Straja de la porţile Cerului
De pe vârful turlei zvelte, ca o pasăre stilizată săgetând văzduhul spre adâncul unor înălţimi nebănuite, Crucea, nimbată de razele soarelui sfârşitului de august, îşi profilează conturul divin într-o perenă binecuvântare. Pare – de fapt, asta chiar şi este – o santinelă neobosită, veghind pacea Cerului, liniştea Pământului şi buna întocmire a destinelor oamenilor care, trecând pe lângă ea, îşi îngăduie răgazul de a se opri o clipă, pentru a-şi face, cu evlavie, sfântul semn creştin. Mă aflu în faţa unei splendide biserici maramureşene, care se înalţă – corabie a mântuirii pe marea păcatelor lumii – pe dealul Cotrocenilor din Bucureşti. Uimit de prezenţa ineditului lăcaş de cult, mă întreb cum a ajuns, în plină Capitală, printre betoanele blocurilor îngălate, o astfel de bijuterie a artei populare româneşti şi pornesc în căutarea poveştii sale.
Minunată este lucrarea lui Dumnezeu asupra oamenilor, minunată mai ales când Acesta le călăuzeşte paşii, arătându-le Calea către El chiar şi acelora care nu vor să ajungă la cunoştinţa puterii Sale! Aşa am spus după ce l-am ascultat pe părintele Sorin Pitic depănând istoria construirii bisericii pe care el, în calitate de preot militar, a visat şi până la urmă a reuşit să o şi ridice pe strada Prof. Dr. Rainer, la numai doi paşi de Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” (fosta Academie Militară) din Bucureşti. Anul 1998 a fost un început binecuvântat, prin venirea tânărului preot la această instituţie de învăţământ, fiindcă, fără să stea mult pe gânduri, Sfinţia Sa a iniţiat toate demersurile pentru construirea unei capele care să asigure – conform protocolului încheiat între armată şi biserică – necesităţile spirituale ale militarilor. După ce i s-a găsit cel mai bun amplasament, cu ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinit puternic de conducere – în special de generalii Cioflină şi Mureşan, care, pentru felul în care au înţeles să se implice în construirea capelei (devenită, până la urmă, biserică în toată regula) au fost distinşi ulterior de Patriarhia Română cu ordinul „Crucea Patriarhală pentru mireni” – dar şi de marea majoritate a cadrelor militare de aici, preotul a început munca de apostolat a strângerii de fonduri. După doi ani, odată cu demararea săpăturilor la fundaţia viitorului lăcaş de cult, au început şi necazurile: „Orice demers care se face pentru Hristos sau în numele Lui este supus şi intervenţiei celui care dintotdeauna se opune lucrării de zidire a lui Dumnezeu, aşa că şi în acest caz satana a încercat să zădărnicească buna noastră intenţie” – povesteşte părintele Sorin. „ De altfel, eu spun întotdeauna că diavolul vine la biserică, nu la cârciumă, fiindcă pe cei de acolo i-a câştigat deja, sunt în puterea lui, aşa că problema lor este rezolvată. Aici însă era o pâine bună de mâncat, şi el a încercat toate tertipurile pentru ca această biserică să nu existe. Până la urmă însă, aşa cum se întâmplă de fiecare dată acolo unde este credinţă şi hotărâre, voia lui Dumnezeu a triumfat...” Totul a pornit de la câţiva locatari ai blocurilor din zonă, foşti tovarăşi, probabil cu funcţii de răspundere în defunctul partid comunist, care, aflând că în apropierea lor se va construi o biserică, şi-au pus la bătaie toată viclenia şi iscusinţa pentru a împiedica, cu orice preţ, ridicarea Casei lui Dumnezeu. Înverşunaţi, au făcut liste şi au umblat din uşă-n uşă şi din casă în casă, în toată zona din jurul viitorului lăcaş de închinare, încercând să convingă creştinii că nu este nevoie de biserică pe dealul Cotrocenilor. „...N-au precupeţit nici un efort şi mă gândesc uneori şi acum cât de frumos ar fi fost dacă aceşti oameni şi-ar fi canalizat energia pentru o cauză dacă nu sfântă, măcar cât de cât nobilă – spune, cu obidă în glas, părintele Sorin – mai ales că ştiau din start că şansele lor sunt infime, fiindcă nu ei ci armata era proprietara terenului. În final, văzând că n-au reuşit, cu o perseverenţă aproape diabolică, s-au apucat să scrie reclamaţii peste reclamaţii la primăria de sector, în care inventau câte-n lună şi stele, doar-doar vor putea opri lucrările...” Până şi inspectorii de la primărie erau îngroziţi de insistenţele reclamagiilor, aşa că veneau la tânărul preot şi-l învăţau cum să procedeze ca să facă faţă acestor adevărate avalanşe de răutate şi minciună. Cert este că timpul a trecut, câinii au lătrat iar caravana a mers mai departe, iar la inaugurarea bisericii, o parte dintre cei care au semnat împotriva construirii ei se aflau acum în fruntea enoriaşilor care-l felicitau pe tânărul preot! „Erau aceiaşi oameni care, înainte, spuneau oricui voia să-i asculte că . Dar – constată părintele – având în vedere că firea omului este slabă şi lesne schimbătoare, eu i-am iertat pe toţi, fiindcă, sunt sigur, oamenii aceia nu aveau un fond moral rău, numai că educaţia ateistă le-a strâmbat sufletul şi le-a îngheţat inima. Răsplătindu-le răutatea cu dragostea creştinească pe care suntem datori să o arătăm deopotrivă şi celor care ne iubesc şi celor ce ne urăsc pe noi, am reuşit să-i aduc, puţin câte puţin, aproape pe nesimţite, de partea noastră a baricadei...” Adică – vrea să spună părintele Sorin – în această splendidă biserică a armatei, care poartă hramul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir.
A fost odată ca niciodată, în faina ţară a Maramureşului, mare meşter făurar de biserici, care avea harul de a le ciopli în lemn cum la nimeni altu-n lume asemenea iscusinţă nu se mai afla. Iar Dumnezeu, în necuprinsa Lui înţelepciune, a rânduit ca şi biserica din povestea noastră de mâinile acestui meşter să fie ridicată, fiindcă altfel cum s-ar putea explica faptul că părintele Sorin s-a hotărât să construiască lăcaşul de închinare al armatei tocmai la Baia Mare şi s-o aducă apoi, de-a gata, la Bucureşti? Pentru aceasta, Sfinţia Sa a plecat acolo şi a supravegheat îndeaproape, zi de zi, mersul lucrărilor. „Acum, privind în urmă – zice părintele, cu o oarecare undă de nostalgie în glas – totul pare cât se poate de simplu: În 1999 am început strângerea de fonduri, identificarea eventualilor sponsori şi donatori, în anul 2000 am semnat contractul, iar în 2001 biserica era terminată. Terminată întâi la Baia Mare, unde am strâns lemnul necesar şi unde am şi ridicat-o iniţial (mai puţin turla, desigur) şi apoi terminată şi la Bucureşti, unde a fost adusă pe câteva TIR-uri. Cu acel prilej poate că ar trebui să amintesc o performanţă maramureşană demnă de Cartea Recordurilor: Meşterii veniţi de acolo la Bucureşti – aceiaşi care au şi construit-o – au înălţat biserica, de data asta cu tot cu turlă, în numai cinci zile! Îmi amintesc ce surpriză a avut un jurnalist care, văzându-mă într-o zi umblând pe lângă fundaţie, m-a întrebat ce se va construi acolo. I-am răspuns că vrem să facem o biserică şi l-am rugat să mai treacă săptămâna următoare, ca să mai vorbim. Bietul om a venit, aşa cum promisese, însă a rămas aproape şocat când a văzut-o deja terminată...” Relaţia părintelui Sorin cu cei care i-au construit biserica a fost şi a rămas în continuare una deosebită, ca de la suflet la suflet. Poate tocmai de aceea Sfinţia Sa a fost profund marcat atunci când meşterul Ioan Rus din Bârsana – cel despre care vă spuneam mai înainte că a fost binecuvântat de Dumnezeu cu harul de a ciopli lăcaşuri de închinare nemaivăzute, şi care a muncit cu o râvnă deosebită la această Casă a Domnului – s-a îmbolnăvit grav, la puţină vreme după terminarea bisericii. „Practic, el a fost cel care a coordonat toate lucrările. A muncit cu mare tragere de inimă, de parcă ar fi presimţit că e ultima lucrare a vieţii lui. Mai mult decât un bun meseriaş, era un creştin cu o trăire exemplară. Nu se apuca de lucru până ce nu-şi făcea rugăciunile, nu-şi îndeplinea canonul şi nu ţinea post. Tot mai rari oameni ca el în ziua de astăzi...” – spune părintele, cu durere în glas. Din nefericire, deşi l-a adus imediat la Bucureşti şi a intervenit la spitale renumite şi la somităţi ale lumii medicale, părintele Sorin nu l-a mai putut ajuta. Verdictul medicilor a sunat ca o sentinţă de condamnare la moarte: cancer. Speranţa de viaţă? Maxim şase luni. „Cu toate că operaţia a decurs bine, era clar că Ioan Rus se pregătea să ne părăsească la sfârşitul intervalului prognozat de medici. Atunci, privindu-şi cu curaj moartea în ochi, meşterul şi-a adunat familia în jurul său şi a găsit pentru fiecare o vorbă bună şi un sfat înţelept. Apoi i-a spus preotului din sat, în timp ce acesta îi citea rugăciunea rânduită celor aflaţi pe patul de moarte: < Părinte, după ce mă voi săvârşi, să nu cumva să spui, în predică, că am trăit puţin, ci să spui că am trăit mult în timp puţin!>. Apoi a adormit întru Domnul şi, chiar dacă am participat la înmormântarea lui în cimitirul mănăstirii Bârsana, am momente când nici acum nu cred că un om de o asemenea calitate a putut să-şi sfârşească aşa curând existenţa pământească...” – spune părintele Sorin, cu ochii jucându-i în rouă de lacrimi. Asemenea Sfinţiei Sale, nici eu nu cred că Ioan Rus din Bârsana a murit. Poate că a fost chemat de Dumnezeu în Ceruri, ca să înalţe şi acolo, pe câmpiile albastrului infinit care se bănuiesc doar în depărtarea de dincolo de nori, nişte mândreţi de biserici maramureşene, sau poate că la temelia bisericii acesteia, de aici, de pe pământ, era nevoie de jertfa unui suflet de creştin adevărat, pentru ca lăcaşul de închinare să dăinuiască peste veacuri, întru veşnica slavă a Celui care a creat Cerul şi Pământul cu toate ale lor nespuse frumuseţi. Astfel, se mai confirmă o dată actualitatea unui mit de căpătâi al neamului nostru, pecetluind adevărul pe care Sfânta Scriptură l-a relevat dintotdeauna: „Fără de jertfă nimic durabil nu se poate face”.
Deşi în ultimii ani s-au ridicat case ale lui Dumnezeu în toate cartierele – care de care mai frumoase şi mai impunătoare – nevoia de biserici în Capitală şi în ţară este încă foarte mare. Explicaţia e simplă: după era glaciară a comunismului, sufletele oamenilor s-au dezgheţat, au înmugurit în căldura primăverii libertăţii şi acum, însetate, caută Cuvântul lui Dumnezeu pentru a înflori în lumina adevărului Său. Şi tot cu ajutorul Său, această biserică nu numai că a fost ridicată în timp record, dar s-a reuşit inaugurarea ei chiar de Ziua Armatei, pe 25 octombrie 2001, când Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a săvârşit aici Sfânta Liturghie, în prezenţa tuturor cadrelor militare şi civile de la Universitatea Natională de Apărare. Văzându-mi interesul cu care privesc splendida pictură, părintele Sorin îmi povesteşte că ea a fost realizată de cunoscutul pictor Dan Mihai Ivanovici, al cărui har deosebit se vădeşte de pe fiecare trăsătură de penel în parte. Constat apoi că, spre deosebire de una obişnuită, de parohie, această biserică are specificul său aparte: dacă pe registrul de jos sunt pictaţi sfinţii români în haine „civile”, pe cel de sub boltă se află chipurile tuturor sfinţilor militari mai cunoscuţi din istoria bisericii, care sunt însă înveşmântaţi numai în haine ostăşeşti. Iar bolta însăşi este o feerie pe care sunt zugrăvite, cu o uimitoare măestrie, scene din istoria mântuirii. „De altfel – recunoaşte părintele Sorin – şi în slujbele noastre se vede ceva din spiritul sistemului militar: ele sunt mai disciplinate, respectă un program strict, începem întotdeauna la ora 8,30 şi la 12 fix suntem gata, nu ne lungim inutil, iar fiecare dintre cei care participă la oficierea actului divin îşi ştiu foarte bine locul în biserică. După cum aţi putut remarca, ei nu vorbesc în timpul slujbei, nu se îmbulzesc, respectă şi aici o disciplină care le-a intrat în sânge după atâţia ani de serviciu în slujba patriei. Iar civilii se conformează şi ei acestui regim mai auster. Toţi ştiu că în casa Domnului nu există grade, că începând de la general la subofiţer sau civil, toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, sunt unici, aşa cum unică este şi calea fiecăruia dintre ei către mântuire...”. Câte ceva aflasem şi eu în acest sens, citind, deunăzi, un amplu articol realizat în urma unei cercetări sociologice, în care se spunea că şi militarii sunt credincioşi, că percep la modul benefic prezenţa preotului în mijlocul lor, că înţeleg foarte bine faptul că biserica este locul în care îl pot întâlni pe Dumnezeu, şi că tot acolo îşi pot regăsi pacea şi liniştea sufletească. „Militarii sunt oameni vrednici, care s-au deschis cu totul spre biserică – mă asigură părintele Sorin – fiindcă au înţeles că şi Dumnezeu se deschide spre cei care fac primul pas către El. Dar, chiar dacă suntem o biserică a armatei – pentru că ea aparţine, de fapt şi de drept, Universităţii Naţionale de Apărare – îi primim cu dragă inimă şi pe ceilalţi credincioşi, care vin la noi cu sufletul curat, pentru a-l afla pe Mântuitorul Hristos. Fiind casă a Domnului, ea este deschisă oricând şi oricui, noi ne rugăm aici în comuniune, militari şi civili deopotrivă, şi ce mulţumire sufletească mai mare pot avea eu, ca preot, decât să văd că biserica a devenit neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor care-l caută pe Dumnezeu şi sunt însetaţi de Cuvântul Său”? Ieşind pe poartă, mai întorc o dată capul, fascinat de biserica maramureşană cioplită în lemn, de pe a cărei turlă zveltă, ca o pasăre stilizată săgetând văzduhul spre adâncul unor înălţimi nebănuite, Sfânta Cruce îşi trimite perena binecuvântare, veghind – santinelă neobosită – porţile Cerului, liniştea Pământului şi buna întocmire a destinelor celor ce cred în puterea ei.
