Despre Rugaciune, Cuv. Efrem Athonitul

Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului? Putem, e de-ajuns să vrem.

Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.

În orice necaz, supărare, ispită şi problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă şi durere în suflet, şi Dumnezeu ne va da de veste, şi cererea noastră va fi împlinită…

Cu numele lui Hristos, asceţii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciţi de eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune.

* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când creştinul nu se roagă şi nu împlineşte voia lui Dumnezeu, când nu ţine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.

* Mintea omului se molipseşte lesne şi se curăţeşte lesne. Inima se molipseşte greu şi se curăţeşte greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toţi ne doare când Dumnezeu, Care voieşte mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu cleştele duhovnicesc rădăcinile patimilor şi să ne dăruiască sănătatea sufletească şi eliberarea duhovnicească.

* Toate ne sunt trimise şi ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfinţenia, adică adevărata sănătate.

* Când vedem în noi revolta egoismului şi cugetele necuviincioase, atunci să întrebuinţăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi înşine. Pentru că tulburarea şi cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieşte înlăuntrul nostru.

* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie şi ne prefacem că nu o vedem; şi într-un fel rămânem orbi sufleteşte, şi inima noastră, ca şi când ar fi moartă duhovniceşte, nu simte.

* Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele. Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.

* Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată şi plină de har, schimbă inima omului şi acesta îi iubeşte pe semeni cum se cuvine şi fără patimă.

* Fără trezvie şi rugăciune, inima nu se curăţeşte. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simţurile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curăţită prin nevoinţă şi rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.

* În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a cunoaşte măreţia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat şi dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuţi. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl înveşmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.

* Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simţim, gustăm însuşirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simţim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim şi noi milostivi. Devenim şi noi luminaţi, plini de dragoste, curaţi, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăţi… Când omul se tăvăleşte prin păcat, sufletul se sluţeşte.

* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevăraţi tirani.

* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credinţă şi lacrimi.

* Când inima omului se roagă şi se uneşte cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă şi să se pomenească numele lui Hristos. Şi la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări mulţimii din biserică, aşa şi numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeieşti în ea şi, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.

* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, aşa cum se cuvine faţă de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l ţinem pe diavol departe. Nici un hoţ nu poate fura o sobă aprinsă şi încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură uşor. Aşa şi diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, îngheţat, ne fură lesne curăţia şi neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure şi chiar să se şi apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinţa şi râvna pentru rugăciunea minţii.

Rugăciunea minţii şi, în general, trezvia aduc rezultate bune şi cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea minţii, are folos foarte mic. Trezvia şi rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz şi alinare pe calea mântuirii.

 Sursa: Despre credinta si mantuire, Efrem Athonitul