ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ LA PARIS. Interviu cu Pr. Razvan Ionescu

“Darul cel mai de preţ pe care îl putem oferi noi, românii, francezilor, este (re)descoperirea Ortodoxiei”, mărturiseşte părintele Răzvan Andrei Ionescu, parohul parohiei Sfânta Parascheva - Sfânta Genevieva din Paris, în interviul pe care ni l-a acordat la sfârşitul lunii trecute.

Biserica Saint Sulpice este situată ultracentral în Paris, în « 6^ème », unul dintre cele mai scumpe şi mai bine cotate arondismente. Datorită dimensiunilor sale impresionante, eşti tentat să-i spui catedrală, deşi este limpede că, chiar dacă o întrece în lăţime, singura catedrală catolică din capitala Franţei rămâne « Notre Dame de Paris ». La Saint Sulpice, ortodocşii români au la dispoziţie ca lăcaş de cult provizoriu o criptă situată la demisol, un fel de « catacombă » pariziană care te duce cu gândul la rânduiala primilor creştini. Aici se roagă românii, şi nu numai, de mai bine de zece ani, cu nădejdea că vor putea avea cândva o biserică a lor. Parohia, care poartă numele a două sfinte, Parascheva de la Iaşi şi Genoveva, ocrotitoarea Parisului, este păstorită de părintele Răzvan Andrei Ionescu. Absolvent al Departamentul de Ştiinţe Inginereşti (filiera engleză) din cadrul Universităţii « Politehnica » Bucureşti (1995) şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă (secţia Pastorală) din cadrul Universităţii Bucureşti (2000), părintele este pasionat de dialogul între teologie şi ştiinţă şi, în consecinţă, autor şi/sau coautor de studii şi cărţi de ştiinţă şi religie. Pasiunea sa nu numai că nu îl împiedică, dar chiar îl motivează să fie slujitorul altarului, la care îşi găsesc alinarea sufletească şi vorbele tămăduitoare toţi credincioşii care, împinşi de necazuri, îşi deschid inima, prin intermediul duhovnicului, către Dumnezeu. Părintele Răzvan consideră că această slujire este răspunsul său personal de trăire a vieţii creştine în acest loc de întâlnire între Ortodoxie şi Occident. Convorbirea cu Sfinţia Sa a fost pentru noi o sărbătoare a spiritului, iar pentru părintele Răzvan Ionescu a constituit o invitaţie la o radiografiere a vieţii spirituale a românilor instalaţi în Occident şi, deopotrivă, un bun prilej de a le povesti cititorilor noştri despre ce înseamnă să fii ortodox la Paris.

De la „Pif” la Sfânta Scriptură

Reporter: - O să încep prin a afirma că sunteţi un privilegiat…Cine nu şi-ar dori să fie preot în « Oraşul Luminilor »? Totuşi…Cum a-ţi ajuns aici ?

Părintele Răzvan Ionescu: - Dumnezeu a rânduit instalarea noastră în Franţa într-un chip uimitor. De la primele plecări ale tatălui meu – profesor universitar şi, după revoluţie, prorector al Universităţii Politehnice Bucureşti – în interes de serviciu la Paris, şi, apoi, şi în alte centre universitare franceze – asta se întâmpla spre sfârşitul perioadei comuniste şi mult mai mult după aceea, Franţa a intrat cumva în casă la noi de o manieră simţită ca un fel de tărâm al făgăduinţei, de unde veneau lucruri care nu existau în România şi care aveau darul să deschidă anumite orizonturi. Dacă Franţa copilăriei mele însemna Pif, Rahan şi alte reviste cu benzi desenate, Franţa adolescenţei a înseamnat deja primul walkman, primul calculator (ZXSpectrum, „strecurat” prin vamă), primul video, etc.

Am ajuns prima oară în Franţa pe la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Deja începuse în forumul meu interior transformarea pe care o iniţia Domnul cu mine încă de pe băncile facultăţii tehnice: eram în plină căutare spirituală. La vremea respectivă se petrecuseră primele spovedanii. Ajuns în Paris şi găzduit fiind pentru câteva nopţi la mama unui prieten, ajung, din întâmplare, la biserica Saint Sulpice...

Reporter: - Ştiţi bine că nimic nu este întâmplător pe lumea asta. Probabil că era rânduit de sus să ajungeţi, la timpul potrivit, la întâlnirea cu destinul. Rectific: nu cu destinul, ci cu voia lui Dumnezeu. De fapt, ce v-a determinat prima oară să treceţi pragul acestei biserici ?

Pr. R.I.: - Eram apăsat de o stare lăuntrică ciudată, care nu mai trecea, aşa că am intrat aici, la Saint Sulpice, în zona de confesional si am văzut că preotul din acea cămăruţă cu pereţi de sticlă vorbeşte engleza (pe atunci nu ştiam limba franceză!). Aşadar, am intrat şi i-am spus problema mea: „Dacă mi-am schimbat atitudinea, dacă fac fapte bune, de ce nu-l simt pe Dumnezeu în suflet? Dimpotrivă! Eu acum am o stare groaznică, deşi nu am făcut nimic rău între timp. Ce greşesc? De ce simt aşa”? Îmi amintesc şi astăzi răspunsul său : „Dumnezeu este peste această condiţionare, în care dacă faci x, primesti y. E mult mai mult decât atât.” Seara, acasă, a izbucnit în mine un fel de bucurie, care m-a făcut să ies din starea rea şi să înţeleg că Dumnezeu a primit cumva frământarea mea şi a răspuns în chipul în care ştie cel mai bine să o facă: a schimbat direct starea inimii mele. Iată, în câteva cuvinte, prima mea întâlnire cu Saint Sulpice.

Minunatele lucrări ale lui Dumnezeu

Reporter: - Putem spune că a fost un început bun…

Pr. R.I.: - Da, a fost momentul unui început de drum care mă uimeşte şi astăzi din punct de vedere existenţial : dacă mi-ar fi spus cineva, în acele momente, că voi termina cu bine facultatea tehnică, în pofida restanţelor, ar fi fost credibil, m-ar fi bucurat, dar dacă mi-ar fi spus că voi intra la Facultatea de Teologie, aş fi putut primi? Dar dacă mi-ar fi spus că peste şapte-opt ani, proaspăt absolvent de teologie, voi fi hirotonit preot, şi nu oriunde, ci aici, în Franţa, chiar la biserica Saint Sulpice? Nu mi s-ar fi părut o aberaţie? Gândiţi-vă că atunci vizitam Franţa pentru prima oară şi alergam pe străzile Parisului ca să văd cât mai mult (gândind că nu se ştie dacă mai ajung vreodată pe aici), cum era să-mi închipui că, în viitorul apropiat, mă voi instala în Franţa şi voi rămâne preot paroh la Saint Sulpice? Nu-i aşa că părea un scenariu care ar fi depăşit şi cea mai fertilă imaginaţie?! Acum însă ştiu că Dumnezeu nu poate lucra decât minunat, şi că acest minunat se petrece în chip necesar peste puterea de proiectare intelectuală a omului ...

Reporter: - Întâi de toate s-ar fi cuvenit să vă rugăm să ne faceţi cunoştinţă cu familia dvs ...

Pr.R.I.: - Cu soţia m-am întâlnit pe „baricadele” Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Prezenţa mea în această facultate este întrucâtva expresia pocăinţei pe care îmi doream s-o pun în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Numai că în interiorul acestei facultăţi am descoperit şi lucruri care nu ţineau totdeauna de cele sfinte. Din această cauză am intrat în vâltoarea evenimentelor şi am fost ales reprezentant de an, ca să pot duce către factorii de decizie din facultate nevoile colegilor mei. Am încercat să pun umărul pentru a urni lucrurile spre bine, de la corectitudinea examenului de admitere până la ceea ce ţinea efectiv de viaţa noastră ca studenţi, cu toate plusurile şi minusurile ei. Spun „baricade”, pentru că, efectiv, era o luptă cu inerţia sistemului şi cu propriile neputinţe. Soţia mea, reprezentantă de an la Litere-Teologie, mi-a fost un ajutor preţios. Cu binecuvântarea sfintei Xenia, al cărei acatist voiam – în premieră pe atunci – să-l publicăm în limba română, am simţit că ea va fi aleasa inimii mele, aşa că ne-am căsătorit imediat după terminarea facultăţii. Trei săptămâni mai târziu veneam împreună la Paris, pentru continuarea studiilor. Cu siguranţă a fost o rânduială de la Dumnezeu: eu am prins o bursă de la guvernul francez, care s-a arătat a fi nu de un an, ci de patru, iar ea o bursă de la guvernul român, de nouă luni…Şi asta încă nu e tot: ajunşi în toamna lui 2000 pe pământ francez, primeam, fără nici o pregătire prealabilă, o cameră situată într-un loc minunat din Paris, asta în condiţiile în care, după cum ni se spusese, mulţi au plâns pe culoarele de aici pentru că nu aveau cazare. Ce mai, Dumnezeu a vrut să fim aici!

Reporter: - Aţi fost binecuvântaţi şi cu urmaşi ?

Pr.R.I.: - În ceea ce priveşte copiii noştri, istoria e limpede: după ce în primii cinci ani de la căsătorie soţia mea continua să nu rămână însărcinată, în plin bilanţ de infertilitate şi cu avertismentul medical că dacă nu rămâne în anul acela e posibil să nu mai poată fi mamă niciodată, rugăciunile stareţului Efrem de la mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte – astăzi întemniţat şi suferind pentru Hristos ca un mărturisitor din vremurile vechi – au făcut ca la zece zile după întoarcerea mea din Sfântul Munte soţia mea să primească darul zămislirii. Maria e numele roadei acelei binecuvântări – de altfel, ce nume i-aş fi putut pune decât pe al celei care mi-a dăruit-o – adică Maica Domnului? Vasile a apărut şi el puţin după aceea, la un an şi ceva... numele său vine de la sfântul Vasile cel Mare, un trăitor al dialogului între teologie şi ştiinţă.

Ortodox în Occident

Reporter: - Am auzit, părinte, mai multe persoane care afirmau că parohia aceasta este una mai deosebită, mai inedită ...Oare ce au vrut să spună cu asta ?

Pr.R.I.: - Este o parohie cu mulţi tineri, o parohie vie, o parohie în care ne străduim să învăţăm să fim vii. Mulţi îmi vorbesc despre sentimentul de « acasă » pe care îl resimt aici. Personal cred că suntem acasă oriunde resimţim harul lui Dumnezeu, iar cripta noastră este un loc tare bun în acest sens. O fi darul sfântului Sulpiciu, mort în anul 670 – deci ortodox la vremea cu pricina! – o fi ocrotirea sfintelor noastre Parascheva şi Genoveva, or fi toate acestea şi încă altele despre care nu ştim, cert este că simţim binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră şi o anume intimitate care provoacă la simţirea tainei lui Dumnezeu. Pe la noi trece multă lume, sunt mulţi care excelează în domeniile lor şi aduc ceva din bogăţia pe care o trăiesc, punând-o aici, la picioarele lui Hristos...Toate acestea ne fac, la nivel comunitar, bogaţi, aş spune chiar răsfăţaţi. Este deosebit ce se întâmplă prin faptul că Dumnezeu a rânduit să ne cultive ca pe nişte seminţe, pe noi, ortodocşii de azi din Occident, spre a întoarce cumva Occidentului vechea sa tradiţie liturgică şi bisericească, de a-şi redescoperi ortodoxia pe care a trăit-o în primul mileniu...

Reporter: - Este greu să fii ortodox în Occident?

Pr.R.I.: - Greu? Cum aşa ? Este minunat! Doamne, să-ţi fi încredinţat Dumnezeu misiunea şi bucuria de a pune în faţa occidentalului de astăzi, înstrăinat de har prin felul în care şi-a trăit credinţa, nişte unelte eficiente, care să-l poarte către îmbunătăţirea vieţii sale, către sfinţirea ei ? Cum ne-am simţi în vizită la cineva atunci când îi aducem un cadou vital pentru viaţa lui? Nu e o minune? În plus, lumea de aici ne ajută să conştientizăm propria noastră identitate, poate într-un chip care nu era la fel de eficient în România. Nu pot decât să le fiu recunoscător pentru nevoia lor de Dumnezeu şi pentru faptul că acceptă să primească, prin preoţia mea, mărturia pe care le-o dau. Iar recunoştinţa lor, personal, îmi dă aripi, simt că trăiesc cu folos. Sunt atâtea de făcut aici…

Reporter: - Concret, ce e de făcut?

Pr.R.I.: - Viaţa de parohie presupune să asiguri o permanenţă ca prezenţă, prin slujbe, prin spovedanii, prin tot ce înseamnă interacţiunea ta cu propria-ţi familie în Hristos, care este parohia. Este locul concret al mântuirii tale şi al celor din jurul tău. E locul nevoinţei tale, prin care te străduieşti să devii Om. Este locul şlefuirii tale prin prezenţa celorlalţi. Şi mai este locul în care cel rănit de viaţă se tămăduieşte, mai ales prin spovedanie, şi descoperă o nouă trăire în căutarea lui Hristos, prin Har. Sunt prezent aici după cum sunt o dată pe lună şi la Rouen, o altă parohie în care am fost paroh timp de zece ani. Apoi, mai sunt alte activităţi complementare. Sunt în curs de a descoperi caravanele cu români romi, care trăiesc în condiţii incredibile şi care au şi foarte mulţi copii. Şi romii sunt semeni de-ai noştri şi au mare nevoie de ajutor duhovnicesc şi material. Câţi nu trebuie botezaţi, cununaţi, întăriţi, hrăniţi? Sunt enorm de multe de făcut, noi, practic, nu am făcut încă nimic pentru miile de oameni care trăiesc în astfel de condiţii mizere la marginile Parisului. Apoi, este Centrul „Dumitru Stăniloae”, unde răspund de direcţia „Teologie ortodoxă şi ştiinţă”, unde am actualmente câte o intervenţie lunară de introducere în problematica ştiinţă-religie, transmisă pe www.apostolia.tv. Apoi, pe parte universitară, trebuie să-mi termin teza de teologie începută acum zece ani, mai predau nişte laboratoare de „semnale şi sisteme”, la universitatea Versailles-Velizy...Voi demara acum, în premieră cred pentru Paris şi Ile-de-France (regiunea pariziană), un curs de introducere în „Religie şi ştiinţă” la o facultate tehnică, Saint Louis, din Cergy-Pontoise...Sunt atâtea de făcut încât uneori ajung aproape de marginea deznădejdii pentru că nu mai ştiu cum să le gestionez, dar Dumnezeu rânduieşte putere şi cu întărirea Lui merg înainte...

Biserica din sufletul oamenilor

Reporter: - Cum sunt românii din Paris în relaţia cu Biserica?

Pr.R.I.: - Cred că trăirea românească ortodoxă în Franţa, sau, cel puţin aici, la Paris, s-a schimbat radical odată cu venirea ÎPS losif ca arhiereu. Prezenţa lui îmi pare providenţială. Este omul care, prin gesturi de o mare delicateţe personală şi de ancorare în harul lui Dumnezeu, ocroteşte comunitatea românească, împlinind dimensiunea de Părinte. Am spus prea puţin fiindcă, de fapt, există şi un mare număr de ortodocşi de alte naţionalităţi care îl caută ca Părinte – şi care sunt de pe cuprinsul unei largi părţi din Europa. Sigur că în Occident există mulţi români, situaţia diferind de la ţară la ţară. Se pare că cei mai mulţi sunt în Italia, apoi în Spania. Franţa ar fi cumva pe locul trei, patru...Dar pentru noi, cei de aici, felul în care ÎPS Iosif a imprimat direcţia parohiei noastre este odihnitor şi invită la o largă participare. Pentru că parohia trăieşte prin prezenţa oamenilor, care, la rândul lor, trăiesc prin prezenţa parohiei. Parohia oferă un anumit ritm de viaţă, dat de slujbe. La noi, de pildă, sunt patru liturghii pe săptămână. Şi sunt câteva zeci de persoane care vin aproape la toate. Cum să nu-ţi sporească Dumnezeu cele ale casei, ale familiei, dacă tu cauţi întâi de toate împărăţia lui Dumnezeu? Oare toate acestea după care alergăm nu ni se vor adăuga nouă?

Reporter: - Câţi credincioşi păstoriţi în parohia de la Paris?

Pr.R.I.: - Duminică de duminică suntem poate un pic peste două sute, uneori chiar mai mulţi. De Paşti cred că cinci-şase sute, cu menţiunea că înainte eram şi mai mulţi, era un adevărat puhoi de oameni afară, care nu mai încăpeau înăuntru. Dar ceea ce mă bucură în schimb este faptul că dintre aceştia, acum, în număr mult mai mare ca înainte, rămân toată noaptea la slujbă şi se împărtăşesc. Asta înseamnă că tot mai mulţi pricep sensul efortului nostru din Postul Mare ca drum către Înviere. Iar dacă îi numărăm pe toţ cei care „gravitează” într-un chip sau altul în jurul parohiei, venind sporadic, mai des sau aproape deloc, sunt cu certitudine minim câteva sute.

Reporter: - Cum este să slujeşti lui Dumnezeu din catacombele Parisului?

Pr.R.I.: - Este super ! Vă dați seama ce răsfățați suntem? Pe de altă parte, va veni poate şi momentul ieşirii noastre din catacombe, odată ce ne va fi ajutat Domnul să fi zidit mai întâi bisericile din sufletele oamenilor. Deopotrivă, glumind serios, prezenţa noastră la subsolul, la „baza" bisericii catolice este mărturia pe care o dăm de fundament creştin neperisabil, necesar tuturor creştinilor. Noi mărturisim chipul din totdeauna al Bisericii, şi am conştiinţa că suntem în Occident nicidecum numai pentru noi, emigraţia, ci poate ca gest de întărire, de susţinere a creştinismului întreg, în valorile lui de trăire esenţiale. De fapt, Galia a trăit ea însăși ortodoxia până la Schismă, deci prezenţa noastră aici nu face decât să-i pună pe urmașii ei mai deplin în relaţie cu propri­ul trecut, cu propria mărturisire. Luați exemplul sfintei Genoveva de Paris, nu este ea o mărturie ortodoxă vie în Franța ? Este ocrotitoarea Parisului, dar și a parohiei noastre. Catacombici sau nu, cert este că Dumnezeu a îngăduit locușorul nostru pe harta Parisului.

Nebănuitele căi ale Domnului

Reporter: - Când vor avea credincioşii pe care îi păstoriţi o biserică a lor? Mă refer la una nouă, ortodoxă. Aveti fonduri? Aţi inceput demersuri pentru a obţine aprobările necesare? Care e situaţia?

Pr.R.I.: - Sunt tentat să vă răspund la întrebare: când va îngădui Dumnezeu. Pentru că, în fond, cu situaţia pe care o avem la nivel financiar, noi, cei din parohie, raportat la ora actuală la sumele concrete care se vehiculează pe piaţa imobiliară pariziană, pentru a-ţi putea permite un asemenea proiect, cu ce reuşim să punem deoparte pe an, cred că în varianta optimistă ne va lua câteva sute de ani… glumim, dar glumim, din păcate, serios. Chiar dacă facem un efort substanţial şi încercăm să punem deoparte măcar vreo 20.000 – 30.000 de euro pe an, faţă de cele poate zece-cincisprezece milioane necesare, suntem încă foarte departe. Şi, totuşi…Eu ştiu că Dumnezeu are posibilităţi nebănuite. Şi noi, fiindcă suntem împreună cu El. Proiectul nostru este îndrăzneţ pentru ca în Hristos nu poţi să fii decât îndrăzneţ. Şi, sincer, nu mai sunt alte parohii româneşti plasate în Paris « intra-muros », în afară de aceasta, deci nu văd cine ar mai putea propune un proiect similar.

Reporter: - Se simte acut lipsa unei biserici ortodoxe ?

Pr.R.I.: - Ce lipseşte cel mai mult la ora actuală este stăruirea noastră în a fi următori lui Hristos, printr-o viaţă jertfelnică, care să-L mărturisească. Sunt uimit să constat, măcar din când în când, cât de puţin ştim să fim misionari. Or, omul de astăzi, câtă nevoie are el de mărturia unui mod de viaţă care să-l călăuzească pe calea propriei sale împlini, către sfinţire ! Acesta este rostul nostru primordial, de a da această mărturie prin propriile noastre vieţi, şi, dacă împlinim rugăciunea şi mărturia noastră în faţa lui Dumnezeu, vor veni şi zidurile care ne trebuie ca să ne adăpostească. Recunosc faptul că de zece ani, de când conduc parohia, am pus accentul întâi de toate pe construirea oamenilor în Hristos, şi nu atât pe ziduri, dar a venit acum timpul să le urmărim în paralel, pentru că parohia, în ultimă instanţă, va supravieţui pentru generaţiile care vin în măsura în care va avea şi un loc propriu, configurat pentru nevoile ei. La fel şi oamenii : vor supravieţui în Hristos dacă vor avea locul lor, adică o parohie.

Reporter: - Şi aici, la Paris, birocraţia se manifestăla fel ca la Bucureşti ?

Pr.R.I.: - Aici, în Paris, nu e cu un noian de aprobări. Ţi-o dă cineva şi gata! Acţiune! Numai că nu ne dă nimeni nimic decât, cel mult, cu împrumut sau chirie. Nu există teren de construit decât la sume foarte mari, totul e monument istoric şi nici măcar nu prea poţi modifica clădirile, mai ales în centrul Parisului, unde căutăm noi. Poate să gasim la un preţ mai mic decât cel pentru locativ un imobil industrial, pe care să îl modificăm…Ideea este să poţi cumpăra o clădire căreia, eventual, să-i laşi faţada şi să zidesti biserica înăuntru, aşa cum şi-au făcut grecii catedrala. Noi nu avem puterea ruşilor, ca să cumpărăm la preţ forte un teren ultra bine situat şi să facem catedrala. Avem însă puterea lui Dumnezeu, care va rândui pentru noi, cei mici, ceva care să ne odihnească şi în nevoia noastră.

Anevoioasa Cale spre inima lui Iisus

Reporter: - Ni se pare nouă, celor aflaţi în ţară, sau este adevărat faptul că în Occident credinţa suferă un fel de laicizare?

Pr.R.I.: - Nu cumva în România actuală se întâmplă asta? Ştiţi că în ţara noastră omorârea prin avortare a pruncilor – şi ei chipuri ale lui Dumnezeu, ca oricare dintre noi – a atins proporții de genocid? Asta este mai bine decât manifestarea necredinței unor occidentali? Dar care e credința noastră ? Şi ce se întâmplă acum în Grecia? Au ajuns să se lupte și azi cu icoanele, ca să nu mai adaug grozăvia de a-și arunca proprii sfinți în închisori. Nişte icoane vii ale lui Hristos, cum este cazul părintelui stareț de la Vatoped. În acest context mai poate fi mănăstirea ortodoxă model la ora actuală în lume ? Mă înfricoșează triumfalismul Ortodoxiei pe plaiurile mioritice, care nu ezită - prin vocea unuia sau altuia – să pună etichete la modul grăbit peste realități care nu-i sunt poate atât de cunoscute. Dacă, de exemplu, aici, în parohia noastră, încercăm să ne spovedim o dată pe lună – şi nicidecum din An (Nou) în Paşti, sau o dată pe an, sau de patru ori, sau după alte „reţete” – şi încercăm deopotrivă să ne împărtăşim mai des, sub patruzeci de zile – pentru că există canon dat de Sinodul Apostolic, valabil şi astăzi, îndrăznesc să afirm, care rânduieşte ca acela care trei duminici la rând nu participă la liturghie împărtăşindu-se, dacă nu are motiv serios, să fie adus în faţa Bisericii şi excomunicat, adică înlăturat de la împărtăşire – deci, dacă procedăm aşa, suntem consideraţi „catoli­cizaţi”. Altfel spus, noi lovim în parohia noastră tocmai în tendința străină de spiritualitatea ortodoxă de a-i ține pe oameni departe de împărtășire. Te duci în câte o parohie din țară și te iei cu mâinile de cap: nu se împărtășește nimeni, niciodată. Poate eventual de Paști, pentru că a venit cumva sorocul. Cum să reziști însă așa în lumea de astăzi, fără spovedanie și fără Hristos intrat în tine în chip și euharistic? Măcar copiii, ei de ce nu sunt împărtășiţi? Nu cumva pentru că nu știm să îi conducem, liturgic, către Hristos ? Noi ne străduim în direcția asta nu pentru că suntem catolicizați și ignorăm înălțimea Tainei, ci, dimpotrivă, din nevoia concretă de Dumnezeu în tumultul în care trăim.

Reporter: - Mi-e teamă să nu cădem în cealaltă extremă şi să dăm de înţeles că Occidentul a devenit un fel de „rai" al Ortodoxiei…

Pr.R.I.: - Poate să vă pară inedit ce spun, dar, efectiv, regiunea pariziană este centrul Ortodoxiei în Occident. O spun în sensul că aici își au reședința episcopii care răspund de toți creștinii ortodocși din Europa occidentală, din toate jurisdicțiile. Trăim la modul concret panortodoxia, mie îmi pare o bogăție spirituală și o șansă deosebită. Acuma, cum o trăim, aici e întrebarea…În orice caz, ne folosim mult de trăirea celor din țările tradițional ortodoxe, avem infinită nevoie de sprijinul părinților duhovnicești, de binecuvântarea lor, de mărturiile diverșilor oameni angajați în viața Bisericii... Şi nu pot decât să mă bucur că unii dintre ei calcă și prin parohia noastră. În general vizitezi Parisul, cândva, în viață, și asta le dă prilejul, în dăruire către cei de aici, să aducă folos prin trecerea lor...

Nobleţea aparte a Ortodoxiei

Reporter: - Ne iertaţi că insistăm, dar se poate vorbi în Occident despre o altfel de ortodoxie?

Pr.R.I.: - Altfel în ce sens ? Faţă de cea traită în România ? Sper din tot sufletul că Ortodoxia este una, este trăirea în Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică. Restul, moduri diferite de a trăi Ortodoxia, acestea cred că sunt posibile ca exprimând ethosul unui popor anume, o cale a sa de a fi gasit ritmul trăirii în Hristos. Există poate, dacă înţeleg bine întrebarea, şi diferenţe între trăirea Ortodoxiei în România şi în Occident, aceasta o spun în măsura în care încă se mai poate vorbi de o Românie neoccidentală. Eu pot afirma că trăirea ortodoxiei în Occident are ceva de o nobleţe aparte, în fond eşti chemat să dai o mărturie de viaţă într-un context care nu i-a mai cunoscut cum se cuvine puterea sfinţitoare, şi de care are atâta nevoie. Ortodoxia produce şi azi sfinţi, asta e puterea ei şi cuvântul său fundamental pentru omul de azi. E cale către sfinţire, către îndumnezeire. Occidentul este foarte eficient în studiul lumii înconjurătoare, are însă nevoie şi de ştiinţa omului lăuntric care cunoaşte pe Dumnezeu pe calea despătimirii şi a umplerii mistice cu Hristos. Într-un fel simt că occidentalii au multă stimă şi dragoste pentru ceea ce le aducem, cred că îşi dau seama că noi completăm prin trăirea teologică ceva ce în Occident nu este cum avem noi, sau câteodată lipseşte acut până la a nu fi aproape deloc. Iar pentru noi, ortodocşi în Occident, găsesc palpitantă această întâlnire între a trăi cultural ca occidental şi teologic ca ortodox: viaţa creştină produce în interiorul culturii în care este invitată bogăţii care pot servi omului de-a lungul veacurilor în chip neperisabil. Duhovnicescul este infinita valoare într-un Occident al ideilor şi al discursurilor. Lumea e obosită azi de atâta discurs, dar simte prospeţimea mărturiei duhovniceşti, câteodată când te aştepţi mai puţin. Pe scurt, pentru mine a fi ortodox în Occident este un prilej de a-mi adânci şi trăi propria identitate într-un context unde diferenţa faţă de ceilalţi devine prilej de a înţelege mai bine specificitatea şi bogăţia vieţii Bisericii faţă de zise « alternative » de viaţă. Sunt fericit că sunt ortodox şi exprim această fericire şi aici, în context occidental.

Reporter: - Planuri de viitor ?

Pr.R.I.: - Mă rog lui Dumnezeu să nu se piardă nimeni pe drum din cei cărora le sunt părinte. Viaţa duhovnicească presupune şi pierderi, şi căzuţi în război, sunt conştient de asta. Şi dacă nu ne îngrijim, dăm putere celui viclean să ne facă neoameni şi să ratăm astfel propria noastră viaţă. Sunt tot mai conştient că anii trec repede, că îmbătrânim. În acelaşi timp, dacă punem valoare duhovnicească în vieţile noastre, aceasta nu ne-o va lua nimeni. De Hristos nu ne poate despărţi nimeni, nici măcar împrejurările vitrege. El este punctul de sprijin consistent. La ora actuală sunt depăşit de toate câte le-aş putea face ca preot aici : de cultivat viaţa duhovnicească a parohiei noastre, de cercetat românii din periferiile Parisului, care dorm în barăci, de cercetat pe ai noştri din închisori, de sprijinit Centrul Dumitru Staniloae din Paris prin cercetare teologică şi cursuri, care vor depune mai târziu o mărturie consistentă despre prezenţa Ortodoxiei româneşti trăitoare în Occident, de formarea noastră, a tuturor, pentru nevoile specifice ale pastoraţiei de aici…În paralel, trebuie cultivată legatura temeinică de apropiere cu Sfântul Munte, ca exerciţiu concret de înrădăcinare a noastră în Tradiţia vie a Bisericii (îl vizităm anual cu o seamă de credincioşi…), de publicat, de investit în familie şi în creşterea copiilor (pentru că dacă nu-i ocroteşti de mici în sens creştin, vor ajunge la un mod de funcţionare prin păcat, fiindcă Occidentul are atâtea tentaţii simţite de la vârstele cele mai mici), şi, poate, si încă multe altele. Prezentul deja mă copleşeşte, de viitor ce să mai vorbesc ?

Omul propune şi Dumnezeu rânduieşte

Reporter: - Sigur, înţelegem că vă este foarte greu, însă bănuim că v-aţi făcut o listă de priorităţi…

Pr.R.I.: - Numai Domnul ştie ce voi reuşi din urgenţele care ni se înfăţişează astăzi, eu aproape că nici măcar nu mai am putere să mai spun ce îmi propun să fac … poate, eventual, până la capătul vieţii să reuşesc să salvez o biserică din cele catolice, care se vinde câteodată pe aproape nimic şi devine altceva. E un semn al timpurilor în care trăim, bisericile se transformă în locuinţe, în muzee, în spaţii de tot felul etc…Eu, personal, nu-mi doresc decât ca fiecare din cei care mă asumă ca duhovnic să devină un mărturisitor, nu atât cu gura, cât cu modul de viaţă, cu felul de a fi. Iată un adevărat plan de prezent către viitor.

Reporter: - În popor (mă refer la poporul român, părinte) se spune să-ţi faci cât mai multe planuri dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu râzând…

Pr.R.I.: - Viitorul…Mă gândeam odată, venind la biserica Sfântului Sulpiciu – un model de misionar aici, în Franţa, care a trecut la cele veşnice prin anul 670 – că parcă aş vrea să fiu ca el, să pot să răspândesc larg trăirea lui Dumnezeu prin preoţia mea. Şi gândul mi s-a îndreptat imediat către gheron Iosif din Sfântul Munte, care a avut câţiva ucenici, şi care a stat izolat toată viaţa pentru a putea trăi dorul de Dumnezeu în liniştea sa isihastă. Ce a reuşit prin izolarea lui? Mai mult ca Sfântul Sulpiciu, mie îmi pare că ucenicii ucenicilor lui au schimbat faţa Sfântului Munte la ora actuală, şi cred chiar că a întregii ortodoxii. Cum? Trăind autentic pe Hristos acolo unde se aflau, în continuitate cu « bunicul » lor duhovnicesc pe care, în vremea vieţii sale, nu l-a cunoscut decât puţină lume.

Reporter: - Cu parohia cum rămâne ?

Pr.R.I.: - Ce îmi propun, deci, cu parohia noastră ? Să fim un mediu viu, în care să-L trăim pe Hristos, deschiderea în afară operându-se prin calitatea a ceea ce ştim să facem înăuntru. Să simtă omul care intră la noi acel « acasă » pe care îl resimţi în proximitatea harului dumnezeiesc. Să fim, prin slujbele noastre, plasaţi în gest de închinare şi rugăciune în faţa Celui care are putere să schimbe în chip minunat vieţile noastre. De restul se va ocupa El. El ştie déjà despre copiii noştri dacă vor putea fi viitorii mărturisitori, preoţi, profesori de teologie…şi dacă aici se va naşte sau nu o înnoire duhovnicească prin seminţele pe care le punem noi astăzi…În orice caz, lumea are nevoie de viul şi de autenticul pe care Ortodoxia singură îl poate da. Să fim ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu şi îmi pare că viitorul ne va surâde prin taina harului Său. E nadejdea mea cel puţin…

Reporter: - În final, doriţi să transmiteţi un mesaj special cititorilor noştri ?

Pr.R.I.: - Da: Să caute „înţelegerea cea duhovnicească”, cea pentru care ne rugăm în timpul Sfintei Liturghii.

A




Autor: Victor M. Ionescu