnezeu. Ori zeii statului roman precum Jupiter Capitolinul, Vesta, Victoria pe care îi adorau, satisfăceau pe om atâta timp, cât omul dispărea în cetăţean. Grecii ca şi romanii, considerau raporturile omului cu divinitatea prin prisma unui schimb de servicii reciproce. Adoratorii aveau datoria să facă rugăciuni, să ofere jertfe; zeii urmau să acorde bunurile solicitate, dacă ceremoniile fuseseră săvârşite cu exactitate[26]. Nu existau preoţi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Jertfele erau aduse de simpli funcţionari ai statului, iar sacrificatorul era numai supraveghetorul ceremoniilor. Nu existau ceremonii de atragerea îndurării zeilor şi nici nu era nevoie de ele pentru că oamenii nu aveau încă conştiinţa că prin păcat ei s-au îndepărtat de divinitate. În cultul roman nu se exprima dorinţa apropierii de zei. De aceea odată cu trezirea conştiinţei păcătoşeniei, cultul roman devine neputincios în a satisface aceste nevoi sufleteşti ale oamenilor. Prin urmare, oamenii îşi întind nădejdile către cultele din orient unde preoţii îşi luau asupra lor problema împăcării omului cu divinitatea. Aici erau purificări şi ceremonii milostivitoare. Odată cu aceasta a început să se răspândească şi presimţirea inexplicabilă că în curând trebuie să vină şi izbăvirea dorită. În această privinţă, privirile tuturor erau îndreptate către răsărit. Această presimţire era în cea mai mare parte şi o influenţă iudaică, era un ecou al proorociei lui Israil. Poetul Virgiliu în a patra lui eclogă, cântă un prunc, care avea să restaureze veacul de aur, în nişte figuri, care direct sau indirect sunt împrumutate din capitolele IX şi XI ale proorocului Isaia. Pruncul acesta se pogoară din cer şi pe pământ se restabileşte pacea. El îşi revarsă din belşug darurile sale; turmele nu se mai tem de lei; jugul se ia de pe grumazul boului ce paşte şi lucrătorul de pământ nu mai lucrează în sudoarea feţii sale[27].
Cu toate că această profeţie iudaică a lui Isaia şi-a găsit ecou în lumea păgână, păgânii nutreau o mare ură şi dispreţ faţă de iudei şi faţă de cultul iudaic pe care nu puteau nicidecum să îl înţeleagă. Oprirea consumului cărnii de porc era o temă inepuizabilă pentru satira romană. Sărbătoarea sâmbetei romanii şi-o explicau prin lenea iudeilor şi a strămoşilor lor. Tacit cu toată seriozitatea spune: „După ce le-a plăcut lenea,  iubirea de prăznuire i-a fost consacrat la ei şi anul al şaptelea, anul sâmbătă”. Toată credinţa iudaică era socotită de păgâni drept culmea superstiţiei şi a credinţei uşuratice. Pe lângă toate acestea, între păgâni mai circulau şi o serie de povestiri monstruoase despre poporul iudeu: că s-ar trage din muntele Ida din insula Creta, că străbunii lor au fost nişte leproşi izgoniţi din Egipt; că în pustie un măgar le-a arătat un izvor cu apă şi de aceea ei s-au închinat unui cap de măgar ca lui Dumnezeu[28].
Era o ură reciprocă şi a iudeilor contra păgânilor, la dispreţul cărora ei răspundeau cu un dispreţ îndoit, deoarece, ei priveau de sus la păgânii cei spurcaţi. Iudeul întotdeauna se distingea printr-o înaltă conştiinţă de sine. El era membru al poporului ales care deţinea Revelaţia, pe care păgânii cei orbi nu o cunoşteau. Speranţele mesianice înalţau şi mai mult această conştiinţă de sine. Ei se socoteau, drept poporul la care curând avea să treacă stăpânirea lumii. Dacă am răsfoi scrierile din timpul imperiului vom întâlni pretutindeni glume tăioase cu care erau împroşcaţi cei tăiaţi împrejur. Oriunde se ivea iudeul, era neapărat împroşcat cu glumele răutăcioase ale păgânilor. Ura şi dispreţul păgânilor era sporit şi de faptul că iudeii exercitau o influenţă destul de mare şi de largă[29].
Cu toate acestea, în această perioadă în care vechii zei nu mai satisfăceau pe păgâni, atenţia unora se îndrepta şi spre cultul iudaic. Puţini păgâni au acceptat circumcizia cu toată stăruinţa fariseilor care cutreierau marea şi uscatul pentru a converti pe necredincioşi (Matei 23, 15)[30]. Marea majoritate rămâneau prozeliţi ai porţilor. Ei neprimind tăierea împrejur, nu erau legaţi de toate ceremoniile iudaice, având doar obligaţia de a evita închinarea la idoli, de a sluji numai adevăratului Dumnezeu de care atât de adesea se vorbeşte în cartea Faptele Apostolilor. Acestea erau sufletele cele mai însetate de mântuire. Dar şi fără să se facă prozeliţi deplini, mulţi se lipeau de sinagogă, posteau, se rugau, prăznuiau sâmbăta, aprindeau la sărbători lumânări, etc.
În jurul sinagogii se formă astfel un cerc, care nu era nici deplin păgân, dar nici iudeu, ci se afla într-o stare de îndoială şi de aşteptare. Cei ce aparţineau acestui cerc cunoşteau şi citeseră Vechiul Tesatament, cunoşteau profeţiile mesianice, legea treziseră în ei conştiinţa păcatului. Mai mult decât atât ei nu aveau mândria iudeilor care ar fi constituit o piedică însemnată în primirea Evangheliei. Aceşti temători de Dumnezeu au fost cei dintâi care au primit Evanghelia lui Hristos. Risipirea iudeilor în toată lumea a ajutat extrem de mult la răspândirea creştinismului. Sediile principale ale iudaismului erau şi sediile principale ale tânărului creştinism. Iudaismul era un adăpost binefăcător pentru creştinism atât timp cât creştinismul în ochii păgânilor era numai o sectă iudaică[31]. Ivirea propagandei creştine printre ei, a fost întâmpinată aproape pretuntindeni cu o ură fanatică. Dintre fruntaşii acestei uri fanatice, va chema Hristos mai târziu pe „vasul său ales”, pe Saul – Pavel, viitorul apostol al neamurilor[32].
Petrecerea unui iudeu într-un oraş străin, negreşit, contribuia la slăbirea în el a religiei naţionale şi putea să îl facă indiferent faţă de obiceiurile moştenite; dar ea în acelaşi timp putea să producă şi acţiuni tocmai contrare. Avem exemple de iudei elenişti care s-au care s-au elinizat cu totul în alte privinţe, decât în ce priveşte limba vorbită. Dar pe de altă parte, iudeii ca popor, au dovedit o vitalitate aproape miraculoasă şi nu numai că nu şi-au pierdut naţionalitatea lor prin faptul că au trăit printre păgâni, ci chiar şi-au întărit intensitatea patriotismului şi credinţei lor[33].
Legea mozaică îi înlesnea iudeului cunoaşterea deplină a voii lui Dumnezeu. Atât. Putinţa de a o şi plini, nu i-o oferea căci nu putea. Legea mozaică – dumnezeiască prin obârşie, sfântă, dreaptă, bună şi duhovnicească prin însuşirile ei – se adresa unui „om de carne”, „vândut sub păcat”, cum se exprima Sf. Ap. Pavel, ca să se facă înţeles de oamenii vremii sale. Ca să poată îndeplini prevederile acestei Legi, iudeul ar fi trebuit să devină el însuşi, în prealabil, om duhovnicesc, spiritualizat. În ordinea spirituală-morală Hristos îl va ridica pe om la atitudinea însuşirilor Legii lui Dumnezeu, a cărei expresie biblică, revelată, este Legea lui Moise, şi îi va da posibilitatea să devină prin comuniune cu El, „om duhovnicesc[34].
La plinirea vremii, lumea antică era pregătită să primească creştinismul, deşi nu era încă capabilă să îl producă din sine. Parcă şi drumurile din imperiul roman foarte bine gândite şi organizate, răsfirate în toate direcţiile, pe care circulau zilnic soldaţi, negustori, oameni cu interese oficiale sau oameni purtaţi de măruntele nevoi ale zilei aşteptau să fie străbătute de misionarii creştini[35]

teolog Iordachescu Constantin




[1] Farrar, F. V., “Primele zile ale Creştinismului”, Partea I, traducere de Dr. Nicodim Patriarhul Romaniei, Editura şi tiparul Sfintei Manastiri Neamţu, 1938, p. 165-166
[2] Ibidem.,  p. 167
[3] Dr. A. T. Robertson, „Studii in Noul Testament”, Partea I, prelucrate de Ioan Socaciu, TH. M. Editura Librariei Speranţa, Arad, 1921, p.3
[4] Prof. Teodor M Popescu, „Sf. Pavel, Apostolul Neamurilor”, în Studii Teologice III, 1951, nr. 7-8, p. 371
[5] Dr.A.T. Robertson, op.cit, p 9
[6] Prof. Teodor M. Popescu, op.cit, p. 371
[7] Farrar, F. V.  op.cit, p. 8-9
[8] Dr.A.T. Robertson, op.cit, p. 3-4
[9] Farrar, F. V.,op.cit, p.12-13
[10] Farrar, F. V.,op.cit, p.14-16
[11] Patriarhul Iustin, „Opera integrală” IV, activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Episcopia Argeşului şi Muscelului, Editura Anastasia, Bucureşti 2002, p. 163-164
[12] Farrar, F. V.,op.cit, p.19-20
[13] Farrar, F. V., op.cit, p.21-23
[14] Farrar, F. V.,op.cit,, p. 27-29
[15] Farrar, F. V., “Primele zile ale Creştinismului”, Partea a IIIa, traducere de Dr. Nicodim Patriarhul Romaniei, Editura şi tiparul Sfintei Manastiri Neamţu, 1938, p. 206
[16] Idem, “Primele zile ale Creştinismului”, Partea I..., p.35-36
[17] Ibidem, p. 76
[18] Farrar, F. V., “Primele zile ale Creştinismului”, Partea I...., p. 72-73
[19] Ibidem, p. 74
[20] Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 373
[21] Dr.A.T. Robertson, op.cit., p. 6
[22] Farrar, F. V., op.cit., p. 77-78
[23] Farrar, F. V., op.cit., p. 40
[24] Ibidem, p. 43
[25] Ibidem, p. 45-46
[26] Patriarhul Iustin, op.cit.,, p. 162
[27] Farrar, F. V., op.cit., p. 56-58
[28] Farrar, F. V., op.cit., p. 63-64
[29] Ibidem, p. 64
[30] Ibidem, p. 65
[31] Farrar, F. V., op.cit., p. 67-68
[32] Pr. Constantin Provian „Sfântul Apostol Paul – studiu asupra personalităţii sale practice”, Tipografia I. Călinescu, Buzău, 1921, p. 21
[33] Farrar, F. V., “Viaţa şi operele Sf Apostol Pavel”, traducere de Dr. Nicodim Patriarhul Romaniei, Editura şi tiparul Sfintei Manastiri Neamţu, 1941,p. 32
[34] Pr. Prof. Grigorie Marcu, „Sf. Ap. Pavel despre modelul de vieţuire creştinească”, în Studii Teologice. IX, 1957, Nr. 1-2, p. 5-6
[35]  Pr. Constantin Provian, op.cit., p. 17
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog