7/19/2015

Despre virtutea nadejdii - acora tare a credintei noastre

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !

A doua virtute teologică, strâns legată de credinţă şi hrănită cu iubire este virtutea nădejdii. Omul nu trăieşte numai în trecut (prin amintire) sau în prezent, ci şi în viitor, în sensul că spre viitor  îşi proiectează aspiraţiile sale. Nu e om care să nu-şi proiecteze în viitor realizările sale şi să nu se gândească la viitor. Trebuie să distingem însă între nădejde ca virtute teologică sau orientarea inerentă şi sigură a vieţii omului către viitor şi simplele visuri sau iluzii. Omul este o fiinţă mărginită,dar el trăieşte spre fericire sau osândă veşnică.

Nădejdea devine o forţă care mobilizează întreaga fiinţă pentru dobândirea bunului făgăduit de cineva.

Trebuie distins, însă, între nădejdea creştină şi simpla năzuinţă după ceva. Nadejdea e o năzuinţă care dă sens vieţii creştinului. Noi sperăm să dobândim pe Dumnezeu însuşi.

Obiectul nădejdii creştine este Dumnezeu Însuşi, pe Care vrem să-L dobândim ca pe un bun al nostru.

Nădejdea ca virtute teologică

Temeiul nădejdii este însăşi iubirea lui Dumnezeu şi făgăduinţa Lui făcută omului pentru mântuire. Din iubire, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea noastră. Dumnezeu este totdeauna credincios făgăduinţei făcute. Primilor oameni Dumnezeu le-a promis un Mântuitor pe care L-a şi dat la „plinirea vremii”. Obiectul nădejdii nu poate fi altul decât Dumnezeu. În nădejde – ca virtute teologică – intră o serie de elemente ca: năzuinţa (tensiunea) după Dumnezeu, spre posesiunea bunului suprem (mântuirea) şi harul divin din partea lui Dumnezeu.

Nădejdea este o virtute insuflată de Dumnezeu omului în apele botezului (ca şi credinţa); este o virtute harică; obiectivul prim e Dumnezeu; obiectivul secundar – toate mijloacele necesare asigurate de Dumnezeu omului, ca acesta să dobândească mântuirea. Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu are încredere că Dumnezeu îi va da mântuirea, dar are şi încredere că El îi va asigura mijloacele şi condiţiile pentru dobândirea acesteia. Nădejdea priveşte viaţa omului în timp, dar orientată spre viitor. Obiectivul secundar al nădejdii îl formează cele necesare vieţuirii omului în timp.

Definiţie: Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu, avem încredere că vom ajunge la fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu vom fi lipsiţi de cele necesare atingerii acestei ţinte.

Având în vedere toate acestea, nădejdea este – cum spune Sfântul Apostol Pavel – „ancoră a sufletului sigură şi tare, care intră în cele dinăuntru ale catapetesmei, unde a intrat şi înaintemergător pentru noi Iisus” (Evrei 6, 19-20).

Nădejdea implică şi credinţa şi iubirea, dar şi angajarea omului cu toate puterile lui sufleteşti. În nădejde avem prezente şi mintea şi simţirea, dat şi voinţa; elementul dominant (având în vedere caracterul ei dinamic) este voinţa, fiindcă orice virtute presupune un efort, o străduinţă. Şi credinţa presupune efort. În nădejde, deşi participă toate puterile sufleteşti, este pe primul plan tensiunea omului după absolut şi străduinţa omului în această tensiune după absolut. Deşi accentul cade pe voinţă, nadejdea angajează întreaga persoană. Nădăjduieşti cu toată fiinţa ta, nu numai cu voinţa.


Necesitatea şi însuşirile nădejdii


Nădejdea este absolut necesară pentru mântuire. De aceea o şi primim odată cu harul baptismal. Ea îndreaptă întreaga fiinţă a creştinului spre Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii lui. Ea sprijină sufletul pe Dumnezeu, într-o încredere necontenită în ajutorul Lui. Ea dă putere de luptă, de înfrângere a tuturor greutăţilor, pentru dobândirea mântuirii. Ea e forţa de dinamizare a vieţii creştine în orientarea ei spre Bunul suprem. Viaţa fără nădejde este viaţă fără vlagă şi fără suport.

            De aceea, Sfânta Scriptură o recomandă expres şi laudă pe cel care nădăjduieşte în Domnul: „Nădăjduiţi în Domnul”, zice Psalmistul (Ps. IV, 5). „ Nădăjduieşte în Domnul şi fă bine; Domnul pe cei drepţi îi izbăveşte, pentru că au nădăjduit într-Însul” (Ps XXXVI, 4). De aceea, aceasta este hotărârea Psalmistului: „Iar pe mine bine este să nu mă lipsesc de Dumnezeu, sa-mi pun nădejdea în Domnul Dumnezeul meu” (Ps. LXXII, 28). Căruia îi răspunde Pavel, socotindu-se Apostol al lui Iisus Hristos „întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o nemincinosul Dumnezeu înainte de anii vecilor” (Tit I, 1-2) şi îndemnând pe credincioşi: „Să ţinem neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care a făgăduit este vrednic de credinţă” (Evr. X, 23).

            De aceea nădejdea trebuie cultivată şi ferită de toate primejdiile. Mijloacele de cultivare a nădejdii sunt: rugăciunea, lectura, meditaţia, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la vieţile sfinţilor, repetarea actului nădejdii etc. Astfel, nădejdea prin exercitarea ei necontenită se întăreşte şi se desăvârşeşte, dobândind toate însuşirile ce-i sunt caracteristice.

            Între însuşirile nădejdii amintim:

a) nădejdea să fie luminată, adică să se îndrepte, în primul rând, spre bunurile veşnice şi spirituale, iar spre bunurile vremelnice numai întrucât acestea slujesc mântuirii;

b) să fie tare şi neclintită pentru că se sprijină pe Dumnezeu (2 Tim. I,  12; Filip. IV, 13);

c) să fie vie (1 Petru I, 3), adică însufleţită de iubire, căci cum va năzui cu ardoare spre bunurile cereşti, dacă nu le va iubi ?

             „Lucraţi la mântuirea voastră cu frică şi cu cutremur” (Filip. II, 12). Tocmai această nesiguranţă şi teamă ne fac să ne legăm mai tare de Dumnezeu, să fim mai atenţi în lupta pentru virtute şi să folosim mai deplin mijloacele ce ni le pune Dumnezeu la dispoziţie. Se înţelege că cu cât viaţa cuiva este mai curată, mai conformă cu voia lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură. Totuşi nici un muritor nu poate spune că are certitudinea absolută a mântuirii, ci toţi trebuie să mărturisim cu Sfântul Apostol Pavel: „ Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. VIII, 24).


Roadele nădejdii


            Roadele nădejdii sunt multiple. Revelăm numai pe cele mai generale.

            În primul rând, nădejdea îndreaptă cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viaţa viitoare, si-l dezlipeşte de bunurile simţuale şi vremelnice. El nu are cetate stătătoare pe pamânt; cetatea lui este cea care vă să fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14).

            În al doilea rând,  nădejdea naşte râvnă, curajul, tăria, statornicia în lucrarea mântuirii. Ea produce bărbăţia creştină, care şi-a găsit întruparea în Sfinţii Apostoli, în mucenicii şi mărturisitorii credinţei. Privind spre bunurile viitoare, ei au înfruntat toate vâltorile vieţii, cu curaj, seninătate şi bucurie, nevoindu-se ca să fie întru toate bineplăcuţi Domnului (2 Cor. V, 4-9). Bărbăţia creştină este entuziasm în luptă şi răbdare în necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: „Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre” (Ps. XXX, 23) şi continuă Apostolul Pavel: „Ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. si nu numai atât, ci ne şi lăudăm în necazuri, ştiind că necazul aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează” (Rom. V, 2-5). Sau în altă parte: „Spre aceasta ne şi ostenim şi suntem ocrotiţi, căci am nădăjduit în Dumnezeu cel viu, convinşii fiind că dacă pătimim cu Hristos, împreună cu El ne vom şi mări” (Rom. VIII, 17; 1Tim. IV, 10). Căci „Cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” (Mat. X, 22).


Păcatele împotriva nădejdii


            Deznădejdea este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu şi în mântuirea proprie. Deznădejdea poate izvorâ:

a) din conştiinţa păcătoşeniei proprii, unită cu socotinţa că nu poţi avea iertare la Dumnezeu (Iuda, spre exemplu);
b) din căderea în robia păcatului printr-o viaţă imorală, în aşa fel încât creştinul ajunge să creadă că nu mai este scăpare din această robie;
c) din nenorocirile vieţii, care, uneori, ne pun la grea încercare.

            Încrederea peste măsură poate fi de două feluri: referitoare la Dumnezeu şi referitoare la noi înşine. Cu referire la Dumnezeu, încrederea peste măsură înseamnă a continua să păcătuieşti pe motivul că Dumnezeu este bun şi iartă. Bunătatea lui Dumnezeu este luată tocmai pentru a săvârşi păcatul. Unii credincioşi îşi fac socoteala că se vor pocăi mai târziu şi Dumnezeu îi va ierta, fără a-şi da seama că îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu nu trebuie să fie un prilej de slăbiciune, ci de îndreptare şi fără a se gândi că nimeni nu ştie nici ziua nici ceasul în care va fi chemat la judecată (Luca XII, 40-48). De aceea, pe aceştia pe bună dreptate îi sfătuieşte înţeleptul Sirah: „Nu zice: am păcătuit şi ce mi s-a întâmplat ? Nu zice: mare este bunătatea lui Dumnezeu şi mi se va milostivi pentru mulţimea păcatelor mele ! Nu zăbovi a te întoarce la Domnul şi nu amâna întoarcerea de pe o zi pe alta. Căci mânia lui va veni deodată şi în ziua răzbunării te va nimici” (V, 4-7).

            Cu referire la noi înşine, încrederea peste măsură constă în a crede că putem dobândi mântuirea prin puterile noastre proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvorăşte din mândrie, din supraestimarea forţelor noastre. Ea trebuie combătută prin conştiinţa clară că fără Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mântuirea noastră.


            Fiind în acelaşi timp păcate împotriva acţiunii sfinţitoare a Duhului Sfânt în noi, deznădejdea şi încrederea peste măsură în bunătatea lui Dumnezeu şi în puterile proprii sunt păcate de moarte, făcând parte din păcatele împotriva Duhului Sfânt (Mat. XII, 31-32).

«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog