Pocainta in viziunea Sfintilor Parinti. Ce inseamna a te pocai?

Viaţa duhovnicească a credinciosului este o continuă înaintare către limanul vieţii şi al iubirii – Dumnezeu Cel în Treime. Urcuşul acesta, constând în renunţarea tot mai accentuată la iubirea egoistă de noi înşine (filavtia), care provoacă îngustarea şi sărăcirea universului nostru spiritual în zonele cele mai întunecate, subterane, ale vieţii şi conştiinţei noastre, şi în dobândirea virtuţilor, ca iradieri ale vieţii dumnezeieşti în existenţa noastră. Nu este un urcuş sau un proces uniform şi monoton, ci dinamic, având caracterul unor osteneli şi nevoinţe permanente, susţinute, pentru dobândirea desăvârşirii, a asemănării cu Părintele nostru Cel ceresc.

Antrenat în acest dinamism prin firea sa, omul oscilează între slăbiciune şi putere, între cădere şi ridicare, între abisurile păcatului şi înălţimile senine, însorite ale virtuţilor, culminând în iubire. Între aceste limite, viaţa creştină are nevoie, pentru a-şi atinge adevăratul ei sens, de forţa sau puterea duhovnicească a pocăinţei, cea care este în stare să reclădească pe locul patimilor trecute – prezentele virtuţi, să transforme neputinţa şi slăbiciunea în putere şi hotărâre de îndreptare.

„Petrecerea vieţii mele este urâtă şi ruşinoasă, iar mila îndurării Tale este nemăsurată, Iubitorule de oameni, Mântuitorule, ci îmi dă vreme de pocăinţă mie, celui ce cer şi cu dragoste Te laud.” (Duminica Lăsatului sec de brânză, utrenie, canonul 8, Tropar 2)

Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce sunt emanate din taina botezului şi din taina pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin taina mirului, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Botezul este moartea omului ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o vreme. Dar se întâmplă adeseori ca resturile de forţă ce au mai rămas în omul cel vechi, doborât la pămât se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de purificare a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la botez aşa că nu mai poate înainta, pocăinţa vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la botez. Am zice că pocăinţa luptă mai mult cu faţa spre trecut, iar botezul cu faţa spre viitor. Ea înlătură gunoiul adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propăşirii omului nou născut la botez. Dacă harul botezului reface tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea ce a făcut rău .

Sfinţii Părinţi cunosc două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa ca taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă in suflet. Puterea celei de a doua vine din cea dintâi.

Sf. Isaac Sirul, comparând trecerea noastră prin această lume şi viaţă cu o călătorie pe mare agitată, arată cât de necesară este pocăinţa pentru a da răspuns bun în clipa judecăţii asupra modului în care am ştiut să fructificăm acest dar dumnezeiesc pentru apropierea de Dumnezeu şi de semeni: Pocăinţa – spune Sf. Isaac – este corabia, frica este cârmaciul ei; dragostea este limanul dumnezeiesc. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care străbat toţi cei ce se ostenesc, toţi cei împovăraţi de pocăinţă. Şi când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.

Părintele Profesor Dr. Dumitru  Stăniloae spunea: Drumul pe marea vieţii acesteia, dacă vrem să fie o continuă apropiere de ţărmul raiului, de ţărmul dragostei, care e Hristos Însuşi, şi nu o rătăcire fără ancorare şi până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă vrem să fie adică un drum spre desăvârşire şi spre viaţă, trebuie să-l facem neîntrerupt în corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre, pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. Ea ne ţine deasupra valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi şi ne duce tot mai înainte. Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi şi de sub noi. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră şi în mişcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea deplină, mai aproape de raiul în care se află pomul vieţii, adică Hristos, izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru.

Viaţa omului, după căderea în păcatul strămoşesc, se desfăşoară în dramatismul tensiunii dintre cădere şi înălţare dar într-o continuă mobilitate. Deşi ţine de libertatea umană, păcatul nu este ceva constitutiv ei, prin creaţie, ci i s-a adăugat din exterior, ca o stare paranaturală, prin folosirea greşită a acestei voinţe libere.

Creştinul aflat între aceste două limite, între cădere şi ridicare, are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa, prin care redobândeşte starea de har. Curăţia sau nepătimirea creştină (apatheia) se dobândeşte prin Taina Sfântului Botez, iar apoi prin actualizarea acesteia în „botezul lacrimilor” sau pocăinţă.

În experienţa filocalică, adevăratul criteriu sau condiţia supremă, esenţială, a mântuirii este pocăinţa. Cuviosul Nichita Stithatul ne spune astfel că este de prisos pustiul, retragerea din lume, căci putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără această retragere, dar ne este de absolută necesitate pocăinţa şi paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui .

Acelaşi lucru ni-l sugerează şi Teognost, când spune că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică şi schimbătoare, slăbită de păcatul strămoşesc şi de cele personale. Dar vom da cu certitudine socoteală că, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere şi vreme de pocăinţă.

Pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi. Lucrarea ei, după cum ne încredinţează Sf. Isaac Sirul, nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte. Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre bune sau rele, păcatele sau virtuţile personale. În această perspectivă duhovnicească, Sf. Ioan Scărarul descrie astfel pocăinta: Pocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea unei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte, se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.

 Pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi, izvorul celorlalte virtuţi pentru că, nemulţumindu-se cu ce înfăptuiesc acestea, întreţine tensiunea lor după mai bine. Pocăinţa este suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar şi sora lor, care le ajută să se desăvârşească.

Pe de o parte omul simte intens propria sa insuficienţă sau limitare, pentru care se smereşte, dar în acelaşi timp, simte la fel de accentuat chemarea şi ajutorul lui Dumnezeu, în lucrarea sa încordată de desăvârşire. Simte micimea sa şi infinitatea lui Dumnzeu, dar nu deznădăjduieşte, ci are ferma spernţă în ajutorul divin.

Prin urmare, asemenea smereniei, din a cărei familie duhovnicească face perte, pocăinţa are un caracter dialectic, cuprinzând în sine poziţii contradictorii, care îi măresc bogăţia şi complexitatea: o necontenită nemulţumire faţă de treapta pe care ne aflăm, iar pe de altă parte, o încredere în puterile firii omeneşti, ajutate de harul dumnezeiesc. Ea exprimă, pe de o parte, neputinţa proprie, iar pe de altă parte, experienţa bogatelor resurse duhovniceşti, ce sunt în puterea omului.

Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului arată că pocăinţa nu are limite de timp şi loc, ci de stare duhovnicească. Adevărata spovedanie sau Pocăinţă trebuiea să conducă la pocăinţa permanentă, ca stare de adevărată cunoaştere a noastră şi de adevărat discernământ duhovnicesc. Am văzut că dinamismul vieţii duhovniceşti este legat de pocăinţa permanentă. Aceasta întreţine în noi dorul de desăvârşire, de absolut, dorul de a ne asemăna, cât ne este cu putinţă omeneşte, cu Dumnezeu.

Regula Părinţilor filocalici este că pocăinţa trebuie să preceadă, să însoţească şi să urmeze fiecare acţiune, lucrare, cuvânt sau gând al omului duhovnicesc, pentru nedesăvârşirea lor.

In nici un caz a te pocai nu inseamna a adera la un anumit cult religios neoprotestant care s-au autointitulat POCAITI. Nu POCAITII au inventat pocainta, ci ea este prezenta in viata Bisericii si a credinciosilor de la Hristos incoace si chiar din perioada Vechiului Testament.