Pages - Menu

5/05/2014

”Un înger de lumină priveghea” - Dialog cu Scriitorul Victor M. Ionescu

“Îngerul meu de lumină așteaptă cu răbdare să treacă de vămile tiparului”-   
declară poetul Victor M. Ionescu în interviul acordat PAGINII DE FOLOS

-         dialog consemnat de Constantin IORDĂCHESCU

Constantin Iordăchescu: - Nu ne-am văzut/auzit de ceva vreme, așa că o să încep dialogul nostru cu întrebarea firească: Ce mai scrie Victor M. Ionescu?
Victor M. Ionescu: - Cu ajutorul bunului Dumnezeu am reușit să finalizez volumul de poeme religioase ”Un înger de lumină priveghea”. Sper ca în maxim o lună să-ți pot oferi, cu dedicație, cartea asta.
C.I.: - Ce ne poți povesti despre ea?
V.M.I.: - În primul rând că apariția ei a fost, în sine, un miracol. Anul trecut, la finalul celei de-a treia cărți – dacă îți mai amintești, se numea ”Un altfel de albastru”-  scriam că va urma tot una de poezie, care se va numi ”Necropsia candorii”.  Numai că omul propune iar Domnul dispune. Iar El a decis că trebuie sa scriu ”Un înger de lumină priveghea”, o cărticică de poeme religioase dedicată memoriei bunicului meu, preotul Vasile Stoleriu din Bucovina.
C.I.: -  Cum ai gândit această carte?
V.M.I.: - 24 de poeme structurate pe trei secțiuni. Poeme cu formă fixă, a câte 10 versuri fiecare…Dar uite că ne-am luat cu vorba și cred că am dat prea mult din casă!
C.I.: - Acum, dacă tot am ajuns aici, poate ne spui de ce poemele au numai cate 10 versuri? Există o anume simbolistică în toate acestea?
V.M.I.: - Da, și 3 și 24 au semnificații clare pentru mine. Iar faptul că mi-am propus să scriu poeme din numai 10 versuri a fost un exercițiu extrem de greu. Filolog de formație fiind, am tendința să vorbesc/scriu mult, să explic în exces, să fiu didacticist, într-un cuvânt, să mă lălăi. Ori poezia religioasă cred că trebuie să fie ca o picătură de mir, să sugereze, să creieoneze numai o stare sau o trăire. Cum să scrii poeme religioase lungi și plictisitoare, la finalul cărora cititorii să-și facă cruce că s-au terminat?! Așa că mi-am impus să scriu scurt și dens. Cu toată modestia de rigoare, cred că am reușit asta…
C.I.: -  Îngerul tău de lumină va avea și ilustrații?
V.M.I.: - Desigur. Niște desene superbe, de-a dreptul fascinante, care poartă semnătura Toniei Aanei. Căreia îi mulțumesc public pe această cale că și-a folosit talantul dăruit ei de către Creator ca să împodobească și modesta mea cărticică.
C.I.: -  Spuneai, mai înainte, că nu ”Îngerul de lumină...” ci ”Necropsia candorii” trebuia sa fie cea de a patra ta carte. Cum explici această răsturnare de situație?
V.M.I.: -  Pot  explica doar lucrurile care țin de mine, de voința și conștiința mea. Dar tu îmi ceri acum imposibilul: grăuntele de nisip - Victor M. Ionescu pre numele său – să explice o decizie a Celui de Sus!
C.I.: -  Vorbești în parabole?
V.M.I.: -  Deloc! Până să finalizez ”Un altfel de albastru” lucram déjà, în paralel, la ceea credeam că va fi a patra mea carte. O ”botezasem” ”Necropsia candorii” și mă gândeam că acele poeme extrem de triste, întunecate și dezolante vor reflecta în actul artistic al poeziei disperarea și neputința sufletului uman în fața trecerii implacabile a timpului și, implicit, drumul nostru zilnic către moarte. Pe scurt, scriam poeme bolnave de o tristețe fără margini și de o disperare fără leac….
C.I.: - Înțeleg. Și cum s-a petrecut declicul mental care ți-a schimbat atitudinea la 180 de grade??
V.M.I.: - S-a întâmplat acum un an, într-o duminică de început de mai. Eram în biserica din cartierul meu și, în timp ce asistam la Sfânta Liturghie, am avut, brusc, revelația: Dacă tot mi-a dat Doamne-Doamne un talent, de ce să-mi bat joc de el? Cine sunt eu de-mi permit să scriu cu atâta sictir despre miracolul vieții? Cine îmi dă mie dreptul să-mi îmbrac frământările sufletești în zdrențe, ca să-i aduc și pe alții în pragul disperării?? Ce caut eu în ”zona crepusculară”? De ce să cânt în versurile mele disperarea și moartea, când pot să scriu despre Viață și Bucurie. În acel moment solemn, când Duhul Sfânt pogora peste darurile din altar și peste noi, credincioșii din biserică, am știut că entitatea numită Victor M. Ionescu a trecut definitiv, cu arme și bagaje, în tabăra Luminii, a Cuvântului care zidește, înalță și înnobilează.
C.I.: Și ce-ai făcut după asta?
V.M.I.: - După slujbă am mers la părintele Costel Țincu și i-am spus că aș vrea să încerc să scriu o carte de poezie religioasă. Sfinția Sa mi-a spus ”Să-ți ajute Dumnezeu după gândul tău cel bun” și mi-a dat binecuvântarea…Iată, după exact un an, îngerul meu de lumină așteaptă, cu răbdare, să treacă de vămile tiparului.
C.I.: -  Pe când lansarea? Și unde?
V.M.I.: - Prima, ca de obicei, la librăria Sophia din București, în primele zile din iunie, sper. Cea de-a doua – dacă Dumnezeu va îngădui asta - va fi la mine, la Câmpulung Moldovenesc, pe 9 iunie.
C.I.: -  De ce la București și la Câmpulung?
V.M.I.: - Pentru că la București am casa, iar la Câmpulung Moldovenesc am inima. În București trăiesc, în Câmpulung m-am născut și visez să mă reîntorc într-o bună zi. Și chiar dacă acolo nu mai am acum o casă, te asigur că întreg acel oraș este casa inimii mele!
C.I.: -  Ce altceva mai ”coace” poetul Victor M. Ionescu?
V.M.I.: - Alt proiect. Tot poezie. Se va numi, probabil, “Înluminare de Bucovina”.
C.I.: -  Iarăși Bucovina?
V.M.I.: - Da. Iar și iar și iar Bucovina. Bucovina întotdeauna. Bucovina mereu. Acolo am văzut pentru prima dată lumina soarelui. De acolo am pornit în minunata călătorie numită viață. Și chiar dacă, la fel ca oricare cetățean al Uniunii Europene, m-am simțit la fel de confortabil la Frankfurt (am Main), la Budapesta, la Paris ori în Salonic, numai Bucovina este acasa mea. Locul unic. Pe acolo trece axix mundi. De fiecare dată când îi rostesc numele, ochii mei se umplu de cea mai curată rouă selenară…
C.I.: - Am înțeles. Sentimental, ca tot poetul care se respectă. Revin: ce altceva ne mai pregătești?
V.M.I.: - Asta cu poetul rămâne o chestiune discutabilă. Eu încă îmi caut drumul meu propriu în poezie și nici acum nu sunt sigur că l-am aflat. Am publicat 3-4 cărți, și alea ”subțiri ca niște lame de ras”, cum zicea Nichita Stănescu, referindu-se la unii cu caș la gură, care-și dădeau aere de mari poeți. De aceea îți spun, cu toată sinceritatea, că încă nu mă simt demn de acest titlu. Mai caut, mai sap, mai scriu…O să vedem ce va decide Timpul. Eu mi-am păstrat echilibrul și bunul-simț al omului de la țară. Capitala încă nu a reușit să mă pervertească, ceea ce-mi permite să mă întreb, pe bună dreptate: dacă eu sunt poet, atunci Mihai Eminescu, Serghei Esenin, Geo Dumitrescu, Paul Verlaine, Walt Withman, Grigore Vieru, Louis Aragon ori Charles Baudelaire ce sunt??!! Revenind la zona certitudinilor, știu însă sigur că prin formație și vocație sunt un jurnalist profesionist, care a avut în el, încă din fragedă copilărie, acel ”microb” care te împinge mereu să scrii despre faptele, evenimentele și oamenii din jurul tău. Rămân și acum la părerea că degeaba aș fi absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, dacă nu ar fi mocnit în mine și acest foc interior care transformă orice om obișnuit în ”cronicarul clipei cea repede trecătoare”…Am avut șansa să le îmbin pe amândouă și niciodată nu voi fi destul de vrednic să-i mulțumesc bunului Dumnezeu pentru toate împlinirile din planurile profesional și uman pe care mi le-a oferit, cu atâta generozitate, până acum!
C.I.: - O să reformulez întrebarea: Ce ne pregătește jurnalistul Victor M. Ionescu?
V.M.I.: - După cum probabil ai aflat déjà, în perioada 17-22 aprilie am fost, împreună cu jumătatea mea bună, Valentina, în Capitala Franței. Au fost cinci zile intense, în care am alergat de colo-colo ca niște cai de curse, mânați de dorința de a vedea cât mai mult, într-un timp extrem de limitat. Asta nu ne-a împiedicat însă ca atât în seara Vinerei Mari cât și în noaptea de Înviere să fim prezenți la biserica Saint Sulpice – da, este chiar biserica la care Dan Brown face referire în celebra sa carte ”Codul lui Da Vinci”!! Așadar, azi-mâine o să vă trimit un foto-reportaj din catacombele acestei biserici, pe care românii noștri din Paris, în frunte cu părintele Răzvan Ionescu, au transformat-o în lăcaș de rugă ortodox. Deci: fotoreportaj de la Prohodul Domnului, reportaj (bogat ilustrat) de la Slujba de Înviere și, desigur, un serial despre minunățiile pe care le-am văzut în continua alergătură de 5 zile prin fascinantul Paris!
C.I.: -  PAGINA DE FOLOS ți le va gazdui cu drag!
V.M.I.: - Mulțumesc pentru intenția și vorba bună! Cu drag vi le voi trimite și eu.
C.I.: -  Aș încheia dialogul nostru cu un poem din noua ta carte...
V.M.I.: - De acord! Propun chiar poemul care va fi inserat și pe coperta IV:

Biserica de lemn din Bucovina
                     
Pe turla zveltă sfântul semn al Crucii                                                                                           
o pasăre plonjând în Ceruri pare,
dar ea veghează satele răzleţe

şi ape tresărind a-nfiorare
printre păşuni şi molcome fâneţe…

Mai mult de-un veac de când ne dai bineţe
biserică din bârne de stejar…

Si chiar dacă n-ai fost cu sfinţi pictată,
iubindu-ţi simplitatea demodată
Hristos  mereu e-acasă în altar. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.