Inselaciunea penticostalilor. Marturia unei femei ademenite la penticostali

M-am înstrăinat de dreapta credinţă în 2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi despre biserica ei penticostală.

Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi zicea că este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea creierului! A reuşit în două săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.

– Maria, ai mers la casa de rugăciune a penticostalilor?

– Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut, dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”, ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe, ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne, aşa era în prima biserică apostolică! Îmi petreceam zilele ascultând predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu, pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.

Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo, Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau „slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă „vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era frică să nu mă dea afară. Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată, o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe! Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God” („Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea, rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă „prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…

A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de intense, încât m-am sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci! Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din nou să plâng şi am alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră în comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.

M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc. Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea, m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.

– Maria, sunt unii care consideră că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…

– Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această organizaţie care se pretinde a fi biserică.

Traducere de Gherontie Monahul, din periodicul Aghios Minás, nr. 42, ianuarie-martie 2010 | familiaortodoxa.ro