Punem faţă în faţă două puteri:
păgânismul antic şi tânărul creştinism, Statul roman şi Biserica Creştină.
Niciodată în istoria lumii nu s-au întâlnit două puteri atât de inegale. Ceva
în aparenţă foarte mic păşeşte contra a ceva în aparenţă foarte mare. Biserica
se afla la începutul ei. Nu dispunea de absolut nimic: nici de atotputernicia
statului, nici de comori, nici de artă, nici de ştiinţă. Vedem o mică
comunitate compusă după judecata lumii din oameni inculţi, din nişte oarecare
pescari, vameşi, împletitori de corturi care nu aveau nimic decât Cuvântul
Crucii, vestea că Mesia cel făgăduit S-a arătat, că în cel răstignit şi înviat
s-a deschis mântuirea pentru toate popoarele. Creştinismul poartă în sine chiar
de la început, conştiinţa că e chemat să domnească lumea şi conştiinţa deplină
că va birui toate puterile lumii. “Voi
sunteţi sarea pământului şi lumina lumii” Matei 5, 13-14. „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura” Marcu 16, 15
Ei au plecat să cucerească pentru Dânsul lumea căreia aparţineau şi ei
înşişi. Nu s-au îndoit că victoria nu le va aparţine atât timp cât Mântuitorul
le făgăduise: “iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.Amin” Matei 28, 20[1].
Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să
mărturisească înaintea lumii despre El arătându-le şi calea pentru supunerea
lumii. Primii creştinii, i-au urmat îndemnul mărturisindu-L pe Hristos atât cu
cuvântul cât şi cu viaţa, cu iubirea şi cu pătimirile. Prin El, ei au biruit
lumea. Acest lucru a opus creştinismul lumii păgâne: mărturisirea lui Hristos[2].
Vom urmări pe scurt dezvoltarea
imperiului roman care oferă creştinismului posibilitatea de răspândire a
Cuvântului Evangheliei lui Hristos în lume. Lumea mediterană era o lume romană
în anul 5 î.Hr. Roma a învins şi Cartagina, în Africa de Nord ca rezultat al
războaielor punice de lungă durată. Grecia şi Macedonia au fost şi ele cucerite
de armatele romane, apoi partea apuseană a Asiei Mici, apoi Siria, Palestina,
Egiptul au devenit şi ele provincii romane în Răsărit, iar în Apus Spania,
Galia şi Insula Britanică au căzut şi ele în mâinile romanilor. Numai germanii
în Apus, parţii în Răsăritul îndepărtat, Goţii şi Hunii în partea de Miază-noapte
au oferit rezistenţă serioasă armatelor romane. Popoarele din India şi China
erau prea departe de centrul vieţii din
jurul Mării Mediterane ca să le socotim aici. Indienii din America nu erau încă
cunoscuţi căci încă nu fusese descoperită America[3].
Lumea era unită şi organizată în
marele imperiu roman, mare într-adevăr cât „lumea” cum se şi numea (oi.xoume.ih).
Cucerind ţară după ţară, supunând popor după popor, romanii desfiinţaseră
graniţele între ele şi întinseseră pe ale imperiului lor cum nu făcuse nici un
alt popor. Mai mult decât visaseră cei mai îndrăzneţi cuceritori, realizase
geniul politic şi militar al Romei. Lumea forma un singur stat, avea un singur
împărat, o capitală, o lege, un interes şi dor comun: pacea şi prosperitate, şi
le avea. Mândria de cetăţean roman se râvnea şi cunoştea până departe de Roma[4].
Guvernamentul roman era imperial şi
provincial. În imperiul roman erau două categorii de provincii: senatoriale şi
împărăteşti. Provinciile senatoriale erau la dispoziţia Senatului şi
funcţionarul suprem al provinciei era numit proconsul. Provinciile imperiale
erau sub controlul direct al împăratului şi funcţionarul provinciei imperiale
era numit dregător. Câteodată o provincie era schimbată de la un rang la altul.
Iudeea era în timpul misiunii Mântuitorului Iisus Hristos, o provincie
imperială subordonată, deşi fusese o împărăţie vasală sub stăpânirea lui Irod
cel Mare când Iisus S-a născut[5].
La începutul răspândirii
creştinismului, omenirea se prăbuşise sub raport religios şi moral. Lumea
păgână atingea atunci cea mai înaltă strălucire. Roma devenise expresia celui
mai înalt triumf al sufletului. În realitate însă, sub această strălucire
exterioară se ascundea putregaiul interior ce pregătea prăbuşirea inevitabilă a
întregii concepţii religios-morale străvechi.
Păgânismul greco-roman era îmbrăcat
mai ales în Grecia şi la Roma, cu toată armătura credinţelor, prejudecăţilor,
păcatelor şi orgoliul lui milenar, întărit cu ideea misiunii lui naţionale şi
culturale sacre. Vechimea, vanitatea, patriotismul lui îl făceau o cetate greu
de cucerit (Fapte 17, 18)[6].
Lumea nu era nicidecum nereligioasă.
Pretutindeni găsim o mulţime de zei şi zeiţe, temple, slujbe şi ceremonii
sacre. Prin toate oraşele şi satele, pe câmpii şi prin păduri se aflau neapărat
altare sau temple, dacă nu cel puţin arbori, pietre şi locuri sacre. Toată
viaţa oamenilor era îmbibată de religie. Pretutindeni se săvârşeau slujbe şi
ceremonii religioase. La începutul oricărei intreprinderi de stat se cerea
neapărat sfatul zeilor. Orice eveniment însemnat din viaţă se sfinţea prin
ritual religios şi se plătea tributul cuvenit acelui zeu, care era chemat in
ajutor; orice serbare familiară era însoţită de o slujbă idolatră; fiecare
clasă socială îşi avea zeii săi deosebiţi şi-i puteai întâlni în tot felul de
edificii chiar şi prin case netrebnice, prin magazine de mărunţişuri şi prin
temniţe. Dar oricât de variată era în manifestările sale, viaţa religioasă a
lumii antice, oricât de numeroase şi variate erau categoriile de zei, cu toate
acestea ei se puteau reduce la 3 categorii principale: zeii Răsăritului, ai
Greciei şi ai Romei[7].
În temelia religiilor orientului antic
era aşezat un simplu naturalism. Cu trecerea timpului el şi-a pierdut
vitalitatea sa şi orice importanţă pentru viaţa duhovnicească. Uniformitatea
veşnică în cursul naturii dădu motiv să se stârnească idei noi în sufletul
popoarelor, din care pricină naturalismul religios naiv de mai înainte a
încetat de a mai servi la un astfel de mijloc inspirator pentru fii, cum fusese
pentru părinţii lor şi oamenii au început să se refere la el cu indiferenţă. Ei
au început să se folosească de el pentru scopurile lor şi însuşi cultul acesta
a început să atârne mai curând el de ei decât ei de el. Chiar sacrificatorii
sau preoţii păgâni n-au fost în stare să împiedice căderea lui şi din această
cauză, în locul unui respect viu, însuşi cultul deveni pentru masele poporului,
cea mai jalnică superstiţie, iar pentru oamenii cugetători obiect de dispreţ şi
de ironizări. Astfel în răsărit s-a pregătit decăderea vechilor convingeri
religioase şi popoarele răsăritene şi-au pierdut cu totul credinţa în zeii lor.
După marile cuceriri ale lui Alexandru
Macedon, locuitorii imperiului roman erau dispuşi fără greutate sa renunţe la
zeităţile lor şi să se instaoreze formele greceşti ale cultului religios.
Romanii au învins pe Greci, dar de fapt grecii i-au cucerit pe romani, i-au
asimilat. S-a produs sub Alexandru Macedon o grecizare a împărăţiei romane.
Chiar oraşul Roma avea învăţători greci, obiceiuri greceşti. Pavel a folosit
limba greacă când a scris epistola către romani. Romanii le-au preluat şi
literatura şi filosofia grecilor. Astfel, elenismul a devenit cel mai de seamă
semn al lumii romane. Omul putea vorbi limba greacă şi să fie înţeles aproape
în orice loc. Tot în limba greacă a fost scris şi Noul Testament. Era limba
poporului de rând, de afaceri, era limba
în care se scria toată literatura[8].
În contrast cu orientul, grecii în
divinităţile lor idealizau natura şi omul. Zeităţile lor erau puterile morale
ale naturii şi ale vieţii naţionale, căreia imaginaţia i-a dat forme superioare
de personificare. Dacă acestora le lipsea puterea lăuntrică a cultului
oriental, apoi în schimb ele erau scutite de grozăvia şi de senzualitate
grosolană ale acestuia din urmă. În ele se vedea oarecum un fel de triumf al
ordinii morale în lume. Grecul recunoaşte nu numai puterile diriguitoare ale
naturii, de care se socotea dependent, dar recunoştea deasemenea că raporturile
morale ale omului se conduc după nişte legi veşnice, contra cărora nu se poate
păcătui nepedepsit. Pentru popoarele orientale, Baal era numai soarele dătător
de viaţă şi dogoritor; Zeus pentru greci era apărătorul dreptăţii, ochiul a
toate văzător, răsplata care urma neapărat după orice nelegiuire; pentru cele
dintâi, Astarta era instinctul senzual al naturii, iar Hera pentru cei din urma
era protectoarea vieţii familiare şi a căsătoriei, violarea căreia atrăgea
neapărat din partea ei răzbunare.
Religia greacă se prezenta curată şi
atrăgătoare, dar nu era străină nefericita uşurătate. Zeii înnomeniţi aveau
neajunsuri omeneşti şi vicii, şi însuşi Olimpul nu era decât tabloul vieţii de
toate zilele a poporului grec. Dar dacă cuprinsul ideilor religioase a grecilor
era mai bogat şi se distingea printr-un caracter moral mai înalt decât în Asia,
totuşi el niciodată nu a avut aşa influenţă asupra vieţii spirituale a
oamenilor ca religiile răsăritene. Filosofii greci se jeluiau împotriva
preoţilor că aceştia înjosesc pe zei iar poporul se tânguia contra filosofilor
care în învăţătura lor încercau să făurească o concepţie mai curată decât
dumnezeirea. Datorită şi unora şi altora, se formau tipuri noi şi povestiri
despre zei. Acest lucru a dus în cele
din urma la aceea că fiecare minte cugetătoare începu să privească la
divinităţi ca la nişte creaţii fantastice ale propriei imaginaţii. Urmarea
firească a unor astfel de stări de lucruri a fost decăderea vieţii religioase
în Grecia[9].
În Italia viaţa religioasă începu să
decadă odată cu scăderea naţională, sau mai bine zis, din acel moment, când
atotputernicia politică a Romei atinse punctul său culminant. Vechii zei
italici erau abstracţiuni seci ale ordinei sociale şi de stat. Zeiţa Fides era
ocrotitoarea cinstei în viaţa socială; Termin era paznicul graniţelor şi a
marginilor pământului; Junona era zeiţa fidelităţii conjugale a celor ce intrau
în căsătorie; Vesta era zeiţa modestiei şi a căminului familiar; Esculap era
zeul cinstei în comerţ. Afară de aceasta, după închipuirea romanilor, mai erau
zei, care îi învăţau pe copii să răcnească, îi păzeau în leagăn, îi invăţau să
mănânce şi să bea şi le dădeau însuşirile de a vorbi şi a cânta. În acelaşi
timp fiecare situaţie şi stare din viaţa unei persoane aparte, familii sau
popor se afla sub paza unui zeu al său deosebit, la bunăvoinţa căruia se
recurgea cu rugăciuni şi jertfe. De aceea rigurozitatea slujbelor religioase
era un fenomen obişnuit în viaţa socială
şi familiară sau privată a vechilor romani. De aici rezulta de asemenea
urmărirea de aproape a fiecărui fenomen în parte din viaţă, care era
interpretat de auguri, ghicitori şi sacrificatori. Oamenii se raportau cu o
deosebită evlavie la legile statului. Zeii lor erau acele puteri, de care
atârna bunăstarea statului. Jupiter Capitolinul era zeitatea principală a
romanilor şi în realitate reprezenta
personificarea statului. Mars, zeul războiului şi Victoria, zeiţa
biruinţei, erau cele mai sacre puteri, către care cu o deosebită osârdie şi
plăcere se adresau romanii cu rugăciunile lor. De aceea, câtă vreme simţămintele
personificate în aceste divinităţi au fost puternice în conştiinţa poporului,
înseşi divinităţile acestea s-au bucurat
de respect sincer şi acestă religiozitate a susţinut în viaţa poporului
voiciunea si puterea. Dar când statul a început să degenereze, a slăbit şi credinţa.
La începutul răspândirii
creştinismului vedem clar multe semne ale decăderii religiei romane. Poporul
era vădit nemulţumit de propriile sale divinităţi şi căuta altele noi. Astfel
se explică toleranţa romanilor faţă de zeii popoarelor supuse. Romanii de
obicei nu se amestecau în doctrina şi opiniile altor religii. Această toleranţă
religioasă era supusă la restricţii numai în acele cazuri, când doctrina
religioasă se ameseca în viaţa politică şi mai ales când caracterul religiei
indigene stârnea duşmănie contra Romei. Când vedem cu ce sete romanii alergau
să capete milă şi de la zeii străini, atunci nu se mai poate să nu vedem în
această toleranţă religioasă a lor semnele vestejirii credinţei lor în proprii
lor zei şi a nădejdii lor de a găsi alţii mai buni printre zeii celorlalte
popoare. În Roma nimenea nu avea dreptul să cinstească alţi zei oarecare, afară
de zeii ţării, excepţie făceau numai timpurile de grele nenorociri şi atunci
numai după o hotărare solemnă a statului însuşi când, în cetatea imperială
puteau să fie primite zeităţi străine şi introduse între zeii Romei.
Pretutindeni începuse sa iasă la iveală scepticismul. În clasele înalte
începuse să se ivească chiar şi necredinţa, care treptat şi din ce in ce mai mult
pătrundea şi în păturile de jos ale poporului, răspândind şi aicea otrava
îndoielii. Unii încet-încet se înstrăinau de orice zei, alţii căutau zei noi,
cu care prilej se dovedi că şi noii zei sunt tot aşa de incapabili de a
satisface cele mai adânci nevoi ale inimii, ca şi zeii cei vechi.
În Grecia filozofia deja demult
subminase credinţa în zeii vechi şi deja
Aristofan luase în deradere pe Olimpieni, pe scenă. Grecul uşuratic
seara la comedie râdea tocmai de acei zei, cărora dimineaţa le adusese jerfă în
templul lor. Odată cu cultura şi filosofia greacă necredinţa trecu şi la romani[10].
Tăgăduirea formală a credinţelor religioase tradiţionale era pedepsită numai
dacă avea repercursiuni grave asupra cultului religios al statului. Acte de
adevărată impietate trec uneori neobservate, în timp ce alteori, simple greşeli
involuntare excită sensibilitatea religioasă a mulţimii fiind reprimate fără
îndurare. În realitate sub acest pretext de impietate erau pedepsiţi de cele
mai multe ori oameni pentru atitudini politice şi nicidecum anti-religioase[11].
Majoritatea oamenilor ţineau însă
calea de mijloc. Nelepădând cu totul credinţa populară şi nerupând făţiş
legăturile cu ea. Ei nu mai credeau
în zei, dar totuşi socoteau folositor şi
avantajos din punct de vedere al statului, ca totuşi poporul să creadă
într-înşii. Din această cauză ei se fereau să vorbescă făţiş de necredinţa lor şi făţarnic luau
parte chiar la ceremoniile religioase, socotindu-se în gândul lor a fi mai
presus de toate aceste rămăsiţe ale vechilor superstiţii[12].
Credinţa în zei a vechii religii
dispăruse. În locul ei la unii se încuibaseră deplin şi nihilismul, majoritatea
însă adoptase un monoteism colorat cu panteism. Ei cunoşteau o divinitate
deosebită, care stătea mai presus de zeii obişnuiţi un fel de fiinţă divină
veşnică, care deşi tulbure, dar totuşi într-o anumită măsură se deosebea de
lume. Politeismul în descompunere ducea natural la panteism. Dăcă mulţi din
zeii păgânilor sunt zeii naturii, atunci şi singurul Dumnezeu, în care se
concentrează toate însuşirile deosebiţilor zei, trebuie să fie deasemenea
dumnezeul naturii. Însăşi natura este dumnezeu şi ceea ce Strabon exprimă ca şi
convingere personală a sa, era de fapt convingerea multora: “singura fiinţa supremă este aceea, care ne
cuprinde pe toţi, ceea ce noi numim cer, lume şi natura lucrurilor”. Fără
îndoială că în acest monoteism se cuprinde oarecare presimţire a adevăratului
Dumnezeu, oarecare tendinţă a păgânismului către suprem, dovadă că sufletul
omenesc din fire e creştin, cum zice Tertulian. Dar acest unic Dumnezeu în
ochii păgânilor era totuşi numai necunoscutul Dumnezeu pe care ei fără să-l
cunoscă, îl cinsteau. Mai departe de aici n-au putut merge. Monoteismul la care ei au ajuns în cele din urmă, rămase
abstract, fără viaţă. Dumnezeul, care după presupunerea lor stă mai presus de
zeii lor, nu-i nicidecum un altfel de dumnezeu, care ar putea să aibă contact
cu oamenii şi pe care l-ar putea chema în ajutor. De aceea o astfel de
convingere, deşi larg răspândită în clasele culte ale populaţiei, în realitate
rămânea stearpă. Ea nici nu putea să aibă vreo influenţă asupra opiniei publice
şi asupra vieţii morale. Clasele culte, care se ţineau de această convingere,
n-au ajuns nicidecum cu ajutorul ei la o adorare dumnezeiască de ordin
superior, ci necontenit au rămas la mijloc între acestă convingere a lor mai
bună şi între participarea făţarnică la cultul oficial. La necredinţă adesea se
alăturau şi superstiţii copilăreşti. Cezar, care în senat nu-şi ascundea deloc
necredinţa sa, totuşi nu se suia niciodată în caretă până nu citea mai întâi
vreo formulă magică, care după părerea lui îl putea păzi de orice nenorocire.
August, care la petrecerile sale îşi
bătea joc pe faţă de zei, toată ziua se temea de nenorociri dacă s-ar fi
întâmplat ca dimineaţa, ca sculându-se din pat, ar fi încălţat cisma din stăngu
în dreptul. El niciodată nu întreprindea vreo călătorie în ziua Nundiselor şi
niciodată nu începea nimic serios în ziua Nonelor. Pliniu, care nu credea în
nimic supranatural, credea în talismane. Cu astfel de concepţii atât ale
poporului de rând cât şi a oamenilor culţi, nimenea nu se mai îngrijea să
răspandescă în popor vederi religioase mai bune; clasele culte, cu aroganţa
întelepciunii lor ezoterice, socoteau acestea cu totul imposibil. Aceste noi
concepţii încet – încet încep să pătrundă în popor exercitând asupra lui o
înrâurire distructivă[13].
Divinizarea împăratului care ni se
pare nouă aşa de stranie, se înrădăcina adânc în concepţia păgână. În Orient
era de mult obiceiul de a se cinsti
regii ca zei. În Egipt, Ptolomeu Epifan, cum mărturiseşte o inscripţie, era
adorat ca zeu, fiu de zeu şi de zeiţă. Chipul lui se afla în toate templele şi
în timpul procesiunilor se purta de preoţi împreună cu chipurile celorlalţi
zei. Ideea că omul mulţumită unor mari nevoinţe poate deveni zeu nu era deloc
străină nici grecilor, cum se dovedeşte aceasta chiar cu cultul eroilor, şi
dacă la romani din timpul lui Romul nu se întâlneşte nici un exemplu de
apoteozare, apoi la ei era foarte răspândită cinstirea străbunilor, cultul dii
manes. De aici nu era departe ca poporul la moartea mult iubitului său Cezar de
pumnalul vrăjmaşilor lui să treacă la cultul divi Julii, să-i ridice
jertfelnice şi să-i dea onoruri divine; nu era departe ca după cumplitele furtuni
ale războaielor civile ajungând la linişte lumea să înceapă să consacre
împăratului August temple şi altare chiar fiind el în viaţă. Dar centrul
principal al cultului se află în provincie. În Roma împaratul era prea aproape
de masele poporului, aşa că în tot cazul era greu de crezut în divinitatea, de
pildă a lui Claudiu, pe care, cum se
zice în bătaie de joc juvenal femeia lui l-a trimis la cer, sau în divinitatea
lui divae virginis, fiica lui Neron, care n-a trăit decât câteva zile şi pe
care el de asemenea a divinizat-o. Cu totul altminterea era în provincie. Dar
chiar şi în Roma împrejurările erau altelea, când era vorba de divinizarea nu a
lui Caligula sau a lui Claudiu, ci, de pildă, a lui Tit, sau a lui Traian şi în
deosebi când monarhia se întări până întratât, încât începea să fie considerată
singura formă posibilă de guvernare. În temelia divinizării împăratului se află
conştiinţa că în persoana conducătorilor trebuie să cinstim conducerea divină.
În împăraţi lumea vede ceva divin sau cel puţin demonic. Lor cu deplină
credinţa li se adscria chiar şi puteri miraculoase. Vespasian dovedi în Egipt
că el e adevaratul împărat prin aceea că a vindecat bolnavi şi orbi, iar la
împăratul Adrian chiar şi pe patul său de moarte se aduceau orbi, cărora acesta
prin punerea mâinilor sale le-ar fi
redat vederea. Pentru ei divinizarea acestor divi, era mărturia oficială că ei
se simţeau fericiţi sub stăpânirea romană şi ei aveau toate motivele pentru aceasta.
Libertinii îmbogăţiţi, care ca negustori şi industriaşi, cu deosebire trebuiau
să preţuiască binefacerile păcii, erau cei mai zeloşi admiratori ai divinităţii
împăratului. Soldaţii care erau deprinşi să privescă cu respect la simbolurile
şi figurile împăraţilor de pe steagurile lor, vedeau în ei nişte zei, în
mâinile cărora se afla toată soarta lor. Şi dacă masele populare adorau pe noii
zei cu aceeasi neştiinţa naivă, cu care i-a adorat şi pe zeii vechi, apoi era
putinţă să se împace şi cu această adorare. Adunarea sfaturilor provinciale în
Asia mică de obicei coincidea cu prăznuirea anuală în cinstea împăratului.
August în anul 29 d.HR îngădui adunărilor provinciilor din Asia şi Bitinia să-i
ridice un templu în localitătile în care se ţineau ele: Pergam şi Nicomidia.
Acolo în fiecare an, în legătură cu ţinerea adunării provinciale se săvârşea o
mare sărbătoare în cinstea împăratului decedat şi a celui ce domnea, însoţită
de procesiuni pompoase, de jertfe şi jocuri. Astfel de obiceiuri s-au răspândit
în tot imperiul şi împreunarea instituţiunii sacre cu cea administrativă deveni
călăuzitor pentru orice organizeţie provincială[14].
Recunoaşterea cultului împăratului era
o datorie pentru fiecare cetăţean. Violarea ei, era considerată drept o crimă
contra statului. Statul arăta toleranţă în general, însă în această privinţă
era necruţător. O toleranţă mai deosebită era arătată iudeilor şi convingerilor
lor religioase. De pildă, la intrarea în Ierusalim, legiunile romane trebuiau
să îşi lase simbolurile militare afară pentru ca să evite eventuale învinuiri
că au introdus în oraşul sfânt chipuri păgâneşti. Cu toate acestea respectarea
cultului împăratului li se cerea şi iudeilor. În Alexandria se ajunsese la o
răscoală sângeroasă datorită poruncii de a se pune chipul împăratului în
sinagoga locală. La acelaşi lucru s-ar fi ajuns şi în Ierusalim dacă Caligula
nu ar fi murit iar porunca de a se pune statuia împăratului în Templul din
Ierusalim nu s-ar fi retras odată cu uciderea lui.
Supravegherea pentru săvârşirea
cultului împăratului era încredinţată marelui pontifice al provinciei
respective. Acesta nu avea puterea de a pedepsi, dar în cazul în care cultul
împăratului era neglijat, el putea chema autoritatea civilă. Astfel s-au
declanşat marile persecuţii contra creştinilor. Două din cele mai crâncene persecuţii
din veacul al II-lea, s-au produs tocmai în oraşele Smirna şi Lucdunul care
erau sediile principale ale cultului împăratului. Soarta majorităţii
mucenicilor creştini a depins nu de neglijarea în genere a idolatriei păgâne,
ci de faptul că ei rufuzau să aducă tămâiere împăratului. Creştinismul se părea
păgânilor cu totul antinaţional şi comunităţile creştine, tari în credinţa lor,
înstrăinându-se de ceilalţi oameni şi închise în sine înseşi, se păreau
Romanilor primejdioase pentru stat. De
se prăznuia ziua naşterii împăratului, casele creştinilor în oraşele iluminate
rămâneau întunecate, uşile lor nu se încununau cu flori şi cu verdeaţă. De se
dădeau serbări în cinstea vreunei izbânzi, nici un creştin nu se arăta nici la
circ, nici în amfiteatru. De se aducea tămâiere împăratului, de se da închiare
chipului împăratului, de se aducea jurământ geniului împăratului, - toate
acestea pentru creştini se socoteau cădere în idolatrie. De aceea, ei erau
socotiţi nişte jignitori ai maiestăţii, nişte duşmani ai imperiului[15].
Cultul împăratului însă arăta
poporului ce erau zeii în fapt, descoperea însăşi neputinţa zeilor. Spre
exemplu, împăratul Claudiu a murit otrăvit cu ciuperci. Fiind trecut în rândul
zeilor, Seneca a ţinut un elogios discurs în care a lăudat pe împăratul.
Zeificarea lui s-a sărbătorit cu solemnitate şi cu un lux extraordinar. Nu după
mult timp, acelaşi Seneca, profesorul şi ministrul noului împărat, a scos o
carte sarcastică intitulată: „Transformarea lui Claudiu în dovleac”, în care nu
numai că memoria acestui împărat e împroşcată cu glume urâte şi murdare, dar se
fac şi aluzii destul de transparente, cum anume s-a produs moartea împăratului.
Însuşi Neron glumea ironic, că ciupercile trebuie să fi alcătuit o mâncare
divină, deoarece Claudiu datorită lor a devenit zeu. În Roma s-a râs mult de
aceasta, dar totuşi în capitală şi prin provincie s-au ridicat temple noului
zeu şi i s-a acordat adorarea divină şi evlavia oficială[16].
Odată cu decăderea religiei, a decăzut
şi moralitatea lumii păgâne. Romanii intraseră într-o degenerare fatală odată
cu intrarea în contact cu Grecia. Grecia învaţă de la Roma cruzimea ei rece;
iar Roma învaţă de la Grecia corupţia desfrânată a acesteia. Viaţa familiară
avusese cândva la romani un caracter sacru şi timp de 520 de ani divorţul a
fost complet necunoscut; acum era o obişnuinţă. După cum remarca şi Seneca:
Femeile se măritau ca să divorţeze şi divorţau ca să se mărite iarăşi[17].
În imperiu puteai găsi contraste
izbitoare între bogăţia enormă şi sărăcia vrednică de milă, între desfătările
nemărginite şi suferinţele nesfârşite din timpul lui. Pe cea mai de jos treaptă
a societăţii stăteau milioanele de robi, oameni fără familie, fără religie,
fără proprietate, fără drepturi recunoscute, faţă de care nimeni nu avea nici
un fel de obligaţii. De la o copilărie zoioasă şi destrăbălată, treceau la
muncă silnică, şi apoi la o bătrâneţe târâtă în cea mai josnică părăsire. Puţin
ceva mai sus de robi stăteau clasele de jos, care alcătuiau enorma majoritate a
locuitorilor născuţi liberi în imperiul roman. Dispreţuind viaţa de muncitori
cinstiţi, ei cereau mereu pâine şi privelişti de circ. Erau gata să susţină
orice guver, chiar şi pe cel mai despotic, dacă acesta le satisfăcea aceste
dorinţe. Viaţa lor, cum e descrisă de contemporani, în cea mai mare parte
consta din cerşetorie, din desfrâu şi din toate viciile posibile[18]. Clasa bogaţilor şi a aristocraţilor , mereu
în descreştere se prezenta ca un monstru ghiftuit în mijlocul unei populaţii
flămânde. Cheltuiau averi întregi pe un simplu ospăţ, beau din cupe de mirt
împodobite cu pietre scumpe, se desfătau cu creeri de păun şi cu limbi de
privighetoare[19].
Cultele păgâne nu aveau teologie şi
morală, aveau mituri şi practici care nu impuneau atitudini morale, dimpotrivă
pilduiau imoralitatea. Zeii şi slujitorii lor erau pricini de scandal, iar
unele culte orientale ridicau desfrâul la rang de rit. În viaţa familiară şi
publică, destrămarea lua forme periculoase pentru societate. Adulterul,
divorţul, concubinajul, aruncarea copiilor, luxul, plăcerile, păcatele contra
naturii, desgustul de viaţă, sinuciderea erau fapte curente şi justificate.
Spectacolele erau imorale şi crude. Sângele se vărsa cu total dispreţ pentru
viaţa oamenilor. Omul era dispreţuit şi devalorizat, până în legile de stat şi
în cărţile filosofilor[20].
Uciderea copiilor mici era aşa de obişnuită încât nimeni nu îşi bătea capul cu
ea mai mult decât îşi băteau oamenii din China şi Japonia înainte de a fi
intrat creştinismul în aceste ţări. Se zice că imperiul Roman este înroşit cu
sângele copiilor mici[21].
Până şi literatura şi arta decăzu
profund. Poezia se pogorâse la nivelul de satiră exagerată, declamaţie seacă şi
de epigramă frivolă. Şi arta adesea era coruptă, o parte înclina spre nudism
extremist, scumpete şi proporţii exagerate, altă parte se pogorâse la treapta
de trivialitate şi imoralitate[22].
Oamenii căutau şi cereau zei noi, zei
care să poată face ceea ce zadarnic aşteptau de la cei vechi. Cu cât un zeu era
adus dintr-o ţară mai îndepărtată, cu cât era mai vechi, mai misterios şi mai
monstruos era cultul lui, cu atât mai mari erau nădejdile că poate se va dovedi
a fi adevărat[23].
Lumea păgână nu avea cunoştinţa
păcatului şi nu înţelegea moartea. Oamenilor le era necunoscută sentinţa că
„moartea este plata pentru păcat”. Unii credeau în viaţa de după moarte, alţii
erau însă sceptici. La mijloc era însă o problemă de percepţie a lucrurilor.
Astfel, cugetarea omului păgân era îndreptată către lumea aceasta şi nu spre
cea veşnică. Cursul vieţii mergea spre exterior, iar nu spre interior. De aici,
gustul deosebit pentru artă, arhitectură şi plastică, setea de privelişti şi
pasiunea pentru tot felul de reprezentaţii, de procesiuni şi cortegii
triumfale. Cuvântul Domnului: „ce-i va
folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?
Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26) – era o
înţelepciune ascunsă antichităţii[24].
Golul din sufletul păgânilor a produs
multe întrebări precum: Cum să dobândesc pacea? Ce este fericirea şi cum se poate
dobândi? Putem noi oare să cunoaştem neîndoielnic? Ce este adevărul? Au
încercat să dea răspunsuri acestor mari întrebări şcolile filosofice, însă
disputele lor erau mereu contradictorii: ce recunoştea una ca adevărat, aceea
nega cealaltă. De aceea oamenii erau foarte sceptici în a obţine adevărul. „Ce
este adevărul” – întreba Pilat şi împreună cu el şi mulţimea nenumărată a
contemporanilor săi. Cu toate acestea, ceva tainic continuă să le inspire
încrederea. Dar şi acolo de observă curând desiluzia. Platon zicea: „Noi vom
aştepta pe acela – fie el Dumnezeu, sau om însuflat de Dumnezeu – care ne va
învăţa pe noi datoriile noastre religioase şi, cum grăieşte la Omer Atena lui
Diomed, va ridica legatura de la ochii noştri”[25].
Lumea păgănă începe să descopere în
sineşi neputinţă, urmările păcatului, zbuciumul sufletesc datorat greşelilor
care ar trebui îndreptate. Omul păgân avea nevoie de un mijlocitor între el şi
Dumnezeu. Ori zeii statului roman precum Jupiter Capitolinul, Vesta, Victoria
pe care îi adorau, satisfăceau pe om atâta timp, cât omul dispărea în cetăţean.
Grecii ca şi romanii, considerau raporturile omului cu divinitatea prin prisma
unui schimb de servicii reciproce. Adoratorii aveau datoria să facă rugăciuni,
să ofere jertfe; zeii urmau să acorde bunurile solicitate, dacă ceremoniile
fuseseră săvârşite cu exactitate[26].
Nu existau preoţi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Jertfele erau aduse de
simpli funcţionari ai statului, iar sacrificatorul era numai supraveghetorul
ceremoniilor. Nu existau ceremonii de atragerea îndurării zeilor şi nici nu era
nevoie de ele pentru că oamenii nu aveau încă conştiinţa că prin păcat ei s-au
îndepărtat de divinitate. În cultul roman nu se exprima dorinţa apropierii de
zei. De aceea odată cu trezirea conştiinţei păcătoşeniei, cultul roman devine
neputincios în a satisface aceste nevoi sufleteşti ale oamenilor. Prin urmare,
oamenii îşi întind nădejdile către cultele din orient unde preoţii îşi luau
asupra lor problema împăcării omului cu divinitatea. Aici erau purificări şi
ceremonii milostivitoare. Odată cu aceasta a început să se răspândească şi
presimţirea inexplicabilă că în curând trebuie să vină şi izbăvirea dorită. În
această privinţă, privirile tuturor erau îndreptate către răsărit. Această
presimţire era în cea mai mare parte şi o influenţă iudaică, era un ecou al
proorociei lui Israil. Poetul Virgiliu în a patra lui eclogă, cântă un prunc,
care avea să restaureze veacul de aur, în nişte figuri, care direct sau
indirect sunt împrumutate din capitolele IX şi XI ale proorocului Isaia.
Pruncul acesta se pogoară din cer şi pe pământ se restabileşte pacea. El îşi
revarsă din belşug darurile sale; turmele nu se mai tem de lei; jugul se ia de
pe grumazul boului ce paşte şi lucrătorul de pământ nu mai lucrează în sudoarea
feţii sale[27].
Cu toate că această profeţie iudaică a
lui Isaia şi-a găsit ecou în lumea păgână, păgânii nutreau o mare ură şi
dispreţ faţă de iudei şi faţă de cultul iudaic pe care nu puteau nicidecum să
îl înţeleagă. Oprirea consumului cărnii de porc era o temă inepuizabilă pentru
satira romană. Sărbătoarea sâmbetei romanii şi-o explicau prin lenea iudeilor
şi a strămoşilor lor. Tacit cu toată seriozitatea spune: „După ce le-a plăcut
lenea, iubirea de prăznuire i-a fost
consacrat la ei şi anul al şaptelea, anul sâmbătă”. Toată credinţa iudaică era
socotită de păgâni drept culmea superstiţiei şi a credinţei uşuratice. Pe lângă
toate acestea, între păgâni mai circulau şi o serie de povestiri monstruoase
despre poporul iudeu: că s-ar trage din muntele Ida din insula Creta, că
străbunii lor au fost nişte leproşi izgoniţi din Egipt; că în pustie un măgar
le-a arătat un izvor cu apă şi de aceea ei s-au închinat unui cap de măgar ca
lui Dumnezeu[28].
Era o ură reciprocă şi a iudeilor
contra păgânilor, la dispreţul cărora ei răspundeau cu un dispreţ îndoit,
deoarece, ei priveau de sus la păgânii cei spurcaţi. Iudeul întotdeauna se
distingea printr-o înaltă conştiinţă de sine. El era membru al poporului ales
care deţinea Revelaţia, pe care păgânii cei orbi nu o cunoşteau. Speranţele
mesianice înalţau şi mai mult această conştiinţă de sine. Ei se socoteau, drept
poporul la care curând avea să treacă stăpânirea lumii. Dacă am răsfoi
scrierile din timpul imperiului vom întâlni pretutindeni glume tăioase cu care
erau împroşcaţi cei tăiaţi împrejur. Oriunde se ivea iudeul, era neapărat
împroşcat cu glumele răutăcioase ale păgânilor. Ura şi dispreţul păgânilor era
sporit şi de faptul că iudeii exercitau o influenţă destul de mare şi de largă[29].
Cu toate acestea, în această perioadă
în care vechii zei nu mai satisfăceau pe păgâni, atenţia unora se îndrepta şi
spre cultul iudaic. Puţini păgâni au acceptat circumcizia cu toată stăruinţa
fariseilor care cutreierau marea şi uscatul pentru a converti pe necredincioşi
(Matei 23, 15)[30]. Marea majoritate
rămâneau prozeliţi ai porţilor. Ei neprimind tăierea împrejur, nu erau legaţi
de toate ceremoniile iudaice, având doar obligaţia de a evita închinarea la
idoli, de a sluji numai adevăratului Dumnezeu de care atât de adesea se vorbeşte
în cartea Faptele Apostolilor. Acestea erau sufletele cele mai însetate de
mântuire. Dar şi fără să se facă prozeliţi deplini, mulţi se lipeau de
sinagogă, posteau, se rugau, prăznuiau sâmbăta, aprindeau la sărbători
lumânări, etc.
În jurul sinagogii se formă astfel un
cerc, care nu era nici deplin păgân, dar nici iudeu, ci se afla într-o stare de
îndoială şi de aşteptare. Cei ce aparţineau acestui cerc cunoşteau şi citeseră
Vechiul Tesatament, cunoşteau profeţiile mesianice, legea treziseră în ei conştiinţa
păcatului. Mai mult decât atât ei nu aveau mândria iudeilor care ar fi
constituit o piedică însemnată în primirea Evangheliei. Aceşti temători de
Dumnezeu au fost cei dintâi care au primit Evanghelia lui Hristos. Risipirea
iudeilor în toată lumea a ajutat extrem de mult la răspândirea creştinismului.
Sediile principale ale iudaismului erau şi sediile principale ale tânărului
creştinism. Iudaismul era un adăpost binefăcător pentru creştinism atât timp
cât creştinismul în ochii păgânilor era numai o sectă iudaică[31].
Ivirea propagandei creştine printre ei, a fost întâmpinată aproape
pretuntindeni cu o ură fanatică. Dintre fruntaşii acestei uri fanatice, va
chema Hristos mai târziu pe „vasul său ales”, pe Saul – Pavel, viitorul apostol
al neamurilor[32].
Petrecerea unui iudeu într-un oraş
străin, negreşit, contribuia la slăbirea în el a religiei naţionale şi putea să
îl facă indiferent faţă de obiceiurile moştenite; dar ea în acelaşi timp putea
să producă şi acţiuni tocmai contrare. Avem exemple de iudei elenişti care s-au
care s-au elinizat cu totul în alte privinţe, decât în ce priveşte limba
vorbită. Dar pe de altă parte, iudeii ca popor, au dovedit o vitalitate aproape
miraculoasă şi nu numai că nu şi-au pierdut naţionalitatea lor prin faptul că
au trăit printre păgâni, ci chiar şi-au întărit intensitatea patriotismului şi
credinţei lor[33].
Legea mozaică îi înlesnea iudeului
cunoaşterea deplină a voii lui Dumnezeu. Atât. Putinţa de a o şi plini, nu i-o
oferea căci nu putea. Legea mozaică – dumnezeiască prin obârşie, sfântă,
dreaptă, bună şi duhovnicească prin însuşirile ei – se adresa unui „om de carne”, „vândut sub păcat”, cum se exprima Sf. Ap. Pavel, ca să se facă
înţeles de oamenii vremii sale. Ca să poată îndeplini prevederile acestei Legi,
iudeul ar fi trebuit să devină el însuşi, în prealabil, om duhovnicesc,
spiritualizat. În ordinea spirituală-morală Hristos îl va ridica pe om la
atitudinea însuşirilor Legii lui Dumnezeu, a cărei expresie biblică, revelată,
este Legea lui Moise, şi îi va da posibilitatea să devină prin comuniune cu El,
„om duhovnicesc”[34].
La plinirea vremii, lumea antică era
pregătită să primească creştinismul, deşi nu era încă capabilă să îl producă
din sine. Parcă şi drumurile din imperiul roman foarte bine gândite şi
organizate, răsfirate în toate direcţiile, pe care circulau zilnic soldaţi,
negustori, oameni cu interese oficiale sau oameni purtaţi de măruntele nevoi
ale zilei aşteptau să fie străbătute de misionarii creştini[35]
[1] Farrar, F. V., “Primele zile ale Creştinismului”, Partea
I, traducere de Dr. Nicodim Patriarhul Romaniei, Editura şi tiparul Sfintei
Manastiri Neamţu, 1938, p. 165-166
[2] Ibidem., p. 167
[3] Dr. A. T. Robertson, „Studii in Noul Testament”, Partea I,
prelucrate de Ioan Socaciu, TH. M. Editura Librariei Speranţa, Arad, 1921, p.3
[4] Prof. Teodor M Popescu, „Sf. Pavel, Apostolul Neamurilor”, în Studii Teologice III, 1951,
nr. 7-8, p. 371
[5] Dr.A.T. Robertson, op.cit, p 9
[6] Prof. Teodor M. Popescu, op.cit,
p. 371
[7] Farrar, F. V.
op.cit, p. 8-9
[8] Dr.A.T. Robertson, op.cit, p. 3-4
[9] Farrar, F. V.,op.cit, p.12-13
[10] Farrar, F. V.,op.cit, p.14-16
[11] Patriarhul Iustin, „Opera integrală” IV, activitatea
Sfântului Apostol Pavel în Atena, Episcopia Argeşului şi Muscelului, Editura
Anastasia, Bucureşti 2002, p. 163-164
[12] Farrar, F. V.,op.cit, p.19-20
[13] Farrar, F. V., op.cit, p.21-23
[14] Farrar, F. V.,op.cit,, p. 27-29
[15] Farrar, F. V., “Primele zile ale Creştinismului”, Partea
a IIIa, traducere de Dr. Nicodim Patriarhul Romaniei, Editura şi tiparul
Sfintei Manastiri Neamţu, 1938, p. 206
[16] Idem, “Primele
zile ale Creştinismului”, Partea I..., p.35-36
[17] Ibidem, p. 76
[18] Farrar, F. V., “Primele zile ale Creştinismului”, Partea I...., p. 72-73
[19] Ibidem, p. 74
[20] Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 373
[21] Dr.A.T. Robertson, op.cit., p. 6
[22] Farrar, F. V., op.cit., p. 77-78
[23] Farrar, F. V., op.cit., p. 40
[24] Ibidem, p. 43
[25] Ibidem, p. 45-46
[26] Patriarhul Iustin, op.cit.,, p. 162
[27] Farrar, F. V., op.cit., p. 56-58
[28] Farrar, F. V., op.cit., p. 63-64
[29] Ibidem, p. 64
[30] Ibidem, p. 65
[31] Farrar, F. V., op.cit., p. 67-68
[32] Pr. Constantin Provian „Sfântul Apostol Paul – studiu asupra
personalităţii sale practice”, Tipografia I. Călinescu, Buzău, 1921, p. 21
[33] Farrar, F. V., “Viaţa şi operele Sf Apostol Pavel”,
traducere de Dr. Nicodim Patriarhul Romaniei, Editura şi tiparul Sfintei
Manastiri Neamţu, 1941,p. 32
[34] Pr. Prof. Grigorie Marcu, „Sf. Ap. Pavel despre modelul de vieţuire
creştinească”, în Studii Teologice. IX, 1957, Nr. 1-2, p. 5-6
[35] Pr. Constantin Provian, op.cit., p. 17
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu