1/28/2019

Am făcut depresie la 29 de ani şi am aflat că nu e despre tristeţe, ci depre confuzie şi anhedonie, lipsa oricărei plăceri…

Niciun comentariu:



Familia mea era praf. Plecasem de acasă, de la Iaşi, la Bucureşti, la facultate, apoi am găsit un superjob în marketing şi comunicare, aparent eram bine. Aveam prieteni, aveam o relaţie cu un tip, un arhitect creativ. Credeam că sunt bine. Dar uite că nu eram.

Copilăria a fost începutul

Ca să vă fac un tablou mai complet: tata a fost alcoolic, mama era la rândul ei depresivă, dar pentru că acolo, în Iaşi, nu se cuvenea să spui că ai depresie, mama nu s-a tratat niciodată.

A avut un episod depresiv şi ea pe la 36 de ani, a ajuns la spital, i s-a dat tratament, dar nu a continuat. În anii ʻ90, imediat după Revoluţie, să vorbeşti despre aşa ceva era încă tabu.

Cum să ai depresie? Da’ ce, nu eşti în stare să te scoţi singur?! Nu ai credinţă în Dumnezeu? Doar noi ştim că Dumnezeu de tratează de orice, de la dureri în gât la cancer şi de la depresie la infecţii genitale… asta e.

Faptul că am crescut cu un tată alcoolic şi cu o mamă deprimată mai tot timpul (chiar dacă funcţională) cred că m-a adus în starea aceea de depresie funcţională şi pe mine.

Adică mergeam înainte cu un cinism afişat, fără aşteptări de la viaţă, stoică, făcând ce trebuia făcut ca să câştig bani. Pentru că alcoolismul tatei şi incapacitatea mamei de a se ridica deasupra propriei condiţii ne-au făcut să sărăcim.

Ca studentă, am muncit pe brânci să supravieţuiesc la Bucureşti la facultate, timp de 4 ani nu am putut să îmi cumpăr o pereche nouă de cizme, mă îmbrăcam din second hand şi strângeam din dinţi.

După ce am terminat facultatea şi m-am angajat, a fost OK, m-am relaxat financiar, dar cred că anii aceia şi-au pus amprenta asupra mea.

Evident că şi starea emoţională din familie din copilărie şi-a pus amprenta asupra mea. Cum putea să nu îşi pună? Un tată alcoolic şi o mamă tristă.

Depresia a izbucnit la 29 de ani fără avertisment. Declanşator a fost faptul că prietenul meu mi-a spus că vrea să ne despărţim. Nu eram noi prea bine nici înainte, poate că era, raţional vorbind, cea mai bună decizie, ştiam şi eu asta. Dar una e partea raţională şi alta e cea emoţională.

M-am trezit întrebându-mă de ce mie nu îmi iese nimic, niciun rahat de relaţie, de ce eşuez, de ce, de ce. Nu prea era stilul meu de gândire, cum spuneam mai sus, am fost de foarte tânără o stoică şi o dură, nu mă lăsam îngenuncheată de astfel de poveşti.

Dar cert e că m-a prins într-un moment de fragilitate această despărţire… binevenită. Ani de zile înainte am luptat să mă distanţez de familie, cu tata nu am mai vorbit vreo 6 ani, supărată pe el şi pe alcoolismul lui. Dar asta nu m-a ajutat.

Doar a făcut ca dorul şi dorinţa de a avea un tată protector să se accentueze. Apoi munca pe brânci. Ani de zile de muncă aproape de burnout (sau chiar am trecut de vreo câteva ori prin aşa ceva, cred) şi-au pus amprenta.

Ani de zile în care nu am avut nicio vacanţă… munceam ca să pot face un credit, munceam ca să pot să cumpăr o casă, să fiu cât de cât la adăpost. Să mă pot simţi cumva la adăpost în lumea asta.

Cum a debutat Demonul Amiezei

Şi a venit… un scriitor îi spunea „Demonul Amiezei. Acel demon al inactivităţii, al stării de confuzie cu care se confruntau călugării, la orele acelea chinuitoare ale zilei când nu făceau nimic.

„Akedia – i se spune în teologia ortodoxă, „accedia la catolici. Depresia, pe scurt. Nu ştii ce te loveşte. Într-o dimineaţă te trezeşti şi nu mai vrei să te dai jos din pat. Nu mai ai energie. Nu poţi, pur şi simplu. Ai o mie de chestii de făcut şi asta îţi este absolut indiferent.

Te târâi până la baie, te speli pe dinţi, dar nu ai energie nici să deschizi gura. Te întrebi ce e cu tine, dar nu prea îţi pasă ce e cu tine. Nu vrei decât să zaci. Aşa a fost la mine debutul episodului depresiv.

Ştiam, teoretic, ce e depresia, o mare tristeţe. La mine a fost o mare indiferenţă şi groaznice sentimente de frică şi de a furie. O furie enormă faţă de toţi cei care mi-au făcut rău, faţă de tata, de mama, de prietenul meu.

Am încercat să citesc, lucru care îmi făcea mereu plăcere. Nu mă puteam concentra nici să citesc titlul unei cărţi. Stăteam cu cartea în mână şi mă uitam la ea, prostită. Dacă înainte îmi făceam plăcere să gătesc, acum nu suportam nici să văd bucătăria.

Singurul lucru pe care îl voiam era să zac. Şi vai! Îmi doream să dorm… să uit. Să uit că exist. Dar nu puteam.

Mă trezeam noaptea plângându-mi de milă, cu nişte senzaţii enorme de frică, de frică teribilă că nu voi face faţă, că voi ajunge în stradă, că nu voi putea plăti creditul, că voi ajunge ca mama şi ca tata, nişte rataţi.

Am trăit în acest infern personal cam 3 luni înainte să îmi spună cineva că, dacă nu fac terapie, o s-o duc tot aşa. Dar nu aveam energie.

Aveam zile mai bune şi zile mai proaste. Zile când reuşeam să stau la şedinţe, să mă concentrez, chiar să am nişte discuţii cu partenerii de la job.

„Deci funcţionez, îmi spuneam. Apoi, în weekend, plonjam din nou în abis. Lipsa oricărei plăceri, a oricărei puteri de a mă bucura de ce ceva (am citit că se cheamă „anhedonie – lipsa bucuriei, în greceşte) şi o oribilă ceaţă mentală.

Nu mai puteam nici să socotesc operaţii simple matematice. Nu îmi mai aminteam sensul unor cuvinte pe care le foloseam curent. Nu mai gândeam.

Asta era cel mai periculos, de două ori şefa mea m-a luat la ea în birou şi m-a întrebat de ce sunt aşa de dezinteresată. Nu ştiam ce să răspund, decât că vreau doar să zac şi că nu mai sunt bună de nimic.

O prietenă mi-a spus că mă ia pe sus şi mă duce la psiholoaga ei. Într-o zi m-a luat de acasă, eram în halat şi papuci, şi m-a dus cu maşina la un cabinet din Cotroceni.

Eu eram din nou absentă şi indiferentă şi mă bucuram cumva că eram aşa, şi nu mai experimentam ruşinea muşcătoare. În ultimele săptămâni am avut nişte atacuri violente, intense, de ruşine, când această emoţie m-a năpădit cu o violenţă extremă, parcă muşca din mine.

Îmi eram ruşine de familia mea, de faptul că nu sunt în stare de nimic, nu mai vedeam lucrurile bune din viaţa mea, tot ce realizasem, inclusiv faptul că m-am distanţat de familie, era zero în ochii mei.

Mă vedeam ultima la serviciu, descoperită pentru că nu sunt bună de nimic, că sunt doar o impostoare şi toată lumea va vedea asta…

Psiholoaga din Cotroceni s-a uitat la mine, m-a întrebat de când sunt aşa. „De câteva luni, i-am spus. „Ce a declanşat depresia? a continuat ea. „Depresie? Ha… Asta e? Ce interesant…

Cred că i-am părut iremediabil proastă, pentru că nu ştiam să spun. „Cred că despărţirea de prietenul meu, am scos, cu greu. „Eu cred că e mai mult a spus ea. „Ce să fie mai mult… mă întrebam eu.

Doar am depăşit şi alcoolismul tatei, şi răceala mamei şi sărăcia şi uite că acum am un job bun şi muncesc şi sunt funcţională, eram adultă, stăpână pe mine, bla,bla,bla…  I-am spus toate astea ca prin vis.

Terapia emoţiilor înghiţite

Uite că nu eram ceea ce credeam eu că sunt, puternică, matură, stabilă. Eram praf. Fragilă, în denial, obosită de viaţă.

Psiholoaga m-a luat în terapie şi timp de 3 luni am scos din mine toate gunoaiele, toate emoţiile refulate, tot ce am strâns din dinţi. Am bocit la ea în cabinet când nu am plâns toată viaţa înainte.

Am scos din mine tot, cu o sete şi o dorinţă de vindecare enormă, ca atunci când îţi bagi degetele pe gât ca să vomiţi ceva toxic pe care l-ai înghiţit din greşeală. Eu înghiţisem toate porcăriile familiei, toate injuriile lor, am tăcut şi m-am delimitat de ele ca să pot să exist.

După câteva săptămâni am început să fiu mai liniştită. Şi mai ales s-a mai ridicat ceaţa din capul meu. Puteam din nou să fac socoteli, să calculez mental cât face 3 înmulţit cu 45! Wow! Încet-încet, am răzbit. Am vorbit mult, am spus tot.

Am spus şi ce credeam că nu voi spune vreodată. Mi-am exprimat furia. Am reordonat povestea vieţii mele de până atunci într-un fel în care eu să am mai mult loc, să nu mai fie nevoie să renunţ la mine de fiecare dată, să îmi cer drepturile de a exista în familia aceea unde nu exista decât cearta şi tristeţea.

Povestea aceasta nouă a fost de bun augur, şi depresia a dispărut.

Cea mai importantă lecţie

Depresia aceasta a fost cea mai importantă lecţie pentru mine. Lecţia că trebuie să am grijă de mine în primul rând, să mă ascult, să nu mai ascund ceea ce simt.

Am învăţat să îmi exprim sentimentele, mai ales pe cele negative.

Am învăţat să fug de oamenii care îmi fac rău, chiar dacă asta înseamnă că mă umplu pe mine cu poveştile lor triste. Mă înconjur zilnic de pozitivitate şi am devenit conştientă de cât de fragilă sunt eu şi sănătatea mea psihică.

De atunci au trecut 6 ani şi nu s-a mai repetat depresia. Am citit mult despre această boală şi ştiu acum cum apare şi ce trebuie făcut. Este cea mai neagră experienţă prin care am trecut vreodată. Pierderea sănătăţii psihice e cumplită.

Oamenii nu conştientizează asta când spun: „vai, sunt depresiv… Nu, nu eşti deloc depresiv, dacă te poţi ridica din pat şi îţi poţi face o omletă care să îţi bucure papilele.

Faptul că eşti trist e doar atât: o tristeţe normală. Nu trivializa depresia, că ea e ceva aşa de urât că eu nu-ţi doresc să ai vreodată de-a face cu ea. Sau cu El, Demonul Amiezei…

Sursa: https://psychologies.ro/ganduri-de-la-cititori/facut-depresie-la-29-de-ani-si-aflat-ca-nu-e-despre-tristete-ci-depre-confuzie-si-anhedonie-lipsa-oricarei-placeri-2161195?fbclid=IwAR3xC8WEbha2OLd-AJq_D1MJrkeyXGmjdDs5dahNl6yNMbA983SyGPyDUH4

Carti de psihologie pe care vi le recomandam:


Recomandam cu incredere aproape toate cartile de psihologie care apar la editura TREI! Sunt exceptionala!

O carte religioasa de exceptie care atinge probleme de psihologie fine este aceasta:





libris.ro
carturesti.ro

Popular Posts

OOKE

ookee.ro

top navigation

       
   
interlink.ro

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog

123

 
Copyright ©2016 Pagina de Folos • All Rights Reserved.
Template Design by BTDesigner • Powered by Blogger