După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea uilor, prindeau să se joace „de-a tătarii“. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț.
Pe vremea aceea Moldova era pămînt al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau pînăși iarba.
Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gît și duși la robie.
Cînd bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta
de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pîndari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, pînă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna oștile de țarăși oștile în leafă, sățină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici și sulfina. Era vremea cînd cîntă toate păsările cîmpului, cînd țîrîie din niște ușoare strune miile de gîze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cîntare.
Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefăniță, s- a ascuns la pîndă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ca se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplînd valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceată lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vîjîiau ușurel, întrecîndu-se cu bîzîitul bondarilor.
Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare și Mitruț, dar pînă la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ (judecată), în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebîndu-l: de ce-i calcățara? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor?
Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei? Întrebîndu-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strînse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întîia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate arzînd și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburînd spre stîrvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întîia amintire a voievodului despre tătari.
— De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încît Mitruț aproape căși-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din rîs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în țară străină?
La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gînduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrîni că-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scotea ochii.
— Să i se reteze nasul... a spus unul.
— Nu! e prea puțin! a răspuns Ștefăniță.
— Să i se scoată ochii!...
— Nu, e prea puțin!
— Atunci spînzurat să fie de ramurile stejarului... a spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frînghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți rîdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
— Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus.
Mitruț rîdea și bătea din palme.
L-au urcat pînă la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vîntului. Deodată, cum rîdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gît! Abia a izbutit să strige :
— Tătarii!... Vin tătarii!... Vin tătarii...
Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vîrful sulițelor.
— Coborîți-mă repede... vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipînd :
— Tătarii... vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coaseleși topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și-ale femeilor:
— Tătarii!... vin tătarii!...Și băteau mai tare clopotele.
Tătarii năvăleau într-o trîmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau pînă-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el?
— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid...
— De ce? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată...
— Să vedem... au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală.
— Fie-ți milă... a răcnit Mitruț, cînd hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimăși l-a omorît. Apoi trîmba a sărit pe cai, a pornit galop, dînd foc satelor, ucizînd și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.
În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținîndu-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiți, fiul meu... îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat!
— Niciodată n-am să uit, tată... a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mîna mea!
Dacă trăiește hanul pînă cresc eu mare, îl spînzur de stejarul din Borzești...
— Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pămînt străin...
Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătîndu-i prin cuvînt de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel mai sfînt lucru al vitejilor !
— Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pămîntului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară!
— N-am să uit, tată! Am să răzbun sîngele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove...
Pîrjolul urca tot înainte, dinȚara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau cîmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cît Bogdan voievod îmbătrînea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tînăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întîi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pămînturile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniștesc sau nu? Că prea s-a încruntat lumea de atîta sînge și năvăliri! Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul cățara are domn tînâr și viteaz și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele...
Hanul a primit cuvîntul lui Ștefan cel Mare cu mînie strașnică. A scrîșnit:
— Auzi, cîinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvînt, mie, hanul lumilor?!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa...
— E tînăr și are cutezanța tinereții! i-au spus atamanii. Să-i învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămîi în cort, căci ești ostenit de bătrînețe...
— Nu! a răspuns hanul, dînd poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător...
Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut pînă la zidurile Sucevei.
Răzeșii Țării de Jos s-au strîns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălitorilor. A coborît și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.
Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cît țineau zările. Ardeau satele și cîmpiile. Puținii pămînteni scăpați cu zile veneau îngroziți, rînduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hîrtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, pînă ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești... A rămas pe gînduri... parcă mai fusese pe aici, în tinerețe... Nu? Ia să-și aducă aminte...
—Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător... i-a spus un ataman bătrîn. Ți-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte... a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei!
Bătălia cumplită s-a încins cît ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbîrnîiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stînga cu buzduganul! Striga :
— Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț... Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!...
Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mînă! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cîrduit deoparte. În vremea asta oștile cotropitoare fugeau mîncînd pămîntul.
Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar !... a strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar.
Ce moarte să-i dăm, răzeși ?
— Să-i scoatem ochii... au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie... au bubuit altele.
— Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întîmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală... Han-tătare, ți-aduci aminte?
Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar... Ridicați-l, feciori, în funie... Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.
Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pîine străină.
Pe vremea aceea Moldova era pămînt al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau pînăși iarba.
Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gît și duși la robie.
Cînd bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta
de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pîndari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, pînă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna oștile de țarăși oștile în leafă, sățină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici și sulfina. Era vremea cînd cîntă toate păsările cîmpului, cînd țîrîie din niște ușoare strune miile de gîze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cîntare.
Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefăniță, s- a ascuns la pîndă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ca se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplînd valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceată lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vîjîiau ușurel, întrecîndu-se cu bîzîitul bondarilor.
Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare și Mitruț, dar pînă la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ (judecată), în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebîndu-l: de ce-i calcățara? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor?
Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei? Întrebîndu-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strînse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întîia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate arzînd și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburînd spre stîrvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întîia amintire a voievodului despre tătari.
— De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încît Mitruț aproape căși-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din rîs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în țară străină?
La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gînduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrîni că-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scotea ochii.
— Să i se reteze nasul... a spus unul.
— Nu! e prea puțin! a răspuns Ștefăniță.
— Să i se scoată ochii!...
— Nu, e prea puțin!
— Atunci spînzurat să fie de ramurile stejarului... a spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frînghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți rîdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
— Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus.
Mitruț rîdea și bătea din palme.
L-au urcat pînă la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vîntului. Deodată, cum rîdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gît! Abia a izbutit să strige :
— Tătarii!... Vin tătarii!... Vin tătarii...
Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vîrful sulițelor.
— Coborîți-mă repede... vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipînd :
— Tătarii... vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coaseleși topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și-ale femeilor:
— Tătarii!... vin tătarii!...Și băteau mai tare clopotele.
Tătarii năvăleau într-o trîmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau pînă-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el?
— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid...
— De ce? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată...
— Să vedem... au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală.
— Fie-ți milă... a răcnit Mitruț, cînd hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimăși l-a omorît. Apoi trîmba a sărit pe cai, a pornit galop, dînd foc satelor, ucizînd și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.
În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținîndu-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiți, fiul meu... îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat!
— Niciodată n-am să uit, tată... a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mîna mea!
Dacă trăiește hanul pînă cresc eu mare, îl spînzur de stejarul din Borzești...
— Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pămînt străin...
Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătîndu-i prin cuvînt de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel mai sfînt lucru al vitejilor !
— Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pămîntului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară!
— N-am să uit, tată! Am să răzbun sîngele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove...
Pîrjolul urca tot înainte, dinȚara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau cîmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cît Bogdan voievod îmbătrînea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tînăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întîi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pămînturile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniștesc sau nu? Că prea s-a încruntat lumea de atîta sînge și năvăliri! Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul cățara are domn tînâr și viteaz și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele...
Hanul a primit cuvîntul lui Ștefan cel Mare cu mînie strașnică. A scrîșnit:
— Auzi, cîinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvînt, mie, hanul lumilor?!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa...
— E tînăr și are cutezanța tinereții! i-au spus atamanii. Să-i învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămîi în cort, căci ești ostenit de bătrînețe...
— Nu! a răspuns hanul, dînd poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător...
Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut pînă la zidurile Sucevei.
Răzeșii Țării de Jos s-au strîns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălitorilor. A coborît și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.
Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cît țineau zările. Ardeau satele și cîmpiile. Puținii pămînteni scăpați cu zile veneau îngroziți, rînduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hîrtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, pînă ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești... A rămas pe gînduri... parcă mai fusese pe aici, în tinerețe... Nu? Ia să-și aducă aminte...
—Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător... i-a spus un ataman bătrîn. Ți-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte... a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei!
Bătălia cumplită s-a încins cît ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbîrnîiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stînga cu buzduganul! Striga :
— Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț... Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!...
Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mînă! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cîrduit deoparte. În vremea asta oștile cotropitoare fugeau mîncînd pămîntul.
Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar !... a strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar.
Ce moarte să-i dăm, răzeși ?
— Să-i scoatem ochii... au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie... au bubuit altele.
— Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întîmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală... Han-tătare, ți-aduci aminte?
Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar... Ridicați-l, feciori, în funie... Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.
Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pîine străină.
Autor:
Eusebiu Camilar
Preluat de la:
divinabucovina.blogspot.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.