Pages - Menu

9/16/2012

Clasele Sociale: Bogatii si Saracii

Motto:


Am ales aceasta imagine ca si Motto al acestui articol deoarece este mult prea sugestiva pentru toate timpurile.

SARACII

De multe ori spunem: "Saracul de el! L-ai vazut?"
Ni se face mila si ii dam un banut. ne-am facut oarecum datoria in fata lui Dumnezeu, ne zicem. Insa trebuie sa fim atenti CUI dam milostenie.

Spre exemplu, in Bucuresti, aproape in toate intersectiile sunt niste "saraci" care cer o un banut pentru o bucata de paine. Insa aceleasi persoane le gasesti zilnic aproape toata ziua. Acestia nu sunt oameni saraci, ci sunt cersatori de meserie! Da! Cersetoria este meseria lor! Ei sunt angajati foarte probabil de un om X. Ce imi demonstreaza acest lucru? Este faptul ca ei isi mai schimba turele sau locatiile in care cersesc dar si faptul ca petrec foarte mult timp in intersectii si nu ii intreaba nici un politist de viata  lor. 

Un alt caz de cersetorie intalnit in Bisericile din Bucuresti este urmatorul: Un om vine de dimineata la biserica in bratecu o fata mare cu un handicap major care nu ii permite sa se deplaseze pe picioarele ei. Impartaseste fata iar apoi se aseaza pe un scaun asistand parca la slujba. In Biserica se face o mare harmalaie, caci toti oamenii se imbulzesc sa ii dea 1 leu de pomana. Se face o cheta de cel putin 50 de lei. Cum s-a terminat pelerinajul dute vino, tanarul nostru se scoala si pleaca... la alta Biserica unde se repeta acelasi scenariu.

Un alt caz petrecut la Catedrala Patriarhala din Bulgaria si relatat de insusi Patriarhul Bulgariei:
Un om batran, cersea in fiecare sarbatoare pe scarile Catedralei Patriarhale. Intr-o zi a venit acest om si a donat Catedralei 20.000 Euro bani stransi din spusele lui din cersit. Mosu nu avea ce face cu atatia bani si mereu tot ce strangea dona Catedralei incat cu banii stransi de el, s-au cumparat multe odoare folositoare cultului.

Un alt exemplu de pateric, de data aceasta:
Intr-o manastire din Egipt exista urmatoarea randuiala: Fiecare monah lucra ceva de mana pe care il vinde. Cu banii castigati el se intretinea dar avea datoria ca surplusul sa il dea saracilor. Astfel toti monahii, faceau milostenii permanent saracilor. Insa un monah avea renume ca este zgarcit. Trecu vremea si acest monah muri. Toti calugarii ii plangeau "moartea sa netrebnica", insa au fost uimiti cand au vazut cum au venit mai multe familii la inmormantarea lui. Acestea le-au povestit cum acest calugar strangea banii si cumpara la familiile sarace cate ceva din ce aveau nevoie cu adevarat. Cel mai adesea le cumpara un Magarus cu care ei puteau sa se intretina.

Ce doresc sa spun prin aceste exemple?
Nu toti saracii sunt saraci! Trebuie totusi sa stim cui dam un banut. Sunt saraci, care nu cersesc si au nevoie cu adevarat de ajutor. Sunt familii cu multi copii a caror parinti lucreaza din greu ca sa ii intretina sau poate lucreaza un singur parinte cu ora, dar nu se duce in intersectie sa cerseasca. Are totusi putina demnitate. Ce e drept, cand nu mai poti de foame, te duci si cersesti o bucata de paine, nu bani. Daca vrei sa faci o fapta buna, trebuie sa mergi sa cauti adevaratii saraci, caci ei exista dar nu isi fac reclama prin colturile ulitelor. Iar cand ii vei gasi, vei analiza situatia lor si ii vei ajuta cu ce au ei realmente nevoie si cand vei vedea bucuria de pe fata lor, atunci vei descoperi si tu cuvintele Mantuitorului: "Mai ferice este a da decat a lua!".

Am putea continua si a spune multe despre saraci. Cum ca sunt saraci care sunt saraci din cauza lenii, dar sunt saraci care intr-adevar nu au posibilitati materiale sau locuiesc in zone defavorizate.

BOGATII

Poti avea tu banii lui Bill Gates sau a oricarui mare om, daca nu ai o relatie vie personala prin Biserica cu Mantuitorul Hristos, traiesti degeaba in aceasta lume.

Mantuitorul a zis: "Mai greu este sa intre un bogat in Imparatia cerului decat o camila prin urechile acului".
Bogatia iti fura ochii si inima. In alta parte spune: "Unde iti este inima ta, acolo este comoara ta". Prin urmare daca iti lipesti inima de bogatie, ai toate sansele sa nu te mantuiesti. De regula, puterea financiara iti da impresia ca esti un om foarte puternic si ca poti face orice si poti cumpara pe oricine si orice, deci toate sunt la picioarele tale. Nimic mai fals! In fata blilor necrutatoare, nu iti mai ajuta banii la nimic! Te duci gol inaintea lui Dumnezeu. Bogatia ti se incredinteaza tie de catre Dumnezeu pentru ca tu sa o chivernisesti intelep spre mantuirea sufletului tau.

Ce e drept bogatii dupa cum se vede din imaginea de mai sus, isi sporesc bogatiile lor aducand nedreptate peste nedreptate si asuprind si folosind pe saraci. Omul sarac la nevoie da si ce are pe el la un pret de nimic, iar bogatul vinde lucrul saracului la supra pret.

Lacomia bogatilor este un alt impediment la mantuirea lor.


Straja de la porţile Cerului. Biserica Universităţii Naţionale de Apărare, de Victor M. Ionescu

Reportaj

Straja de la porţile Cerului

De pe vârful turlei zvelte, ca o pasăre stilizată săgetând văzduhul spre adâncul unor înălţimi nebănuite, Crucea, nimbată de razele soarelui sfârşitului de august, îşi profilează conturul divin într-o perenă binecuvântare. Pare – de fapt, asta chiar şi este – o santinelă neobosită, veghind pacea Cerului, liniştea Pământului şi buna întocmire a destinelor oamenilor care, trecând pe lângă ea, îşi îngăduie răgazul de a se opri o clipă, pentru a-şi face, cu evlavie, sfântul semn creştin. Mă aflu în faţa unei splendide biserici maramureşene, care se înalţă – corabie a mântuirii pe marea păcatelor lumii – pe dealul Cotrocenilor din Bucureşti. Uimit de prezenţa ineditului lăcaş de cult, mă întreb cum a ajuns, în plină Capitală, printre betoanele blocurilor îngălate, o astfel de bijuterie a artei populare româneşti şi pornesc în căutarea poveştii sale.
Răsplata iubirii
Minunată este lucrarea lui Dumnezeu asupra oamenilor, minunată mai ales când Acesta le călăuzeşte paşii, arătându-le Calea către El chiar şi acelora care nu vor să ajungă la cunoştinţa puterii Sale! Aşa am spus după ce l-am ascultat pe părintele Sorin Pitic depănând istoria construirii bisericii pe care el, în calitate de preot militar, a visat şi până la urmă a reuşit să o şi ridice pe strada Prof. Dr. Rainer, la numai doi paşi de Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” (fosta Academie Militară) din Bucureşti. Anul 1998 a fost un început binecuvântat, prin venirea tânărului preot la această instituţie de învăţământ, fiindcă, fără să stea mult pe gânduri, Sfinţia Sa a iniţiat toate demersurile pentru construirea unei capele care să asigure – conform protocolului încheiat între armată şi biserică – necesităţile spirituale ale militarilor. După ce i s-a găsit cel mai bun amplasament, cu ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinit puternic de conducere – în special de generalii Cioflină şi Mureşan, care, pentru felul în care au înţeles să se implice în construirea capelei (devenită, până la urmă, biserică în toată regula) au fost distinşi ulterior de Patriarhia Română cu ordinul „Crucea Patriarhală pentru mireni” – dar şi de marea majoritate a cadrelor militare de aici, preotul a început munca de apostolat a strângerii de fonduri. După doi ani, odată cu demararea săpăturilor la fundaţia viitorului lăcaş de cult, au început şi necazurile: „Orice demers care se face pentru Hristos sau în numele Lui este supus şi intervenţiei celui care dintotdeauna se opune lucrării de zidire a lui Dumnezeu, aşa că şi în acest caz satana a încercat să zădărnicească buna noastră intenţie” –  povesteşte părintele Sorin. „ De altfel, eu spun întotdeauna că diavolul vine la biserică, nu la cârciumă, fiindcă pe cei de acolo i-a câştigat deja, sunt în puterea lui, aşa că problema lor este rezolvată. Aici însă era o pâine bună de mâncat, şi el a încercat toate tertipurile pentru ca această biserică să nu existe. Până la urmă însă, aşa cum se întâmplă de fiecare dată acolo unde este credinţă şi hotărâre, voia lui Dumnezeu a triumfat...”  Totul a pornit de la câţiva locatari ai blocurilor din zonă, foşti tovarăşi, probabil cu funcţii de răspundere în defunctul partid comunist, care, aflând că în apropierea lor se va construi o biserică, şi-au pus la bătaie toată viclenia şi iscusinţa pentru a împiedica, cu orice preţ, ridicarea Casei lui Dumnezeu. Înverşunaţi, au făcut liste şi au umblat din uşă-n uşă şi din casă în casă, în toată zona din jurul viitorului lăcaş de închinare, încercând să convingă creştinii că nu este nevoie de biserică pe dealul Cotrocenilor. „...N-au precupeţit nici un efort şi mă gândesc uneori şi acum cât de frumos ar fi fost dacă aceşti oameni şi-ar fi canalizat energia pentru o cauză dacă nu sfântă, măcar cât de cât  nobilă – spune, cu obidă în glas, părintele Sorin – mai ales că ştiau din start că şansele lor sunt infime, fiindcă nu ei ci armata era proprietara terenului. În final, văzând că n-au reuşit, cu o perseverenţă aproape diabolică, s-au apucat să scrie reclamaţii peste reclamaţii la primăria de sector, în care inventau câte-n lună şi stele, doar-doar vor putea opri lucrările...” Până şi inspectorii de la primărie erau îngroziţi de insistenţele reclamagiilor, aşa că veneau la tânărul preot şi-l învăţau cum să procedeze ca să facă faţă acestor adevărate avalanşe de răutate şi minciună. Cert este că timpul a trecut, câinii au lătrat iar caravana a mers mai departe, iar la inaugurarea bisericii, o parte dintre cei care au semnat împotriva construirii ei se aflau acum în fruntea enoriaşilor care-l felicitau pe tânărul preot! „Erau aceiaşi oameni care, înainte, spuneau oricui voia să-i asculte că . Dar – constată părintele –  având în vedere că firea omului este slabă şi lesne schimbătoare, eu i-am iertat pe toţi, fiindcă, sunt sigur, oamenii aceia nu aveau un fond moral  rău, numai că educaţia ateistă le-a strâmbat sufletul şi le-a îngheţat inima. Răsplătindu-le răutatea cu dragostea creştinească pe care suntem datori să o arătăm deopotrivă  şi celor care ne iubesc şi celor ce ne urăsc pe noi, am reuşit să-i aduc, puţin câte puţin, aproape pe nesimţite, de partea noastră a baricadei...” Adică – vrea să spună părintele Sorin – în această splendidă biserică a armatei, care poartă hramul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir.
Jertfa zidirii
A fost odată ca niciodată, în faina ţară a Maramureşului, mare meşter făurar de biserici, care avea harul de a le ciopli în lemn cum la nimeni altu-n lume asemenea iscusinţă nu se mai afla. Iar Dumnezeu, în necuprinsa Lui înţelepciune, a rânduit ca şi biserica din povestea noastră de mâinile acestui meşter să fie ridicată, fiindcă altfel cum s-ar putea explica faptul că părintele Sorin s-a hotărât să construiască lăcaşul de închinare al armatei tocmai la Baia Mare şi s-o aducă apoi, de-a gata, la Bucureşti? Pentru aceasta, Sfinţia Sa a plecat acolo şi a supravegheat îndeaproape, zi de zi, mersul lucrărilor. „Acum, privind în urmă – zice părintele, cu o oarecare undă de nostalgie în glas – totul pare cât se poate de simplu: În 1999 am început strângerea de fonduri, identificarea eventualilor sponsori şi donatori, în anul 2000 am semnat contractul, iar  în 2001 biserica era terminată. Terminată întâi la Baia Mare, unde  am strâns lemnul necesar şi unde am şi ridicat-o iniţial (mai puţin turla, desigur) şi apoi terminată şi la Bucureşti, unde a fost adusă pe câteva TIR-uri. Cu acel prilej poate că ar trebui să amintesc o performanţă maramureşană demnă de Cartea Recordurilor: Meşterii veniţi de acolo la Bucureşti – aceiaşi care au şi construit-o – au înălţat biserica, de data asta cu tot cu turlă,  în numai cinci zile! Îmi amintesc ce surpriză a avut un jurnalist care, văzându-mă într-o zi umblând pe lângă fundaţie, m-a întrebat ce se va construi acolo. I-am răspuns că vrem să facem o biserică şi l-am rugat să mai treacă săptămâna următoare, ca să mai vorbim. Bietul om a venit, aşa cum promisese, însă a rămas aproape şocat când a văzut-o deja  terminată...”  Relaţia părintelui Sorin cu cei care i-au construit biserica a fost şi a rămas în continuare una deosebită, ca de la suflet la suflet. Poate tocmai de aceea Sfinţia Sa a fost profund marcat atunci când meşterul Ioan Rus din Bârsana – cel despre care vă spuneam mai înainte că a fost binecuvântat de Dumnezeu cu harul de a ciopli lăcaşuri de închinare  nemaivăzute, şi care a muncit cu o râvnă deosebită la această Casă a Domnului – s-a îmbolnăvit grav, la puţină vreme după terminarea bisericii. „Practic, el a fost cel care a coordonat toate lucrările. A muncit cu mare tragere de inimă, de parcă ar fi presimţit că e ultima lucrare a vieţii lui. Mai mult decât un bun meseriaş, era un creştin cu o trăire exemplară. Nu se apuca de lucru până ce nu-şi făcea rugăciunile, nu-şi îndeplinea canonul şi nu ţinea post. Tot mai rari oameni ca el în ziua de astăzi...” –  spune părintele, cu durere în glas. Din nefericire, deşi l-a adus imediat la Bucureşti şi a intervenit la spitale renumite şi la somităţi ale lumii medicale, părintele Sorin nu l-a mai putut ajuta. Verdictul medicilor a sunat ca o sentinţă de condamnare la moarte: cancer. Speranţa de viaţă? Maxim şase luni. „Cu toate că operaţia a decurs bine, era clar că Ioan Rus se pregătea să ne părăsească la sfârşitul intervalului prognozat de medici. Atunci, privindu-şi cu curaj moartea în ochi, meşterul şi-a adunat familia în jurul său şi a găsit pentru fiecare o vorbă bună şi un sfat înţelept. Apoi i-a spus preotului din sat, în timp ce acesta îi citea rugăciunea rânduită celor aflaţi pe patul de moarte: < Părinte, după ce mă voi săvârşi, să nu cumva să spui, în predică, că am trăit puţin, ci să spui că am trăit mult în timp puţin!>. Apoi a adormit întru Domnul şi, chiar dacă am participat la înmormântarea lui în cimitirul mănăstirii Bârsana, am momente când nici acum nu cred că un om de o asemenea calitate a putut să-şi sfârşească aşa curând existenţa pământească...” – spune părintele Sorin, cu ochii jucându-i în rouă de lacrimi. Asemenea Sfinţiei Sale, nici eu nu cred că Ioan Rus din Bârsana a murit. Poate că a fost chemat de Dumnezeu în Ceruri, ca să înalţe şi acolo, pe câmpiile albastrului infinit care se bănuiesc doar în depărtarea de dincolo de nori, nişte mândreţi de biserici maramureşene, sau poate că la temelia bisericii acesteia, de aici, de pe pământ, era nevoie de jertfa unui suflet de creştin adevărat, pentru ca lăcaşul de închinare să dăinuiască peste veacuri, întru veşnica slavă a Celui care a creat Cerul şi Pământul cu toate ale lor nespuse frumuseţi. Astfel, se mai confirmă o dată actualitatea unui mit de căpătâi al neamului nostru, pecetluind adevărul pe care Sfânta Scriptură l-a relevat dintotdeauna: „Fără de jertfă nimic durabil nu se poate face”.
Biserica oştirii
Deşi în ultimii ani s-au ridicat case ale lui Dumnezeu în toate cartierele – care de care mai frumoase şi mai impunătoare – nevoia de biserici în Capitală şi în ţară este încă foarte mare. Explicaţia e simplă: după era glaciară a comunismului, sufletele oamenilor s-au dezgheţat, au înmugurit în căldura primăverii libertăţii şi acum, însetate, caută Cuvântul lui Dumnezeu pentru a înflori în lumina adevărului Său. Şi tot cu ajutorul Său, această biserică nu numai că a fost ridicată în timp record, dar s-a reuşit inaugurarea ei chiar de Ziua Armatei, pe 25 octombrie 2001, când Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a săvârşit aici Sfânta Liturghie, în prezenţa tuturor cadrelor militare şi civile de la Universitatea Natională de Apărare. Văzându-mi interesul cu care privesc splendida pictură, părintele Sorin îmi povesteşte că ea a fost realizată de cunoscutul pictor Dan Mihai Ivanovici, al cărui har deosebit se vădeşte de pe fiecare trăsătură de penel în parte. Constat apoi că, spre deosebire de una obişnuită, de parohie, această biserică are specificul său aparte: dacă pe registrul de jos sunt pictaţi sfinţii români în haine „civile”, pe cel de sub boltă se află chipurile tuturor sfinţilor militari mai cunoscuţi din istoria bisericii, care sunt însă înveşmântaţi numai în haine ostăşeşti. Iar bolta însăşi este o feerie pe care sunt zugrăvite, cu o uimitoare măestrie, scene din istoria mântuirii. „De altfel – recunoaşte părintele Sorin – şi în slujbele noastre se vede ceva din spiritul sistemului militar: ele sunt mai disciplinate, respectă un program strict, începem întotdeauna la ora 8,30 şi la 12 fix suntem gata, nu ne lungim inutil, iar fiecare dintre cei care participă la oficierea actului divin îşi ştiu foarte bine locul în biserică. După cum aţi putut remarca, ei nu vorbesc în timpul slujbei, nu se îmbulzesc, respectă şi aici o disciplină care le-a intrat în sânge după atâţia ani de serviciu în slujba patriei. Iar civilii se conformează şi ei acestui regim mai auster. Toţi ştiu că în casa Domnului nu există grade, că începând  de la general la subofiţer sau civil, toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, sunt unici, aşa cum unică este şi calea fiecăruia dintre ei către mântuire...”. Câte ceva aflasem şi eu în acest sens, citind, deunăzi, un amplu articol realizat în urma unei cercetări sociologice, în care se spunea că şi militarii sunt credincioşi, că percep la modul benefic prezenţa preotului în mijlocul lor, că înţeleg foarte bine faptul că biserica este locul în care îl pot întâlni pe Dumnezeu, şi că tot acolo îşi pot regăsi pacea şi liniştea sufletească. „Militarii sunt oameni vrednici, care s-au deschis cu totul spre biserică – mă asigură părintele Sorin – fiindcă au înţeles că şi Dumnezeu se deschide spre cei care fac primul pas către El. Dar, chiar  dacă suntem o biserică a armatei – pentru că ea aparţine, de fapt şi de drept, Universităţii Naţionale de Apărare – îi primim cu dragă inimă şi pe ceilalţi credincioşi, care vin la noi cu sufletul curat, pentru a-l afla pe Mântuitorul Hristos. Fiind casă a Domnului, ea este deschisă oricând şi oricui, noi ne rugăm aici în comuniune, militari şi civili deopotrivă, şi ce mulţumire sufletească mai mare pot  avea eu, ca preot, decât să văd că biserica a devenit neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor care-l caută pe Dumnezeu şi sunt însetaţi de Cuvântul Său”? Ieşind pe poartă, mai întorc o dată capul, fascinat de biserica maramureşană cioplită în lemn, de pe a cărei turlă zveltă, ca o pasăre stilizată săgetând văzduhul spre adâncul unor înălţimi nebănuite, Sfânta Cruce îşi trimite perena binecuvântare, veghind – santinelă neobosită – porţile Cerului, liniştea Pământului şi buna întocmire a destinelor celor ce cred în puterea ei.
Victor M. Ionescu
   
                                                     Tel. 0754.231.549

                                                               E-mail: victorash57@yahoo.com               
      





















9/05/2012

Apartamente ieftine sau scumpe prin agentiile imobiliare

De mult am cautat sa ne cumparam si noi un coltisor al nostru. Mereu am fugit de agentiile imobiliare. Ziceam: "Scap de comisionul lor!" 500-1000 euro conteaza foarte mult. Ma inteleg eu cu proprietarul!

Insa indelungile mele cautari mi-au dovedit faptul ca ma inselam puternic.

Proprietarii se arunca mereu la preturi mari. Isi supraevaluiaza locuintele. Avand preturi mari, nu reusesc sa isi vanda locuintele. Fiecare client cauta ceva mai ieftin. Insa, un agent imobiliar ii franzeaza avantul proprietarului. Un agent imobiliar, cunoaste foarte bine preturile zonei.

Un exemplu: Proprietarul cere 36.000 euro pe un apartament de 2 camere, etaj 8. Agentul imobiliar ii explica, ca pretul pietei este de 32.000 euro. Iar daca va negocia poate lasa maxim la 30.000 euro. Daca va cere asa mult - 36.000 euro, nu va vinde niciodata apartamentul.

Si iata ca ai reusit printr-o agentie imobiliara sa obtii un pret bun. Atunci se merita sa ii dai cei 500 euro comision, cu atat mai mult cu cat el, se ocupa de optinerea unor acte foarte importante, pentru care ar trebui sa stai mult si bine la cozi interminabile. Timpul inseamna bani, nu? Ai timp de pierdut?

Nu sunt agent imobiliar! Am cu totul alte preocupari!
Am vorbit ca un om simplu care am cautat sa imi cumpar un apartament. Concluziile acestea le-am tras dupa un an de cautari si cercetari ale pietei imobiliare pentru a-mi putea cumpara un apartament mai ieftin si mai accesibil. 

9/04/2012

Simbolistica lui Constantin Brancusi


Va impartasesc un mail deosebit pe care l-am primit.

 
Am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) si care a locuit lânga Tg.Jiu. Parintii sai au fost directori la scolile din Tg Jiu: cea de baieti si cea de fete.
Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar in Tg.Jiu ca sa fie aproape de scoala. Intr- o vara, când se plimba prin parcul dela Tg.Jiu l-a intâlnit pe Brâncusi in parc. Ei se cunosteau, caci fusesera colegi in clasele primare.
L-a intrebat de ce a venit, iar el a spus ca a venit ca sa cerceteze locul in parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate in memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu. Astfel ca atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat.
 
Traian era suparat când imi povestea ca comunistii au schimbat adevaratele nume ale operelor lui Brâncusi si anume:
 
- Nu se chema “Coloana infinitului”, ci “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri. Pe de alta parte, daca numarati modulele din
care este alcatuita coloana, veti obtine un numar care reprezinta anul când a fost primul razboi mondial si se termina cu o jumatate din modul, adica reprezinta jumatatea anului respectiv.
- Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa inconjurata de 12 scaune. Deci nu “Masa tacerii”, ci “Masa apostolilor neamului”, iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.
- Al treilea monument arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este poarta. Deci, nu se numeste “Poarta sarutului”, caci nu are legatura cu memoria eroilor, ci monumentul “Intregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acestea reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România.
Trebuie sa stie lumea ca Brâncusi a fost un sculptor simbolist. Comunistilor nu le-au placut numele date de Brâncusi, operelor lui.
De atunci a ramas asa, iar romanii parca sunt drogati, nu vor sa schimbe nimic.
Doctorul inainte de a muri, mi-a spus sa transmit in tara aceste lucruri pe care el le stia perfect.
Cu stima, Liviu Popp

Ce a fost mai intai? Puiul sau gaina?

Este vestita intrebare intrebatoare pe care de-a lungul timpului am gasit-o fara raspuns.

Raspunsul este insa unul foarte simplu, daca o privim din puct de vedere creationist. Dumnezeu a creat fiintele vii si vegetatia cat si omul la deplina maturitate, punand inlauntrul fiecaruia o lege a inmultirii, "fiecare dupa felul ei".
Asadar, mai intai a fost creata gaina (sau cel putin stramoasa gainii)! Apoi gaina a facut omul din care au iesit puisorii.

Tot la fel, Dumnezeu l-a facut inatai pe Adam, apoi pe Eva si acestia pe urma s-au inmultit. Nu i-a facut copii, ci maturi.

Cand este vorba de zilele creatiei, la sfarsitul fiecarei zile, se zice in Sf. Scriptura ca Dumnezeu a privit spre cele create si constata ca "erau bune foarte". Deci erau desavarsite, finalizate. Ori daca l-ar fi creat pe Adam, copil, nu ar mai fi fost desavarsita creatia, nu ar fi fost finalizata.