1/31/2016

Scopurile căsătoriei. Procrearea este abia al 3 lea scop si nu primul!

Niciun comentariu:


Cel dintâi şi cel mai în­sem­nat scop al căsătoriei este aju­torul reciproc al soţilor spre în­dum­nezeire, întocmai după cum i-a zis Dumnezeu lui Adam: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui (κατ᾿ αὐτόν)” (Facere 2:18); cu alte cuvinte, cineva ca el – o fiinţă omenească, fiindcă Dumnezeu putea face un animal care să-i slujească lui Adam. Dar Scriptura zice κατ᾿ αὐτόν – asta înseamnă cineva asemenea lui Adam, la fel ca Adam. Aşadar, o fiinţă omenească 100%, un ajutor lui Adam. Ajutor pentru ce? Să se mântuiască şi să ajungă la îndumnezeire. Acesta-i cel dintâi scop al căsătoriei.

Ca moştenitori ai firii căzute a lui Adam, al doilea scop al căsătoriei, după cum zic Sfinţii Părinţi, este liniştirea imboldurilor sexuale: să-i ferească pe oameni să cadă în păcatul curviei.

Adesea le sugerez proaspeţilor căsătoriţi şi tuturor cuplurilor să aibă scris deasupra patului, în dormitor, stihul Sfântului Pavel despre adevărata dragoste din capitolul 13 al Întâii Epistole către Corintheni: în elină, „Ἡ ἀγάπη οὐκ ἀσχηµονεῖ,” care s-a tradus: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă”2 (I Corinteni 13:5). Îngăduiţi-mi să vă tâlcuiesc acest cuvânt rostit în bogata limbă grecească: dragostea nu face lucruri urâte! Iar lucrurile urâte sunt comportamentele perverse şi nefireşti – din pricina lor mulţi oameni mă întreabă: „Putem ţine icoane în dormitor?” Socotiţi că Hristos, Maica Domnului, Sfinţii nu vă vor putea vedea dacă aşezaţi icoanele pe peretele exterior, în afara dormitorului, în camera alăturată? Nu-i ăsta oare clasicul comportament de struţ, când struţul îşi ascunde capul în nisip şi crede că atunci nu-l mai vede nimeni? Când oare vom înceta să mai gândim aşa?…

Deci căsătoria nu este defel un păcat, doar că fecioria este mai bună. Fecioria e mai presus pentru că-i o virtute şi e voia cea dintâi a lui Dumnezeu; căsătoria îşi are şi ea locul său, ca a doua voie a lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a binecuvântat amândouă stările şi ne putem mântui în oricare dintre ele, fără nici o îndoială!

Este o virtute dacă sunteţi căsătoriţi şi doriţi amândoi să vă înfrânaţi pentru o vreme. Duhovnicul care v-a zis: „Nu vă îngădui să vă împărtăşiţi pentru că nu mai faceţi copii” crede că rostul principal al căsătoriei este procreaţia sau naşterea de prunci, dar greşeşte. Naşterea de prunci este abia al treilea scop al căsătoriei.

Autor: Arhimandritul Athanasie Mytilineos, noul Hrisostom

Revista Familia Ortodoxa, Nr. 26
Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/2013/02/01/o-perspectiva-duhovniceasca-a-legaturilor-dintre-soti-ii/

Relatiile sexuale dintre soti in viziunea Sfintei Scripturi si a canoanelor Bisericii Ortodoxe

Niciun comentariu:

In canonul 51 se spune: “Daca vreun episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau oricare din catalogul ierarhicesc s-ar indeparta de nunta, de carnuri si de vin, pentru scarba, nu pentru infranare, nesocotind ca toate sunt foarte bune si ca barbat si femeie a facut Dumnezeu pe om, ci hulind ar barfi faptura, ori sa se indeparteze, ori sa se cateriseasca si sa se lepede de Biserica, asemenea si laicul”, iar canonul al 5-lea spune: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul sa nu se lepede de femeia sa in chip de evlavie. Daca se va lepada de ea, sa fie indepartat de la cele sfinte, iar daca persista in acest pacat sa se cateriseasca”.

In canonul 1 al sinodului din Gangra se spune: “Daca cineva va condamna nunta sau femeia credincioasa care traieste cu barbatul ei, sau o va certa pe aceasta ca pe o persoana care nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu, sa fie anatema” (adica exclus din Biserica) si mai departe (canonul 14): “Daca vreo femeie si-ar lepada barbatul si ar voi sa se abtina, fiindu-i scarba de nunta, fie anatema”.

Sinodul din Gangra “cinstim fecioria in smerenie [...] incuviintam si smerita lepadare de grijile lumesti si laudam casatoria cinstita” (canonul 21).

Aducand ca exemplu pe sotii Acvila si Priscila, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: “sa nu se osandeasca casatoria si sa nu se considere sotia, cresterea copiilor, casa si munca o piedica pentru urmarea faptelor credintei”. Acvila si Priscila au fost sot si sotie, se ocupau cu mestesugul si si-au aratat dragostea pentru Dumnezeu mai bine decat multi dintre cei care locuiesc in manastiri.


Atât în Vechiul (Fac. 2:24) cât şi în Noul Testament (Mt. 19:5), Dumnezeu a spus: „Şi vor fi amândoi un trup”.

“Femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia” (1 Cor. 7, 4).

“Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre” (1 Cor. 7,5).

Rugaciune din cadrul Tainei Căsătoriei: ,,Dă-le lor […] bună înţelegere sufletească şi trupească”
„cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” Evr. 13, 4

Sfântul Ioan Gură-de-Aur tâl­cu­ieşte aceste cuvinte ale Apostolului Pavel spunându-le femeilor: „Dacă soţul tău săvârşeşte preacurvie (adulter) din pricina refuzului tău, nu doar că nu vei trage folos din înfrânarea ta, fiindcă e o înfrânare după voia ta egoistă, în afara voii lui Dumnezeu – nu doar că nu vei trage folos din înfrânarea ta, ci şi preacurvia (adulterul) soţului tău va fi păcatul tău!”




1/30/2016

Principiile lui Niccolo Machiaveli

Niciun comentariu:

În epoca lui Machiavelli, puterea politică nu şi-a regăsit autonomia, decât poate în oraşele italiene (cu ce preţ!) şi la regele Franţei. Machiavelli este fondatorul unei ştiinţe politice noi, pentru că îndrăzneşte să pună în discuţie principii stabilite de Augustin cu unsprezece secole înaintea sa. Machiavelli consideră că sistemul de tensiuni creat de creştinism conduce la consecinţe care ruinează. Ambiţia lui Machiavelli este de a renova sau mai degrabă de a reîntemeia domeniul politic care este exprimată în Principele şi mai mult încă în opera sa majoră, Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius, publicată în 1531. Machiavelli susţine integral contrariul principiului stabilit de Augustin încă de la primele pagini din Cetatea lui Dumnezeu, şi în cuvântul său de căpătâi, un verset din Cartea Pildelor: „Dumnezeu nu-i ascultă pe cei Mândri, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde, 3, 34). Contrar a ceea ce a stabilit Augustin, gloria merită să fie căutată pentru ea înseşi , deşi creştinismul predică smerenia. De la prefaţa Cărţii I, dificultatea cuvintelor este corelată, cu discreţie sau cu tăgăduire, „stării de slăbiciune în care actuala religie a condus lumea”; nenorocirilor aduse de creştinătate „printr-o trândăvie orgolioasă” faţă de politică; mai ales şi direct legat de acest lucru, corelat cu faptul că această religie învaţă că imitarea virtuţii antice este imposibilă, „ca şi cum cerul, soarele, elementele, oamenii şi-au schimbat mişcarea, ordinea şi puterea în raport cu ceea ce era altădată”. Machiavelli refuză noua stare de lucruri introdusă în domeniul politic de creştinism, pentru că noile principii introduse de ordinea creştină sunt periculoase.
Machiavelli exaltă religia romanilor, o apreciază dimpotrivă drept o cauză a prosperităţii lor. Între aceste trei elemente, religia, reglementările înţelepte şi soarta, se instituie un concurs, un fel de complicitate care poate da republicilor un caracter durabil. Când Savonarola, la Florenţa, în timpul erei creştine de data aceasta, abordează subiectul reformei Bisericii, adică a reînnoirii temeliei creştinismului, Machiavelli îl aprobă, pentru că contribuie, prin însuşi acest fapt, la consolidarea temeliei politice.


Machiavelli este departe de a contesta importanţa religiei în politică sau de a i se opune, dar religia de care vorbeşte este religia romană, adică religia în serviciul politicii. Răstoarnă complet perspectivele elaborate în Occident. Împărţirea instituită în Occident între puterea papală şi puterea regilor a ajuns după el la o corupţie deopotrivă a domeniului religios şi a celui politic. Machiavelli face o judecată foarte severă a complicatului amestec de politică şi religie la care s-a ajuns la curţile italiene, amestec de care se va lua cunoştinţă după apariţia Reformei protestante care spală privirea, din punctul în care jenează şi hadicapează regii. Două sunt reproşurile făcute de Machiavelli Curţii de la Roma. Mai întâi, neregulile Bisericii Romei se transmit Italiei. Exemplul rău dat de această Curte a distrus în Italiei. Exemplul rău dat de această Curte a distrus în Italia orice sentiment de pietate şi de religie. În al doilea rând, Biserica a ţinut şi ţine Italia mereu divizată (I, cap. 12).

Macheavelli vrea să reabiliteze Roma, adică o anumită idee a politicii. Se interesează de întemeirea de oraşe şi de organizaţii politice, apoi de menţinerea lor. În statele ereditare care s-au obişnuit cu familia principelui lor, greutăţile întâmpinate în păstrarea lor sunt cu mult mai mici decât în principatele noi.

Un principe natural are mai puţine motive de a-i nemulţumi pe supuşii săi şi mai puţină nevoie de a o face, ceea ce înseamnă că el va trebui să fie iubit mai mult decât un principe nou; dacă nu are cine-ştie-ce vicii neobişnuite pentru care să merite ca oamenii să-l urasca, este sigur că, aşa cum este şi firesc, el se va bucura de dragostea supuşilor săi.

Instabilitatea lui va izvorî dintr-o dificultate naturală şi anume că oamenii îşî schimbă bucuros stăpânirea în credinţa că vor avea alta mai bună, dar se înşală, pentru că experienţa le arată apoi că starea lor a devenit, de fapt, mai rea.Cineva devineprincipe nu se poate să nu facă rău celor peste care începe să domnească, atât prin trupele asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire. Nu vei putea să păstrezi prietenia acelora care te-au ajutat să-l cucereşti, întrucât nu poţi să-i răplăteşti în măsura în care au sperat. Ludovic XII, regele Franţei, a ocupat foarte uşor Milanul, şi tot aşa de uşor l-a pierdut, nu puteau îndura supărările pricinuite de principele cel nou.

Statele care se cuceresc şi care se anexează unui stat mai vechi şi au aceeaşi limbă, este foarte uşor să le ţii în stăpânire, iar pentru a domni asupra lor în deplină siguranţă este de ajuns să faci să se stingă neamul princepelui care le stăpânea. Este destul să păstrezi vechile condiţii iar moravurile să fie asemănătoare pentru ca oamenii să trăiască în linişte. Greutăţile se ivesc însă atunci când cucereşti teritorii diferite prin limbă, obiceiuri şi orânduire; şi să fii foarte priceput, ca să poţi păstra ceea ce ai cucerit, iar unul dintre mijloacele principale şi eficiente pentru aceasta ar fi ca cel care cucereşte un teritoriu să se ducă să locuiască acolo.

Atunci când stai într-un anumit loc, ştii când se ivesc dezordini şi poţi să intervii pe dată; dacă însă nu te găseşti acolo, ajungi să afli despre ele abia când s-au întins atât de mult încât nu mai este nimic de făcut pentru a le stăvili.

De a întemeia colonii într-unul sau două locuri, care să fie un fel de centre de legătură ale acelor teritorii cu statul.

Principatele au fost guvernate în două moduri diferite: fie de către un principe având alături de el numai slugi plecate, care posedă acest rang nu prin bunătatea stăpânilorlor, ci prin vechimea neamului din care descind.

Când ţările care se cuceresc pot fi ţinute în stăpânire în trei feuri: primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le considere prietene. Nu există alt mod de a stăpâni în siguranţă o provincie decât acela de a o nimici. Iar cel care, cucerind o cetate obişnuită a trăi în libertate, n-o distruge, trebuie să se aştepte să fie el distrus de ea, deoarece rebeliunile care se vor produce aici îşi vor găsi întotdeauna o justificare în idealul libertăţii şi în instituţiile ei de mult constituite, pe care nici trecerea timpului oricât de îndelungat şi nici binele pe care l-ai făcut nu le pot şterge din amintirea oamenilor. Orice ai face şi orice măsuri ai lua, dacă nu-i vei împrăştia pe locuitori sau dacă nu le vei lua orice posibilitate de acţiune, ei nu vor uita nici idealul libertăţii şi nici instituţiile ei, şi vor recurge la ele în orice împrejurare.

În republici, însă, relaţiile dintre oameni sunt mai vii, ura şi dorinţa de răzbunare – mai puternice, iar amintirea vechilor libertăţi nu îngăduie cetăţenilor şi nici nu le poate îngădui vreo clipă de răgaz; aşa încât mijlocul cel mai sigur este tot acela de a le nimici sau de a te stabili acolo.
La principatele cu totul noi, greutăţile întâminate pentru păstrarea lor sunt mai mari sau mai mici, după cum sunt însuşirile şi priceperea celui care le cucereşte. Acela care ocupă un stat trebuie să se gândească dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit să le repete în fiecare zi, şi pentru ca, nemaisăvârşind altele asemănătoare, să-i liniştească pe oameni şi să-i câştige de partea lui, făcându-le mult bine. Cel care va proceda altfel, fie din sfială, fie pentru că nu s-a gândit bine, acela va fi întotdeauna nevoit să pună mâna pe cuţit şi nu va putea niciodată să aibă încredere în supuşii lui, deoarece nedreptăţile mereu noi şi neîncetate îi vor face pe aceştia să nu se simtă niciodată în siguranţă faţă de el. Căci nedreptăţile trebuie săvârşite toate împreună, pentru ca oamenii, gustând din ele doar puţină vreme, să le simtă mai puţin apăsarea; binefacerile, în schimb, trebuie făcute încetul cu încetul, pentru a le simţi gustul vreme mai îndelungată. Dar, mai presus de toate, principele trebuie să se poarte în aşa fel cu supuşii lui încât nici o întâmplare, nici bună, nici rea, să nu-l facă să se schimbe; într-adevăr, cum nevoia de a acţiona se iveşte în momentele grele, nu ai timp să faci răul, iar binele pe care îl faci nu-ţi ajută, deoarece se socoteşte că l-ai săvârşit de nevoie, şi nimeni nu-ţi este recunoscător pentru el.

Principatul este creat fie prin coinţa poporului, fie prin a celor mari. Acela care ajunge principe prin favoarea poporului este sigur pe locul lui şi nu are împrejur pe nimeni, sau prea puţini, care să nu fie gata să-l asculte. Pe cei mari nu poţi să-i mulţumesti în mod cinstit şi fără a le face rău celorlalţi, pe când poporul îl poţi mulţumi astfel; căci dorinţele poporului sunt mai cinstite decât ale celor mari, întrucât aceştia din urmă vor să asuprească, iar celălalt vrea să nu fie asuprit. Un principe nu se poate socoti niciodată în siguranţă dacă poporul îi este duşman, deoarece acesta este prea numeros; pe când împotriva celor mari se poate apăra, ei fiind puţini.

Un principe trebuie să aibă o singură ţintă şi un singur gând şi să considere că ştiinţa cea mai potrivită pentru el este aceea a războiului, a organizării şi a disciplinei pe care acesta le cere; căci este singura ştiinţă pe care se cuvine s-a aibă acela care comandă. Cauza cea dintâi care te face să pierzi domnia este aceea de a nu ţine seama de ştiinţa războiului; în schimb, mijlocul prin care poţi să cucereşti puterea este de a fi priceput în aceasta şi de a o practica. Şi o poate face în două feluri: atât prin fapte, cât şi prin idei. În ceea ce priveşte faptele, va trebui să impună oamenilor lui ordinea şi disciplin, iar, pe deasupra, va trebui el însuşi să practice vânătoarea, să-şi dea seama care este natura fluviilor şi a mlaştinilor, privind cu multă grijă totul în jurul său. Principele care nu are cunoştinţe şi nici pricepere în această direcţie va fi lipsit de cea dintâi însuşire pe care trebuie să oa aibă un conducător de armate; căci aceasta te învaţă să-l descoperi pe duşman, să ştii unde să-ţi aşezi tabăra, să conduci armatele, să le orânduieşti pentru bătălie şi să susţii asediul unui oraş în folosul tău. Cât priveste pregătirea minţii în vederea purtării războiului, principele trebuie să citească mult din istorie, iar în această lectură să se oprească asupra faptelor oamenilor de seamă, să vadă cum au procedat aceştia în războaie, să cerceteze cauzele victoriilor şi înfrângerilor lor, ca să poată să le evite pe acestea din urmă şi să le imite pe cele dintâi.

Un principe trebuie să se teamă de două lucruri: de situaţia dinăuntru, din cauza supuşilor lui, şi de situaţia din afară, din cauza marilor puteri străine. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci cân poporul îi este favorabil. Dar, dacă poporul îi este duşman şi-l urăşte, el trebuie să se teamă de orice lucru şi de orice om. Statele bine organizate şi principii înţelepţi s-au străduit întotdeauna să nu-i împingă la deznădejde pe cei mari şi, totodată, să satisfacă poporul făcându-l să fie mereu mulţumit, fiindcă aceasta este una dintre grijile însemnate pe care le are un principe. Principii devin mari atuni când reuşesc să învingă greutăţile şi împotrivirile pe care le întâmpină din partea celorlalţi. De aceea, atunci când soarta vrea să înalţe gloria unui principe, cu deosebire a unuia nou, pentru că acesta, mai mut decât un principe ereditar, are nevoie să dobândească o faimă mai mare, ea ridică împotriva lui duşmani şi-i face să întreprindă o seamă de acţiuni contra lui, pentru ca el să aibă prilejul de a-i învinge, şi astfel să urce mai sus pe scare pe care chiar duşmanii lui i-au întins-o. Nici un principe nu va ibuti să dobândească mai multă preţuire decât acela care va săvărşi fapte măreţe şi care va da pilde rare despre însuşirile lui. Principele trebuie, de asemenea, să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. Trebuie să-i îndemne pe cetăţenii lui, ajutându-i să-şi exercite în linişte ocupaţiile, atât în negoţ, cât şi în agricultură şi în orice altă îndeletnicire omenească. Un principe prudent trebuie să-şi aleagă în stat sfetnici înţelepţi, dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă, şi nu privitor la altele. El trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor, apoi să hotărască singur, după cum socoteşte el.

Este inspirat de experienţele politice romane, cele ale întemeierii. Le reciteşte, nu potrivit conceptualizării şi raţionalizării lui Cicero, apreciată în epocă la egală distanţă de pietatea creştină şi de filosoia greacă, ci într-o manieră modernă: introduce un element al violenţei străin romanilor.

Gradul de originalitate al lui Machiavelli este de a plasa întemeierea în principiul politicii. Reînnoirea tradiţiei politice constă în întoarcerea la principiu şi într-o reflexie asupra întemeierii. În Cartea I, cap. 11 al Discorsi, Machiavelli abordează religia romanilor din punctul de vedere al întemeierii Romei. Romulus, primul întemeietor al Romei, nu ar fi fost suficient pentru misiunea întemeierii, dacă Senatul nu l-ar fi desemnat ca succesor pe Numa Pompilius; pentru a obişnui poporul cu supunerea faţă de legi, pentru a-l obişnui cu artele păcii, acesta a recurs la religie „ca la sprijinul cel mai necesar şi cel mai sigur al societăţii civile”. El instituie „frica salvatoare” care facilitează întreprinderile Senatului şi ale tuturor marilor oameni. Altfel spus, nu se poate întemeia o societate civilă – care trebuie să cuprindă nu nujmai supunerea faţă de legi, ci şi fidelitatea faţă de cuvântul dat – fără o teamă religioasă. Religia este o atitudine direct opusă celei a oamenilor libertini şi neînfrânaţi, care nu urmează decât dorinţele lor. Dacă într-o republică domină oameni liberi de orice teamă, obişnuiţi să-şi urmeze capriciile, dorinţele, fără scrupule şi fără frâu, nu este posibilă nici o mare întreprindere. Principiile politice nu conţin în ele însele o evidenţă cum că nu trebuie să fie susţinute şi de religie şi de autoritate divină. Machiavelli opune încă diferenţa între educaţia noastră şi cea a anticilor. „După ce ne-a arătat adevărul şi calea dreaptă, religia noastră ne-a făcut să acordăm mai puţină consideraţie cinstirii lumii. Păgânii o preţuiau foarte mult, aşezând în ea binele suprem, erau mai dârji în acţiunile lor” (II, cap. 2).

În acelaşi timp, în definitiv, Machiavello, sub a\gravele rezerve pe care le vom vedea, se acomodează creştinismului, religie oficială a lumii sale. I se acomodează, chit că purifică la maximum crestinismul în sensul unei religii de stat. Întra-adevăr, de la început până la sfârşit, caracterul public şi politic al religiei este cel pe care-l ia în consideraţie achiavelli. Principii şi republicile sunt cei care trebuie să menţină religia, ceremoniile sale şi respectul datorat sfinţeniei ei, „pentru că nu există semn mai evident al ruinei unui stat decât dispreţuirea cultului divin”.
Marea forţă a lui Machiavelli constă în rigoarea cu care urmează o gândire a principiului politic, care nu se găseşte într-un stadiu comparabil la nici unul din succesorii săi, în special la Hobbes.
În aceeaşi epocă are loc revoluţia copernicană şi schimbarea reprezentărilor ştiinţifice ale lumii. De revolutionibus a lui Copernic a apărut în 1543, condamnarea lui Galilei are loc în 1633. Aceste evenimente nu pot să nu reţină atenţia asupra domeniului toelogico-politic, cum a arătat lucrarea lui Koyre. Ele modifică radical modul de a gândi, care, pe scurt, poate de acum, se pare, să facă economie de Dumnezeu. Descartes, Hobbes sunt reprezentanţii acestei gândiri noi, care presupune de asemenea o anume „retragere a lui Dumnezeu”.

Între moartea lui Calvin (1564) şi maturitatea lui Hobbes (1640) apar cee mai mari mutaţii în doctrinele politico-religioase. Mai întâi perioada războaielor religioase contribuie la o modificare radicală a raporturilor dintre politic şi religios. Pentru prima oară o dezbinare religioasă permanentă şi pe scară largă se instalează în Europa şi obligă puterile politice, fie imperiu, fie regate, să facă faţă acestei situaţii şi să stabilească „păcile religiei” care sunt „păci laice”. Edictul de la Nantes (1598) „aşează pe poziţii confortabile autoritatea statului, conceput de opotrivă ca absolut şi arbitral, ca factor unificator dincolo de partide şi particularisme, ca unic garant al interesului comun contra facţiunilor şi opiniilor”. În Franţa statul se eliberează, cel puţin până la revocarea edictului de la Nantes în 1685, de susţinerea unei singure confesiuni şi instaurează un fel de stat neconfesional, în parte indiferent la diferenţele religioase. Uşa e deschisă politicii moderne. Doctrina statului „politicienilor” (Bobin, Michel de Phospital) pregăteşte acest act, stabilind o doctrină a suveranităţii – „puterea absolută¸perpetuă şi legitimă a unei republici” în termenii lui Bobin – care este un mod de a se elibera de legătura politico-religioasă. Monarhul suveran nu este legat de puterea religioasă superioară, papalitatea. Doctrina politicii „absolutiste” este o versiune a acestei eliberări, una din modalităţile de adepăşi criza dezbinării religioase.

Raţiunea statului este răspunsul politic la nesocotinţarăzboinică a credinţei pe care o vădeste ciocnirea confesiunilor. „Statul nu poate promova pacea decât eliberându-se de această menghină, adică eliberându-se de adeziunea confesională, instalându-se deasupra Bisericilor în numele unei legitimităţi religioase proprii pe care o dobândeşte din relaţia directă cu Dumnezeu – acesta este sensul „dreptului divin”, aşa cum a fost reelaborat de juriştii regali în ultimii 15 ani ai secolului XVI şi în acest sens regele „dreptului divin” este de fapt „rege al statului”... Această situaţie care dă statului ca putere de pace o raţiune de a fi fundamental religioasă, este situaţia sursă a gândirii politice moderne. De la Grotius la Spinoza, trecând prin Hobbes, aceasta se constituie pe o bază „absolutistă”, în materie de religie. Să înţelegem prin „absolutism” în această împrejurare existenţa de a plasa autoritatea colectivă într-o postură de eminenţă, cea care este întemeiată pentru a se subordona lucrurilor sacre”. Dacă Reforma în Franţa nu a putut sau nu a ştiut să redefinească raportul dintre cer şi pământ, statul este cel care va lua ştafeta pentru a impune redefinirea pe plan politic.

Dimpotrivă, dezvoltarea dreptului tradiţional de rezistenţă pe care îl găsim la Jean de Salisbury şi la Thomas de Aquino, „monarhiştii” protestanţi, în timpul domniei Mariei Stuart în Anglia şi după masacrul de la Saint-Barthelemy în Franţa , apoi catolicii susţin că regii sunt pentru popor şi nu poporul pentru regi şi admit uciderea tiranului.

Autoritatea politică a Bibliei rămâne norma şi chiar modelul gândirii la autorii secolului XVII. „Tocmai relatatrea biblică spune ulterior adevăr asupra culturii ca şi asupra politicii.” Dar, pentru gânditorii scolasticii târzii, dacă principiile credinţei creştine pretind ca Dumnezeu să fie considerat ca originea şi fundamentul puterii politice, El nu este decât ca autor de drept natural. Căile care duc către putere, contrar afirmaţiilor partizanilor dreptului divin al regilor, nu rudică decât oameni şi comunităţile pe care aceştia le formează.Continuarea se pune aici.
Aricol primit de la Andon Elena Lăcrămioara

ARGUMENT LAIC ÎMPOTRIVA AVORTULUI

Niciun comentariu:

de Katerine Perlo Prestonpans, Callum Hendersen  Kilsyth, “Herald Scotland”
         
          N-ai putea şti niciodată din relatarea părerilor reverendului David Robertson că unii oameni acceptă drepturi pentru transsexuali şi căsătorii în cadrul aceluiaşi sex şi au vederi de aripă stângă dar totuşi sunt împotriva avortului (avortul, drepturi pentru transsexuali şi căsătorii în cadrul aceluiaşi sex, dacă nu le accepţi atunci eşti un nenorocit de aripă dreaptă… Sunt obişnuit cu asta.., Ştiri, ianuarie 2010). N-ai şti niciodată că există argumente sociale şi laice împotriva acestui act (avortul).
          Organizaţii ca Feminists for Life, în America şi mult mai vechea Women for Life, în Regatul Unit (nu autentica reacţionară Women for Life International), au argumentat că politica curentă a avortului subscrie la condiţiile modeste şi statutului slab al mamelor, în special al mamelor singure şi sărace şi este un substitut ieftin al reformei radicale. Într-adevăr, săracia şi prejudecăţile sunt adessea folosite ca argumente pentru avort.
          Din punctul meu de vedere, punctul de cotitură ideologic a sosit în 1974, când Keith Joseph a făcut cunoscuta afirmaţie că “stocul nostru uman este ameninţat” prin faptul că, copii sunt născuţi de tipuri gresite de mamă. Eram însărcinată cu al doilea copil şi de fapt el vorbea despre mine şi copiii mei, din moment ce eram necăsătorită (astfel, imoral) şi de un anumit tip (astfel, clasa socială cinci şi prostuţă). Discursul nu era despre avort. Dar m-a condus, ca o stângistă şi feministă care susţinuse avortul, să recunosc acel program ca unul de purificare genetică şi socială, oricare ar fi fost amăgirile celor care l-au propus.
          Pentru a întări acordul aripii stângi asupra subiectului, etichete ca “nenorocit de dreapta” sunt aplicate oricui pune în discuţie realitatea “alegerii” pentru femeile singure şi sărace, oricui îşi exprimă dezgustul pentru brutalitatea  avortului la termen deplin (naştere?, n. trad.) sau oricui sprijină părinţii copiilor handicapaţipărinţi care sunt blamaţi pentru că au dat naştere la “poveri în societate”. În locul dezbaterii deschise avem pretinsa dezbatere care atribuie întreaga opoziţie unora cum ar fi Free Church of Scotland.

          Desigur că este lăudabil să susţii drepturile femeilor şi drepturile tuturor sectoarelor societăţii (Sprijinirea dreptului de a alege, Ştiri, 3 ianuarie). Totuşi grupul social cu cea mai mare nevoie de protecţie este cel al nenăscuţilor. Prea vulverabili ca să se poată apăra singuri, nenăscuţii sunt cei mai „neprotejaţi”. Într-o societate care într-o singură generaţie a schimbat drepturile oamenilor în atât de multe sectoare este timpul ca să fie discutate drepturile nenăscuţilor. Să sperăm că dacă avortul este eradicat, Scoţia poate conduce calea în ceea ce priveşte protecţia nenăscuţilor şi susţinerea drepturilor celor cu adevărat vulnerabili, a pruncilor din pântece.

Traducerea Liviu Airinei

1/28/2016

Necazul te apropie de Dumnezeu! Cazul Gabriel Cotabita

Niciun comentariu:

Luna mai a acestui an a fost una întunecată. Vestea că Gabriel Cotabiță (60 de ani) a suferit un atac cardio-respirator a întristat o țară întreagă. Fanii artistului se rugau zi de zi ca acesta să supraviețuiască, în timp ce el se afla în comă.

Totuși, după numai trei săptămâni, Gabriel Cotabiță și-a revenit la starea de conștiență. Încet-încet, cu ajutorul doctorilor și al celor apropiați, artistul și-a revenit complet, ajungând la o stare de sănătate stabilă. Așa se face că acum, la aproximativ jumătate de an după cele întâmplate, Cotabiță a dezvăluit ceea ce a simțit atunci când se afla în comă.

„Prima călătorie a fost undeva prin Evul Mediu, cu niște cavaleri care se luptau de zor pe acolo. Nu am stat foarte mult acolo, dar să nu cumva să înțelegi că făceam parte. Eram un spectator”, i-a mărturisit artistul Simonei Gherghe, într-un interviu difuzat la emisiunea Acces Direct.

Apoi, Cotabiță povestește că s-ar fi plimbat prin mai multe locuri din lume: „Am văzut lumea, m-a plimbat la Roma (o entitate l-a ghidat prin lume, n.r.), am fost în Filipine, am fost în Australia, pe aceeași scenă pe care am fost acum câțiva ani. Au fost așa, niște locuri care îmi dădeau putere să cred că încă nu am terminat ceea ce aveam de făcut”.

O entitate l-a îndemnat să fie un om mai bun
Mai mult, artistul a mai dezvăluit și faptul că ar fi primit o serie de mesaje din partea unei entități care îl asigura că acela nu era sfârșitul lui. „Sunt niște mesaje pe care le simți în interiorul minții, nu le citești. (...) Momentul în care îți spune cineva «Nu pleci acum»”, a relatat el. Acesta susține că entitatea din timpul „călătoriilor” lui l-ar fi îndemnat să se schimbe într-un om mai bun: „«Trebuie să te gândești cu totul altfel la viața pe care o vei urma de-acum înainte, trebuie să faci mult mai bine, să trimiți un mesaj de curaj și bucuria faptului că nu se întâmplă nimic dacă dispari în viață»”.

Nu a văzut lumina albă
Cât despre lumina albă despre care toți cred că o vor vedea atunci când urmează să treacă în neființă, Gabriel Cotabiță a declarat că nu a văzut-o. „Lumina albă o vezi dacă vrei să mori, dacă vezi culoarul. Eu n-am văzut nici o secundă nici o lumină albă. Tot ce-a fost în jurul meu a fost culoare închisă, ceva negru când am mers în zona Medievală, însă când am fost în Australia era însorit”, a mărturisit artistul, care a recunoscut și că zona Medievală era legată de o pasiune a lui, iar Australia de un concert pe care l-a susținut acolo. Totuși, ceea ce l-a tulburat a fost faptul că a fost și în Filipine, un loc cu care consideră că nu are nici o legătură: „Filipine, nici o legătură, am înțeles că era un fel de escală în care ne-au lăsat ăia și eu eram în aeroport și, ca de obicei, mie îmi place să «bântui» și aeroportul este o oportunitate să te întâlnești cu oameni din toată lumea”.

«Acum pricepeam tot»
Despre călătorie, artistul mărturisește că l-a făcut să înțeleagă totul: „Acum pricepeam tot, era foarte simplu. Era ca și cum ai avut o ecuație de matematică și, la un moment dat, ți se dă rezolvarea și e clar. Trebuie să bucur oameni, să fiu bun și să fiu mult mai deschis, toate micile probleme pe care le-am avut să dispară. Îl auzeam acolo (pe entitatea care îi vorbea, n.r.), n-a trebuit să-mi ceară să promit, dar parcă nici n-ar fi trebuit să-mi spună altceva pentru că sunt cu totul și cu totul alt om, am cu totul și cu totul altă perspectivă”.

A amenințat asistentele cu bătaia
Fiicele lui i-au povestit că reacțiile lui din timpul comei ar fi fost violente, mai ales față de asistentele care aveau grijă de el: „Erau momente în care mă trezeam și mă speriau asitentele, că am avut două asistente care s-au purtat excepțional, însă mi-au spus fetele că le-am amenințat că vreau să le bat”. Totuși, artistul susține că, în trecut, comportamentul lui nu era niciodată unul agresiv și că felul în care se comporta în timpul stării de incoștiență era exact invers față de omul care era înainte de accident.

Când s-a trezit, a început să vorbească în latină
În primele momente în care s-a trezit, Gabriel Cotabiță susține că ar fi început să vorbească în limbi precum latina și franceza: „Din ceea ce mi-au povestit fetele, am început să vorbesc în latină. Prima discuție pe care am avut-o, am avut-o în latină, după care a fost în franceză”. Cu toate acestea, din ceea ce i-au explicat medicii, artistul a înțeles că în acele momente a reușit să acceseze anumite informații pe care le acumulase în copilărie, dar pe care le uitase. „Tu ai în cap latina și acum, problema este că nu știi să o accesezi. În momentul în care încep să-ți povestească lucrurile astea (doctorii, n.r.), te sperii”, a mai mărturisit el.

Nu mai transpiră
Pe lângă faptul că a povestit tot ceea ce a simțit în perioada în care se afla în comă, Gabriel Cotabiță a făcut o declarație mai puțin obișnuită, despre un lucru pe care el îl asociază cu accidentul: „Nu mai transpir. Ăsta a fost... câștigul pe care-l am, trecând peste lecția de omenie”.

Cum s-a schimbat după accident
Așa cum a mai spus, Gabriel Cotabiță povestește că entitatea din „călătoria” lui l-ar fi sfătuit să își schimbe complet comportamentul. Așa se face că, după accident, artistul consideră că este o persoană diferită: „Sunt mult mai calm, mult mai cald, mult mai lipsit de aroganța pe care mi s-a spus că o aveam de-a lungul timpului. (...) Din ce am înțeles eu, nu trebuie să alergi nicăieri. Trebuie să iubești oamenii de lângă tine și să fii tu liniștit, să-i ajuți pe ceilalți”.


Sursa: http://www.click.ro/vedete/romanesti/am-fost-evul-mediu-gabriel-cotabita-dezvaluiri-din-timpul-comei

Necazul te apropie de Dumnezeu, Cazul lui Daniel Buzdugan

Niciun comentariu:

Daniel Buzdugan a trecut prin clipe de mare încercare la începutul acestui an, după ce a vizitat mormântul părintelui Arsenie Boca.

O întâmplare care l-a adus foarte aproape de moarte l-a făcut pe Daniel Buzdugan să creadă mai mult în Dumnezeu şi să preţuiască fiecare zi.

El a povestit, pe pagina de Facebook, prin ce a trecut pe 7 ianuarie, după ce a mers la mormântul lui Arsenie Boca.

„Am să vă povestesc azi despre o întâmplare, ce a avut loc la câteva ore după ce am fost la Arsenie Boca. Era pe data de 7 Ianuarie, anul acesta. Era chiar in ziua de SF. Ion, o zi geroasă, -25 de grade. Fiind foarte frig, la Mănăstirea Prislop nu era prea multă lume. Drumul mi s-a părut de basm. M-am închinat, m-am plimbat și apoi m-am întors la superbul conac Archia, de lângă Deva, unde eram cazat.

Seara am ieșit să alerg. Am alergat vreo 14 km. pe o vreme cumplită, și eram foarte fericit că am rezistat. Nimic nu prevestea nenorocirea prin care era să trec… Se făcuse 1 noaptea și m-am dus să fac un duș. N-am apucat să intru in cadă pentru că am alunecat pe gresia care era udă. Am căzut din picioare la pământ intr-o fracțiune de secunda. În cădere m-am izbit cu capul de cadă și apoi de gresie. Am amețit și am început să văd negru în fața ochilor, am realizat că ăsta poate fi finalul… Simțeam cum mă lasă puterile. Mă luase frica. Frica de moarte și pt. că nu eram pregătit pt ce va urma. Am început să mă rog încontinuu: Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul robul tău Daniel și Sfinte Părinte Arsenie Boca roagă-te pentru mine, pânâ mi-am revenit cât de cât. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplase și mai ales cât de rapid a fost totul, fulgerător!

După un timp am realizat că mâna dreaptă parcă nu mai exista. Îmi sărise din umăr și nu mai puteam s-o bag înapoi, n-o mai puteam mișca. Eram speriat să nu fac gangrenă și să se ajungă la amputare… Apoi au venit cei de la 112, iar la Spit. Jud. din Deva mi-au băgat mâna în umărul care era făcut praf. Am ajuns la București unde a urmat o operație de 5 ore, cu cui de titan, ca să fie treaba bună:)


În fine, trec peste durere, lunile grele de recuperare și peste sperietură și vreau să vă spun că perioada aceea a fost una foarte benefică sufletului meu, m-am întors la Dumnezeu, am fost mai aproape de El, m-am regăsit, mergând aproape în fiecare seară la biserică, la Patriarhie sau la Mănăstirea Radu Vodă. A fost o perioadă în care am fost foarte optimist și asta m-a ajutat mult, să trec foarte ușor peste acest necaz! Dacă nu nădăjduiam în Dumnezeu aș fi fost deprimat, dezamăgit de viață, nervos, frustrat ș.a.m.d. Credința in Dumnezeu ne dă liniște sufletească în orice împrejurime ne-am afla! Da, da chiar în orice împrejurare! Suferințele prin care trecem, inevitabil se întâmplă cu un rost. Mi-am dat seama că nu întâmplător am pățit chestia asta la câteva ore de la prima mea vizită la mormântul părintelui Arsenie Boca. Azi este ziua lui de naștere. Părinte Arsenie roagă-te pentru noi cei păcătoși! Amin!”, a povestit Daniel Buzdugan, pe Facebook.

Nemira

Stiati ca locurile din cimitir nu se pot vinde?

Niciun comentariu:

Extras din Regulamentul pentru organizarea şl funcţionarea cimitirelor parohiale şi mânăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române

Capitolul al III-lea
Atribuirea locurilor de înmormântare

Art. 13 - Locurile de înmormântare din cimitirele parohiale sau mănăstireşti se atribuie prin eliberarea unui act de concesiune. Actul de concesiune dă titularului numai dreptul la folosinţa locului atribuit, care nu poate fi înstrăinat decât în condiţiile prezentului Regulament. Se interzice vânzarea locurilor concesionate. Este nulă orice convenţie privind transmiterea, cu încălcarea prezentului Regulament, a locurilor concesionate.
Art. 14 - Locurile de înmormântare în folosinţă temporară se atribuie de Consiliul parohial sau Consiliul economic al mănăstirii la rând, în ordinea cererilor şi numai la decesul persoanelor care vor fi înhumate în ele.
Locurile în folosinţă temporară nu pot ii înstrăinate în nici un fel.
Dreptul de folosinţă a acestor locuri poate fi prelungit pe un nou termen, în cazuri excepţionale, dacă cimitirul dispune de locuri de înmormântare suficiente.
Art. 15 - Atribuirea locurilor de înmormântare în folosinţă veşnică se aprobă de Consiliul parohial sau Consiliul economic al mănăstirii, la cererea solicitanţilor, în limita locurilor disponibile în cimitire.
Dreptul de concesiune asupra locurilor atribuite în folosinţă veşnică se poate transmite prin donaţie si succesiune legală sau testamentară. Acolo unde locurile de înmormântare nu formează obiect de procedură succesorală, se va respecta tradiţia locală.
Donaţia locurilor de înmormântare se poate face numai între soţi sau către rudele până la gradul IV.
Locurile de înmormântare transmise prin donaţie sau succesiune sunt indivizibile
Art. 16 - Actul de concesiune a locurilor de înmormântare se eliberează pe numele titularului sau - în cazul dobândirii prin donaţie sau succesiune – pe numele dobânditorilor, la cererea lor sau a reprezentantului autorizat al acestora.
Art. 17 - Concesionarea locurilor de înmormântare se face fie cu plată, fie gratuit.
Art. 18 - Tarifele pentru atribuirea locurilor de înmormântare se vor stabili de Consiliul parohial sau de Consiliu, economic al mănăstiri, si se vor aproba de Eparhie.
Taxele pentru operaţiile de înhumare, deshumare, de întreţinere a cimitirului, şi pentru orice alte prestări de servicii în cimitir, se vor stabili de eparhia respectivă.
La cimitirele parohiale şi mănăstireşti, tarifele şi taxele nu vor putea depăşi tarifele şi taxele corespunzătoare ce se percep la cimitirele locale de stat de aceeaşi categorie.
Art. 19 - Persoanelor lipsite de posibilităţi materiale li se pot atribui gratuit locuri de înmormântare în folosinţă temporară de 7 ani.


Art. 20 - La dobândirea locurilor de înmormântare prin succesiune, soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul IV inclusiv, sunt scutite de plata oricăror tarife şi taxe către parohie sau mănăstire. Ceilalţi dobânditori vor achita parohiilor sau mănăstirilor tarifele corespunzătoare unei noi concesionări a locurilor de înmormântare ce au moştenit sau au primit prin donaţie.

Cimitirul parohial: locuri, instrainare, ordine, deshumari, constructii

Niciun comentariu:

Extras din Regulamentul pentru organizarea şl funcţionarea cimitirelor parohiale şi mânăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române

Capitolul al III-lea
Atribuirea locurilor de înmormântare

Art. 13 - Locurile de înmormântare din cimitirele parohiale sau mănăstireşti se atribuie prin eliberarea unui act de concesiune. Actul de concesiune dă titularului numai dreptul la folosinţa locului atribuit, care nu poate fi înstrăinat decât în condiţiile prezentului Regulament. Se interzice vânzarea locurilor concesionate. Este nulă orice convenţie privind transmiterea, cu încălcarea prezentului Regulament, a locurilor concesionate.
Art. 14 - Locurile de înmormântare în folosinţă temporară se atribuie de Consiliul parohial sau Consiliul economic al mănăstirii la rând, în ordinea cererilor şi numai la decesul persoanelor care vor fi înhumate în ele.
Locurile în folosinţă temporară nu pot ii înstrăinate în nici un fel.
Dreptul de folosinţă a acestor locuri poate fi prelungit pe un nou termen, în cazuri excepţionale, dacă cimitirul dispune de locuri de înmormântare suficiente.
Art. 15 - Atribuirea locurilor de înmormântare în folosinţă veşnică se aprobă de Consiliul parohial sau Consiliul economic al mănăstirii, la cererea solicitanţilor, în limita locurilor disponibile în cimitire.
Dreptul de concesiune asupra locurilor atribuite în folosinţă veşnică se poate transmite prin donaţie si succesiune legală sau testamentară. Acolo unde locurile de înmormântare nu formează obiect de procedură succesorală, se va respecta tradiţia locală.
Donaţia locurilor de înmormântare se poate face numai între soţi sau către rudele până la gradul IV.
Locurile de înmormântare transmise prin donaţie sau succesiune sunt indivizibile
Art. 16 - Actul de concesiune a locurilor de înmormântare se eliberează pe numele titularului sau - în cazul dobândirii prin donaţie sau succesiune – pe numele dobânditorilor, la cererea lor sau a reprezentantului autorizat al acestora.
Art. 17 - Concesionarea locurilor de înmormântare se face fie cu plată, fie gratuit.
Art. 18 - Tarifele pentru atribuirea locurilor de înmormântare se vor stabili de Consiliul parohial sau de Consiliu, economic al mănăstiri, si se vor aproba de Eparhie.
Taxele pentru operaţiile de înhumare, deshumare, de întreţinere a cimitirului, şi pentru orice alte prestări de servicii în cimitir, se vor stabili de eparhia respectivă.
La cimitirele parohiale şi mănăstireşti, tarifele şi taxele nu vor putea depăşi tarifele şi taxele corespunzătoare ce se percep la cimitirele locale de stat de aceeaşi categorie.
Art. 19 - Persoanelor lipsite de posibilităţi materiale li se pot atribui gratuit locuri de înmormântare în folosinţă temporară de 7 ani.
Art. 20 - La dobândirea locurilor de înmormântare prin succesiune, soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul IV inclusiv, sunt scutite de plata oricăror tarife şi taxe către parohie sau mănăstire. Ceilalţi dobânditori vor achita parohiilor sau mănăstirilor tarifele corespunzătoare unei noi concesionări a locurilor de înmormântare ce au moştenit sau au primit prin donaţie.

Capitolul al IV-lea
Dispoziţii privind ordinea în cimitir

Art. 21 - Persoanele care vizitează cimitirele sunt obligate să păstreze liniştea, ordinea şi curăţenia.
Profanarea de morminte, distrugerea, însuşirea şi înstrăinarea oricăror obiecte sau materiale (flori, vase, cruci etc.), se pedepsesc conform dispoziţiilor legale în vigoare4.
Art. 22 - Administratorii cimitirelor vor lua toate măsurile necesare păstrării respectului cuvenit celor decedaţi.

Capitolul al V-lea
Despre înmormântări şi deshumări

Art. 23 - Orice înmormântare se face numai pe baza adeverinţei de înhumare eliberată de primăria locală.
Art. 24 - Slujba înmormântării se poate face în casa decedatului, în biserica parohială sau la capela din cimitir.
Depunerea decedaţilor se poate face în capelă sau în biserică cu excepţia cazurilor interzise de legile sanitare.
Art. 25 - Înmormântările se pot face în gropi simple, în gropi zidite, cripte şi cavouri. Gropile simple se execută la cel puţin 2 m adâncime.
Art. 26 - Mormintele pot fi deschise numai după ce au trecut cel puţin 7 ani de la data ultimei înhumări.
Deschiderea mormintelor înainte de împlinirea termenului de 7 ani se va putea face numai cu autorizaţia organelor competente, potrivit prevederilor legii şi numai în perioada de la 1 noiembrie la 31 martie.
Deshumările ordonate de procuratură sau de instanţa judecătorească vor avea loc la data fixată de aceste organe, caz în care nu mai este necesară îndeplinirea condiţiilor de timp prevăzute în alineatele precedente.
Art. 27 - Toate deshumările şi reînhumările se vor efectua sub supravegherea unui delegat al parohiei sau mănăstirii.
La deshumările ce se fac din iniţiativa parohiei ori mănăstirii, sau a organelor de stat competente, este necesar ca familia decedatului (soţ supravieţuitor, descendenţi, sau, când aceştia nu există, ascendenţi, în ordinea stabilită de legiuitor), să fie încunoştinţată în prealabil pentru a trimite un reprezentant al său. Încunoştinţarea familiei se face, cu cel puţin 30 de zile înainte, prin scrisoare recomandată adresată unuia dintre membri acesteia, la ultimul său domiciliu cunoscut, prin publicarea într-un ziar cotidian şi prin afişare cu cel puţin 90 de zile înainte, la sediu cimitirului şi la cancelaria parohiei sau mănăstirii. Pentru deshumările ce se fac din ordinul procuraturii sau instanţei judecătoreşti, încunoştinţarea familiei se face doar prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 3 zile înainte de data fixată pentru deshumare.
Toate deshumările şi reînhumările vor fi consemnate de către delegatul parohiei sau mănăstirii în registrul de evidenţă al cimitirului, unde, pe lângă acesta, va semna reprezentantul organului de stat care a efectuat deshumarea. Dacă familia decedatului a fost încunoştinţată regulamentar, dar nu s-a prezentat la deshumare nici un reprezentant al acesteia, delegatul parohiei sau mănăstirii va menţiona în registru şi lipsa acestui reprezentant.
Art. 28 - Potrivit tradiţiei ortodoxe, osemintele deshumate vor fi reînhumate în acelaşi loc de înmormântare din care au provenit.
În cazul osemintelor deshumate pentru înmormântarea unui alt decedat în acel loc, reînhumarea lor se va face deodată cu noua înmormântare.
Dacă cimitirul are amenajate osuare sau cavouri comune, osemintele deshumate dintr-un loc de înmormântare a cărui folosinţă a încetat, vor fi depuse în acestea.

Capitolul al VI-lea
Dispoziţii cu privire la construcţii, alte lucrări sau plantaţii

Art. 29 - În cimitirele parohiale sau mănăstireşti, orice construcţie funerară (cavouri, cripte etc.), se va putea executa numai după obţinerea aprobării eliberată în acest scop de Consiliul parohial s-au Consiliul economic al mănăstirii, precum şi a autorizaţiei organului competent de stat, cu excepţia aşezării pe morminte a crucilor simple şi a oricăror semne funerare din lemn, pentru care este suficient a se încunoştinţa dinainte administraţia cimitirului.
Pe locurile de înmormântare în folosinţă temporară este permisă numai amplasarea crucilor şi a altor însemne funerare din lemn, precum şi executarea de borduri simple. Construcţiile funerare trebuie să respecte întocmai condiţiile prevăzute în documentaţia tehnică, autorizaţia de construcţie şi aprobarea de executare a lucrării.
Art.30 - La executarea lucrărilor de construcţie în cimitire, se vor proteja mormintele şi construcţiile învecinate, spaţiile verzi şi căile de acces.
La locul construcţiei se va aduce material pregătit şi numai în cantităţile necesare executării lucrării în acea zi.
Transportarea materialelor de construcţie în cimitir se va face cu grijă, spre a nu deteriora mormintele sau aleile.
Orice stricăciune va fi suportată de beneficiarul lucrării.
Art. 31 - Construcţiile care prezintă valoare istorică sau arhitectonică nu pot fi demolate, transformate, reparate etc., decât cu aprobarea Eparhiei şi cu avizul prealabil al organului de Stat
competent.
Art. 32 - Persoana al cărei drept de folosinţă a locului de înmormântare a încetat, are dreptul să-şi ridice de pe locul respectiv, după ce a înştiinţat parohia sau mănăstirea, toate construcţiile şi bunurile ce-i aparţin.
Dacă în termen de 90 de zile de la încetarea dreptului de folosinţă, construcţiile şi bunurile existente pe acel loc de înmormântare nu au fost ridicate de către fostul titular sau moştenitorii săi, acestea devin bunuri părăsite şi trec ca atare în proprietatea parohiei sau mănăstirii.
Art. 33 - Consiliul parohial şi Consiliul economic la mănăstiri au dreptul ca - pe cheltuiala celor în culpă - să demoleze orice construcţie funerară sau să desfiinţeze orice plantaţie, dacă acestea au fost executate cu încălcarea dispoziţiilor prezentului regulament.

Capitolul al VII-lea
Încetarea dreptului de folosinţă a locurilor de înmormântare

Art. 34 - Concesionarea locurilor de înmormântare în folosinţă temporară încetează:
a) la împlinirea perioadei de 7 ani ce se socotesc:
- de la data emiterii actului de atribuire:
- de la data decesului ultimului dintre soţii ce vor fi înhumaţi în acel loc - dacă aşa s-a stabilit în înţelegerea scrisă făcută în prealabil cu parohia sau mănăstirea;
b) la expirarea termenului de prelungire a folosinţei, ce a fost acordat în condiţiile art.14, al. 3.
Concesiunea locurilor de înmormântare în folosinţă pe perioadă veşnică încetează la anularea actului de concesiune potrivit art. 35-38 şi 40 din prezentul Regulament.
Art. 35 - Menţinerea în stare de neîngrijire a construcţiilor funerare, împrejmuirilor şi mormintelor, dovedeşte lăsarea în părăsire a locurilor de înmormântare şi poate atrage anularea actului de concesiune.
La aceleaşi efecte juridice conduc si următoarele situaţii:
a) titularul a renunţat în scris la dreptul său de concesiune;
b) parohia sau mănăstirea a acceptat donaţia făcută lor de către titularul dreptului de concesiune;
c) titularul a decedat fără a avea moştenitori;
d) titularii sau dobândirii prin moştenire ori donaţie a dreptului de concesiune nu au voit să achite tarifele şi taxele la care erau obligaţi potrivit art.18 şi 20.
Art. 36 - Starea de părăsire sau degradare se stabileşte de către Consiliul parohial sau Consiliul economic al mănăstirii, care verifică anual starea locurilor de înmormântare şi încheie un proces-verbal de constatare ce se înscrie în registrul de evidenţă al cimitirului
Pe baza acestor constatări se va întocmi anual tabelul concesionarilor care au lăsat în părăsire locurile de înmormântare şi care vor cuprinde: numele, prenumele şi domiciliu, concesionarului, parce1a, rândul şi numărul locului şi anul din care a început perioada de lăsare în părăsire. În tabel se va indica şi data la care s-a făcut cunoscut concesionarilor de a-şi respecta obligaţiile ce le revin potrivit prezentului Regulament, atrăgându-li-se atenţia că nerespectarea obligaţiilor regulamentare poate atrage anularea actului de concesiune.
Tabelul va fi afişat timp de 30 de zile la sediul cimitirului şi Cancelariei parohiei sau mănăstirii, făcându-se menţiune despre aceasta în registrul de evidenţă al cimitirului.
Art. 37 - La începutul fiecărui an se va întocmi, separat, lista locurilor de înmormântare a căror concesiune urmează să se anuleze, deoarece concesionarii le-au lăsat în părăsire o perioadă mai mare de 7 ani consecutiv. Lista va conţine parcela, rândul şi numărul locului de înmormântare, numărul şi data actului de concesiune ce urmează a fi anulat, precum şi numele şi prenumele concesionarului. În final, concesionarii vor fi invitaţi să se prezinte de îndată la administraţia cimitirului pentru clarificarea situaţiei locurilor de înmormântare ce posedă.
Această listă se va afişa timp de 90 de zile la sediul cimitirului şi la Cancelaria parohiei sau mănăstirii, întocmindu-se procese-verbale care vor fi înscrise în registrul de evidentă al cimitirului.
După afişare, parohia sau mănăstirea are obligaţia să înştiinţeze pe concesionari prin scrisoare recomandată, la ultimul domiciliu cunoscut, despre situaţia locurilor lor şi să publice într-un ziar cotidian lista locurilor de înmormântare a căror concesiune urmează să se anuleze.
Art. 38 - În cazul când titularul concesiunii nu se prezintă la administraţia cimitirului în termen de 90 de zile de la data afişării şi încunoştinţării prin scrisoare recomandată şi prin publicare în ziar, sau - în acelaşi termen - nu va clarifica situaţia locului său de înmormântare, actul de concesiune va fi anulat de către Consiliul parohial sau Consiliul economic al mănăstirii, după verificarea dovezilor de îndeplinire a formalităţilor prevăzute mai sus.

Capitolul al VIII-lea
Reglementarea unor situaţii speciale

Art. 39 - In cimitirele parohiale ortodoxe pot fi înmormântaţi şi decedaţi neortodocşi dacă, cultul de care au aparţinut nu are cimitir propriu şi dacă nu există cimitir comunal. înhumarea acestora se va face în parcele separate, stabilite de Consiliul parohial. Cu prilejul înmormântării decedaţilor neortodocşi este interzisă, în incinta cimitirului, orice manifestare de prozelitism. Tarifele şi taxele datorate de beneficiarii neortodocşi vor fi aceleaşi cu cele ce se achită de către ortodocşi.
Art. 40 - Datorită caracterului de bunuri sacre ale cimitirelor parohiale şi mănăstireşti, precum şi destinaţiei lor arătată în art.5, dacă unul dintre concesionarii unui loc a trecut de la cultul creştin ortodox la un alt cult, nu mai poate fi înmormântat între decedaţii ortodocşi şi pierde dreptul său de concesiune asupra acelui loc de înmormântare, iar la decesul său se va proceda potrivit art. 39.
Dacă concesionarul unic sau totalitatea concesionarilor unui loc de înmormântare renunţă la confesiunea ortodoxă prin trecerea la alt cult, dreptul de concesiune încetează. In acest caz, la cimitirele parohiale ei pot primi în schimb - dacă există posibilităţi - un alt loc de înmormântare din parcelele rezervate înmormântării decedaţilor neortodocşi.

Capitolul al IX-lea
Dispoziţii finale

Art. 45 - Consiliul parohial şi Consiliul economic la mănăstiri, au obligaţia de a încerca rezolvarea prin bună înţelegere a litigiilor ivite în legătură cu concesiunea şi folosirea locurilor de înmormântare. în caz de nereuşită, părţile vor fi îndrumate să se adreseze Consiliului eparhial.
Art. 46 - Prezentul Regulament, votat de Adunarea Naţională Bisericească în şedinţa din 11 decembrie 1977, întră în vigoare pe data aprobării lui de către Departamentul Cultelor.
Pe aceeaşi dată se abrogă toate Regulamentele cimitirelor parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe, precum şi orice alte dispoziţii contrarii.

Reglementarile Bisericii Ortodoxe Romane in privinta ingroparii decedatilor de alta confesiune in cimitire ortodoxe

Niciun comentariu:

Extras din Regulamentul pentru organizarea şl funcţionarea cimitirelor parohiale şi mânăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române

Capitolul al VIII-lea
Reglementarea unor situaţii speciale

Art. 39 - In cimitirele parohiale ortodoxe pot fi înmormântaţi şi decedaţi neortodocşi dacă, cultul de care au aparţinut nu are cimitir propriu şi dacă nu există cimitir comunal. înhumarea acestora se va face în parcele separate, stabilite de Consiliul parohial. Cu prilejul înmormântării decedaţilor neortodocşi este interzisă, în incinta cimitirului, orice manifestare de prozelitism. Tarifele şi taxele datorate de beneficiarii neortodocşi vor fi aceleaşi cu cele ce se achită de către ortodocşi.

Art. 40 - Datorită caracterului de bunuri sacre ale cimitirelor parohiale şi mănăstireşti, precum şi destinaţiei lor arătată în art.5, dacă unul dintre concesionarii unui loc a trecut de la cultul creştin ortodox la un alt cult, nu mai poate fi înmormântat între decedaţii ortodocşi şi pierde dreptul său de concesiune asupra acelui loc de înmormântare, iar la decesul său se va proceda potrivit art. 39.

Dacă concesionarul unic sau totalitatea concesionarilor unui loc de înmormântare renunţă la confesiunea ortodoxă prin trecerea la alt cult, dreptul de concesiune încetează. In acest caz, la cimitirele parohiale ei pot primi în schimb - dacă există posibilităţi - un alt loc de înmormântare din parcelele rezervate înmormântării decedaţilor neortodocşi.

Capitolul al IX-lea
Dispoziţii finale

Art. 45 - Consiliul parohial şi Consiliul economic la mănăstiri, au obligaţia de a încerca rezolvarea prin bună înţelegere a litigiilor ivite în legătură cu concesiunea şi folosirea locurilor de înmormântare. în caz de nereuşită, părţile vor fi îndrumate să se adreseze Consiliului eparhial.

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog

123