Cand a sosit mobilizarea pentru razboiul din 1916, un barbat a avut intr-o noapte un vis in care a venit la el un tanar (inger) care i-a spus: 

,,Tu ai sa mergi pe front si nu ai sa te mai intorci acasa. Spune-i sotiei tale sa nu se mai casatoreasca si sa-ti faca cele trebuincioase pentru sufletul tau si al ei.’’ 

Apoi tanarul a plecat, iar el desteptandu-se din somn, i-a spus sotiei sale ce vazuse. Si chiar asa s-a intamplat pentru ca a fost luat pe front iar nu dupa mult timp, s-a intors un soldat de acolo care i-a adus sotiei inelul si ceasul, spunandu-i ca chiar el l-a ingropat. Ea cand a auzit si a vazut si inelul lui, a lesinat deodata ca tinea foarte mult la el. A stat vreo doua zile tulburata caci de durere nu stia ce ar putea face. Dupa aceea s-a recules si a inceput sa faca milostenie, gandind ca sufletul lui sa fie la bine pentru ca ei erau oameni tineri si abia traisera impreuna vreo patru ani, avand impreuna doi copilasi. Si a inceput a vinde din lucrurile pe care le avea. A vandut masina de treierat, trasura cu cai si mai multe lucruri mari, de valoare pe care le avea pe langa asa, caci ei fusesera oameni instariti si gospodari. Iar cu banii cumpara cu carul zilnic aine si haine pe care le impartea la saraci. Ii ajuta pe bolnavi, cumpara icoane foarte multe si de valoare si le dadea de pomana mai ales acolo unde nu aveau, iar sarindarele si parastasele mergeau continuu. Viata ei s-a schimbat cu totul. Se imbraca numai in negru si petrecea numai in post si rugaciune, mergand des la biserica si umbland din sat in sat, ii invata pe oameni despre credinta in Dumnezeu. A umblat asa un an de zile, venind din cand in cand acasa unde statea cateva zile cu copii si cu socrul ei care era batran, iar in aceste zile petrecea mai mult in camera ei pe care si-o umpluse cu icoane, intre care avea si o icoana cu chipul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil carora se ruga cu lacrimi deseori ca sa-i arate unde se afla sotul ei si unde sunt milosteniile pe care le facea. Intr-o zi, a venit acasa dupa mai mult timp in care fusese plecata departe. Cum a ajuns acasa, s-a dus in camera ei si punanadu-se in genuchi in fata icoanei Sfintilor Arhangheli, zicea in gand: ,,Doamne, aici in lume cand este frig, ne ducem la caldura, cand este cald, ne ducem la umbra, bem, mancam si facem ce vrem ca suntem liberi, dar ce vom face cand se va desparti sufletul de trup ca nu mai este vointa noastra?’’ Si a inceput a plange si a se ruga. Si tanguindu-se ea, deodata ii apare Sfantul Arhanghel Mihail in mare lumina, cu sabie de foc in mana, zicandu-i: ,,Haide sa-ti arat ce doresti!’’ Si invartind sabia de foc din care sarea scantei pe la gura ei, s-a dezlipit sufletul de trup si a cazut moarta. Unul din copilasi care avea vreo patru ani cand a vazut-o pe moarta, s-a dus si a chemat pe bunicul lui: ,,Haide ca mama doarme si nu vrea sa se scoale.’’ Acesta vazand ca intradevar e oarta, a chemat vecinii. Femeile au scaldat-o, au imbracat-o cu haine de inmormantare si au pus-o in cosciug. S-a tras clopotele la trei biserici, unde a facut ea milostenie. Lumea a priveghiat trei zile si trei nopti si toti se mirau cum a murit asa de repede. A treia zi, cand preotii slujeau si neamurile ridicau coliva sa-i cante ,,vesnica pomenire’’, ea s-a ridicat si a sarit din cosciug in mijlocul casei, s-a asezat pe marginea patului, uitandu-se in toate partile. Cand au vazut asta, preotii si lumea au fugit cum au putut, ingramadindu-se la usa, iar de frica au cautat prin curte ciomege sau topoare si stateau uitandu-se speriati la cine se repede moarta ca sa-l omoare, toti crezand ca s-a prefacut in strigoi, cum zice lumea, si trebuie sa faca la cineva rau. Dar vazand ca nu se intampla nimic, s-au apropiat cativa barbati de fereastra, sa vada ce face. Cand s-au uitat pe fereastra, au vazut-o ca se lupta sa scoata sicriul afara, dar nu putea deoarece era foarte slabita si obosita ca de la drum lung. Atunci oamenii au intrebat-o: ,,Ce faci, Stanico’’, ca acesta ii era numele. Ea le-a raspuns cu glas stins: ,,Nu stiu ce-au facut aici. Cred ca a murit sotul meu ca vad un cosiug. Eu acum am venit de departe si sunt tare obosita. Dar oamenii i-au zis:

-Acela e sicriul tau, Stanico, si ai fost tu in el.

-Eu nu stiu ca am fost in el, dar daca ziceti voi, asa sa fie. Eu de trei zile umblu prin locuri necunoscute si nemaivazute de ochii omului pamantean si multe am sa va spun din cele ce am vazut, dar nu pot, dupa cum vedeti, ca sunt tare slabita si nu mai pot vorbi. Veniti maine la ora 9 dimineata si va voi spune ce-am vazut si mi s-o poruncit sa va spun. A doua zi dimineata a inceput lumea sa vine la casa ei, in urma zvonului adunanadu-se o multime de popor. Au venit preotii, jandarmii, primarul satului si din toate treptele conducerii de acolo si asteptau cu nerabdare si curiozitate sa auda ce are de spus Stanica din ce a vazut pe lumea cealalta. Pe la 9 dimineata, dupa cum spusese, a iesit din casa palida si slabita ca o moarta, imbracata in negru. S-a suit pe o masa ca sa o poata vedea
toata lumea, s-a facut liniste, si-a facut semnul Sfintei Cruci si a inceput a vorbi cu glas tare neputincios zicand:

-Oameni buni, venind din drumurile mele, dupa cum stiti, am intrat in camera mea de rugaciune si m-am rugat in genuchi Sfantului Arhanghel Mihail sa-mi arate unde este sotul meu si milosteniile la ce-au folosit. Si rugandu-ma, mi-a aparut Sfantul Mihail intrupat viu si luminat, iar pe el era o panza subtire si in mana tinea o sabie de foc pe care
invartind-o pe la gura mea, mi-a scos sufletul din trup si mi-a zis:

-Vino sa-ti arat ce mi-ai cerut! Si m-a luat Sfantul Mihail si am zburat prin sat, trecand in drum pe la primarie pana am iesit in camp, si am zburat in sus spre rasarit. Si tot mergand in sus, am dat de o casa mica pe care scria sus cu litere de pacura: Vama I. Iar eu am inceput a tremura de frica atunci cand am vazut ca m-au inconjurat o multime de harapi negri care atat de urati erau inacat de ar fi fost cu putinta sa mai mor odata, muream de frica. Erau unii cu cate o limba de trei coti care le atarnau de pamant ca la cainii turbati si-mi promiteau fel de fel de chinuri ingrozitoare si au inceput a trage de mine zicandu-mi:

-Femeie, unde mergi si unde-ti sunt actele tale? Iar eu tremurand am zis Sfantului Mihail:

-Sfinte Mihaile, de ce nu mi-ai spus, ca am trecut pe la primarie si sa fi scos si eu actele? Iar Sfantul Mihail a scos sabia si le-a zis:

-Aceasta femeie nu are nevoie de acte pentru ca va trece inapoi. Si asa am plecat zburand inainte si intalnind alte 23 de casute de acelea unde aveau scris la fiecare deasupra pana la vama a 24-a. Si la fel ma inconjurau diavolii si ma intrebau de faptele mele si noi tot mergem inainte. Si atatia ieseau din casutele acelea de credeam ca izvorasc si eu l-am intrebat pe Sfantul Mihail de unde au iesit atat de multi deoarece casa era mica. Iar Sfantul Mihail mi-a zis:

-Nu te mira, ca dedesupt este iadul si prin aceste casute care sunt ca niste rasuflatori, ies ei. Mergand mai departe cu Sfantul Mihail pe aceasta cale trista pe care era numai pacura si smoala, mi-a zis Sfantul Mihail sa calc pe urmele lui ca nu cumva sa cad in locurile acelea de unde alunec in iad. Am mers cu mare grija pana am scapat de acolo si am ajuns intr-un camp mare cat vezi cu ochii. Pe el erau niste uriasi imbracati cu par negru ca pacura si stateau cu fata in sus si cu mainile intinse, iar in loc de degete aveau gheare ca de vultur. Iar stomacul lor era in forma de ceaun mare si intr-insul erau tot felul de spurcaciuni: caini si pisici putrezi, viermi mari si multe necuratii din care mancau multi oameni si femei, avand toti cate o lingura si tipand, mancau acolo. Unii mancau intruna, altii mai rar, altii gustau din cand in cand si toti tipau de ti-era mai mare mila sa-i auzi. Aici ne-am oprit si mi-a zis Sfantul Mihail sa mananc si eu dandu-mi si o lingura. Iar eu am inceput a ma ruga de el zicandu-i:

-Sfinte Mihaile, iti dau toata averea mea ce mi-a mai ramas, numai sa nu mananc de aici si sa ma inac cu viermii acestia si sa mor. Dar el mi-a zis:

-Nu te teme, ca nu mori. Pentru ca aici nu mai este moarte. Te ineci si te dezneci si nu mai mori in veci.

-Da, asa este, dar ma spurc Sfinte Mihaile, am zis eu.

-Dar cand mancai in posturi, miercurea si vinerea, nu te spurcai, mi-a zis el? Si cu mare greutate m-a lasat de nu am mancat si mi-a zis:

-Ia aminte, si vezi tot ce-i aici ca tu vei merge inapoi in lume si sa spui ca cei ce nu tin posturile si zilele de post din saptamana, aici se vor munci (chinui). Apoi am plecat mai departe si m-a dus Sfantul Mihail ca sa-mi arate muncile iadului si mi-a aratat unde era
soacra-mea. O stiam femeie rea. Aici statea intr-o casa de fier pe un scaun, iar in fata ei era o masa plina cu tot felul de bucate. Ea plangea ca ii era foame iar niste muste mari cat vrabiile atat o intepau ca toata era insangerata. Cand m-a vazut m-a intrebat:

-Cum Stanica, si tu ai venit aici? Daca poti sa te intorci acasa, ajuta-ma ca nu mai pot de foame si mustele astea rau ma chinuie si sunt pline de necuratii si murdarie si de le spal mai rau se umple. Soacra-mea avea obiceiul urat ca de cate ori da milostenie, il certa pe
sarac si-i zicea vorbe necuviincioase. A plans si m-a rugat s-o scap din locul acela. Mergand mai departe, am dat peste niste inchisori de fier. In ele o multime de oameni cu trupurile goale, iar de sus curgea un foc de smoala si rasina clocotita si-i ardea grozav. Ei fugeau din colt in colt ca sa scape dar in zadar.Si atat se vaitau de tare, ca zbirau ca dobitoacele. Am plans de mila lor si am intrebat pe Sfantul Mihail:

-Acestia, de ce se chinuie asa?

-Acestia sunt crestinii botezati care au luat in ras pe cei care le propovaduiau credinta si care au injurat de lucruri sfinte si au ras de cei care se pocaiesc adica de cei care sunt pe calea credintei si a Bisericii. Asa se chinuiesc in veci si nu are cine sa-i miluiasca la voi
pe pamant cu sarindare. Mergand de acolo, am ajuns la un loc intunecat si trist, plin de fum si putoare. O multime de diavoli negri si urati stateau toti cu tigarile in gura, gata sa arunce sufletele care veneau in niste gropi ce erau pline de scuipat si viermi foarte mari unde erau o multime de suflete care se vaitau grozav. Si mi-a zis Sfantul Mihail:

-Acestia sunt cei care au fumat tutun si asa se vor chinui in veci.

Mergand mai departe, am ajuns intr-o vale plina de flacari si tipete. Din loc in loc apareau niste ziduri prin focul acela si pe ele erau spanzurate femei nenumarate carora le sfartecau sanii niste serpi infricosati de ma lua groaza numai de frica. Pe unele erau cate doi, iar pe altele erau mai multi. Si intreband pe Sfantul Mihail, mi-a zis:

-Acestea sunt cele ce au mancat carne de om, adica acelea care au facut avorturi. Cati copii au avortat, atatia serpi sunt pe ele si asa se vor munci in veci. Mergand mai departe, s-a facut un zid de stanca, dar era asa de inalt ca nu vedeam unde este sfarsitul. Sfantul Mihail ca pe o minge m-a pus pe palma si m-a aruncat pe zid, iar el a zburat. Acolo, ce sa-mi vada ochii, atata frumusete era ca nu se mai saturau ochii privind si urechile auzind. Dar eu eram goala si ma rusinam asa de mult ca nu mai stiam ce sa fac. Atunci Sfantul mi-a zis:

- Ti-ai dat tu vreo haina de pomana? Dar eu nu mi-aduceam aminte sa-mi fi dat ceva pentru mine, nu-mi purtam de grija cat am fost in viata ci numai de sotul meu aveam grija. Si mi-a aratat o multime de haine fiecare cu numele ei zicandu-mi:

-Du-te si cauta si tu o imbracaminte acolo! Si mergand, am gasit o rochie pe care o aruncasem la o saraca ca pe un lucru de nimic. Am luat rochia si m-am imbracat cu ea si mult imi parea bine de dansa. Erau acolo pomi de tot felul cu flori frumoase si pasarile cantau in alte voci, iarba era moale si ca de aur, mese intinse printre flori, canite cu apa, vin, lapte, farfurii frumoase care aveau numele scris pe ele ale celor ce le dadusera si cu lumanari aprinse. La unele mese, in dreptul vaselor erau oameni care mancau si se veseleau. Unele erau singure si fara oameni si mi-a zis Sfantul Mihail:

-Acestea sunt ale celor ce si-au dat in viata si au murit si s-au mantuit si se veselesc de ele, iar la cele singure nu au murit cei care le-au dat, ci sunt inca in viata si ele au venit aici inainte si-i asteapta. Si sa stii ca numai cei ce si-au dat de pomana sau pentru cine
au dat de pomana, se indulcesc cu ele, altul nu poate. M-a dus apoi pe o pajiste de o frumusete rara. Acolo erau o multime de soldati imbracati in alb care asteptau pe iarba si se veseleau si canta o muzica dulce de nu te mai puteai satura. Pana sa ajung acolo, vad o livada de pomi de tot felul cu niste roade de o frumusete tare placuta; cirese frumoase
mai mari ca la noi,iar pe o poarta scria numele socrului meu. Fiindu-mi sete, mult m-am bucurat ca voi manca si eu din pomii aceia. Dar cand sa ma duc, Sfantul ma opreste si-mi zice:

-Nu te apropia ca nu e al tau. Iar eu i-am zis:

-E a socrului meu.

-Da, dar stii cand il certai si-i ziceai sa inchida gradina, sa nu o mai lase asa deschisa. Socrul meu lasa pe oricine sa-si ia cate fructe vrea. Si nu m-a lasat Sfantul Mihail sa iau nici o fructa si mi-a zis sa dau si eu de pomana ca sa am cand ma voi intoarce aici pe veci. Apoi mi-a zis:

-Hai sa vezi pe sotul tau. Si m-a dus la soldatii aceia pe care ii vazusem de departe in multa veselie si apropiindu-ne noi, se scoala unul de pe iarba unde sedeau si cantau si vine spre noi, iar cand s-a apropiat, eu l-am cunoscut. Era sotul meu dorit. De bucurie, am alergat spre el sa-l imbratisez, dar el mi-a zis:

-Nu te apropia, si in acel moment s-a facut un zid mare intre noi ca un gard de sarma, asa ca nu am putut sa ma apropii. Bucuroasa eu i-am zis:

-Mult mi-a fost dor de tine si am facut asa cum m-ai rugat si nu m-am casatorit. Iar el mi-a zis:

-Stiu toate si le vad. Stiu milosteniile si viata ta pana acum si ma bucur ca m-ai ascultat. Iata, acesti soldati, camarazii mei care sunt in acest loc fericit dar sunt tristi ca sotiile lor s-au casatorit. Eu nu i-am zis ca copii s-au facut marisori, dar el a zis ca si cum mi-ar fi
stiut gandul:

-Stiu si chiar ii vad in acest moment cum se joaca. M-am uitat si eu, dar n-am vazut nimic. Apoi mi-a spus ca vede tot ce fcem noi pe pamant.

-Mult as vrea sa raman aici, sa nu-ti mai duc dorul pe pamant, dar el mi-a zis:
-Nu poti sa ramai acum; te duci inapoi in lume si sa faci asa cum ai inceput pana la sfarsit ca mai ai inca de trait pe pamant. Atunci au sunat trambitele si ne-am despartit. El s-a dus unde era mai inainte, iar pe mine m-a luat Sfantul Mihail si m-a dus la un munte de zahar si eu ma gandeam de unde sa fie atat de mult zahar. Dar Sfantul Mihail mi-a spus:
- Adevarat este cuvantul Domnului care zice:,, Orice va da omul, insutit va primi si viata vesnica va mosteni.’’ Tu ai dat una, si in cer s-a facut o suta. Si intradevar, eu aveam obiceiul de a da zahar la copii in loc de bomboane. Apoi Sfantul Mihail imi zice:
-Hai sa te duc la ai tai, sa mergi iarasi si sa faci asa cum ti-am spus. De acum incolo picioarele sa nu-ti mai stea, gura sa nu-ti mai taca. Sa te duci din sat in sat, din oras in oras, din casa in casa si sa ai grija de sufletul tau. Stai aici! Apoi Sfantul ma puse pe o polita care era tinuta in lanturi, zicandu-mi:

-Vezi ca eu te las in jos, iar tu cand vei vedea ca e la un metru de pamant, sa sari jos ca eu o trag la mine si ma duc sa ma inchin Dreptului Judecator. Asa ca eu stiu ca din aceasta polita am sarit, nu din cosciug. Aceasta s-a intamplat toamna iar in iarna aceea am stat acasa si le spuneam la toti cei ce veneau la mine cate am vazut pe lumea cealalta. Iar noptile le petrec in rugaciune si plangand merg la biserica si ma rog pentru cei din iad. Ea mai spunea ca il vedea pe Sfantul Mihail mereu la dreapta ei. Amin si slava lui Dumnezeu pentru toate!

Unde este localizat iadul? Un tropar al invierii spune asa: "pogoratu-te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfarmat incuietorile cele vesnice Hristoase... ale iadului". Citeam intr-o carte a parintelui Ilarion Argatu scoasa de nepotul lui, parintele Ioan Argatu de la Falticeni (Editura Mila Crestina) urmatoarea intamplare: parintele Ilarion a fost dus de un inger sa ii arate iadul. Ingerul a deschis o poarta din pamant si au coborat in strafundurile pamantului. Oamenii de stiinta au confirmat ca in adancul pamantului sunt temperaturi uriase, dar aceasta descoperire chiar ne pune pe ganduri!

Între părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte ai secolului trecut, istoria Bisericii din Serbia consemnează numele unui ieromonah român, puţin cunoscut în stânga Dunării, însă cu mare faimă în răsăritul Serbiei. Este părintele Tadei, născut în 1914 în satul Vitovniţa, care vine să dovedească, dacă mai era nevoie, prezenţa populaţiei româneşti situată în zona Timocului şi mărturia unei conştiinţe ortodoxe curate, deschise, binevoitoare faţă de fraţii sârbi sau ruşi, ultimii retraşi aici în urma Revoluţiei din 1917.

Crescut într-o familie de ţărani evlavioşi, Toma (numele de botez al părintelui Tadei) a urmat clasele primare, absolvind apoi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ. Îmbolnăvindu-se foarte grav de plămâni pe la 15-16 ani, a hotărât ca restul vieţii să-l închine lui Dumnezeu. Aşa a intrat ca frate la Mănăstirea Gorniak. Dorind o vieţuire mai duhovnicească, a cerut binecuvântarea să meargă la Mănăstirea Milkovo, unde erau foarte mulţi părinţi ruşi, între care ucenicii stareţului Ambrozie de la Optina. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a avut mult de suferit. Trupele de ocupaţie germane, italiene, bulgare şi albaneze au arestat multe persoane, în special pe clerici despre care se credea că sunt organizatori ai revoltei împotriva ocupanţilor.

„Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti!“

Părintele Tadei a fost arestat. „Erau vremuri grele, când numai pentru un singur cuvânt sau ordin nerespectat se putea înălţa asupra omului umbra morţii. În închisoare stăteam întins pe o scândură îngustă. Mă gândeam că nu voi mai ieşi viu de aici. Căzusem în deznădejde. Cum şedeam muncit de aceste gânduri, într-o clipă s-a arătat înaintea mea un ostaş înalt, cu panglică aurită, aşezată cruciş pe piept. În mâini ţinea un sul şi mă privea. A desfăcut sulul şi mi-a zis: „Priveşte, ia aminte la hartă! Şi mi-a arătat pe hartă Serbia. Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti. Ai priceput?“ În celulă mai erau doi deţinuţi. Dar nu văzuseră nimic. Părintele Tadei avusese o vedenie. Îl vizitase un înger.

Crucea stăreţiei

Nu după mult timp a fost eliberat şi trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de slujitori. Acolo a fost aşezat ca egumen. A început aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pentru calităţile lui, a fost pus după aceea stareţ la Mănăstirea Pokainiţa. Nu era foarte încântat de această ascultare. „Stăreţia, mărturisea el mai târziu, mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obşte şi oameni“. Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „De ce te lupţi, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareţ M-ai supărat cu stăruinţele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să ştii că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă şi însufleţire, fără să bagi în seamă pizma şi răutatea celor din jur“. Atunci Hristos a pus epitrahilul pe grumazul lui, zicând: „Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci“.

În Iugoslavia, viaţa de după război nu a fost una uşoară. Tututor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să îşi pună în primul rând nădejdea în Dumnezeu, pentru că „atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, Îi dăm Domnului prea puţină încredere. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, şi zice: „Nu am pe nimeni care să mă înţeleagă“. Sufletul nostru caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia“.

Şederea oamenilor pe pământ reprezintă împlinirea unui canon de pocăinţă. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.

Aproapele, criteriul iubirii faţă de Dumnezeu

Pe când era monah tânăr, Tadei învăţase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare şi dezbinare în obştile călugărilor. De aceea cerea blândeţe şi smerenie în relaţiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet şi pretutindeni odihneşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. E limpede că nu suntem pe calea cea bună dacă ne purtăm cu dragoste faţă de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeaşi măsură. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci intrăm în război cu cealaltă persoană, chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte“.

La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoţi, iar părintele Tadei primeşte o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sârbeşti. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mulţi oameni, pe care i-a povăţuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit trişti.

Smerenia, cheia bunei înţelegeri

Părintele Tadei se mâhnea de multe ori pentru scăderea credinţei oamenilor şi a lipsei înţelegerii între ei. Atât a părinţilor, cât şi a copiilor. Fiindcă şcoala educă abstract, raţional, familia trebuie pusă pe primul loc. Acolo începe copilul să vadă întâia oară cum se comportă părinţii între ei şi apoi cu el. „Atunci când copilul greşeşte cu ceva, mama sau tata, de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul să fie învăţat a fi ascultător. Poate, uneori, este nevoie şi de ea, dar să fie întotdeauna din iubire, iar copilul să simtă dragoste, să simtă că nu eşti mânios. Dacă vrei să îndrepţi pe cineva, să îl povăţuieşti, trebuie mai întâi ca tu însuţi să te smereşti. Când vrei, cu orice preţ, ca lucrurile să fie aşa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Creşte doar împotrivirea“. Acestea erau cuvintele lui.

În ceea ce priveşte duhovnicia, acelaşi părinte povăţuia că toţi avem nevoie de modele, pilde de viaţă, căci prin aceasta se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Când avem în faţă un exemplu de vieţuire, un om liniştit, bun, care nu se vatămă când este ocărât, atunci şi cei din jurul lui doresc să fie asemenea lui. Puterea acestui om este pilda vie de vieţuire pusă înaintea ochilor. „Printr-o viaţă curată se spun mult mai multe decât prin cuvinte.“

Despre puterea cunoaşterii puse de Dumnezeu în om, stareţul Tadei spunea că aceasta este un dar făcut de Creator omului, pe care omul îl poate folosi în folosul său spre paguba lui. „Dumnezeu nu a dăruit nimic spre pagubă, ci numai spre bine, însă voia cea stricată a omului care a pierdut frica lui Dumnezeu a prefăcut în rău binele dăruit de Părintele ceresc oamenilor. Aceasta este pricina din care suferim şi ne chinuim în lumea aceasta“.

Stareţul Tadei a părăsit lumea aceasta în 2003. Toţi cei care l-au cunoscut au simţit că stau de vorbă cu un sfânt. Canonizarea acestui mare părinte contemporan cu noi rămâne doar o chestiune de timp.

Împărăţia dinlăuntrul nostru

„Rolul creştinilor este să curăţească atmosfera şi să lărgească împărăţia lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinăuntru, nu ne vom mântui nici noi, nici cei din jurul nostru. Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, viaţa lui Dumnezeu va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar şi atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. Or, în împărăţia lui Dumnezeu nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut „duhurile căzute“ şi de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei. Este o vorbă în popor: „Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte“. Cel care ascultă acela este smerit. Îndată ce ne împotrivim, observăm cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa“. (Stareţul Tadei - „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“)

Sursa: Ziarul Lumina

Cartile staretului Tadei scoase de editura Predania le puteti comanda dand clik pe titlul cartii:

Cum iti sunt gandurile, asa iti este si viata

Pace si bucurie in Duhul Sfant