Micuța Rază de Lumină

Când nu mai ai speranță, așteaptă. Așa am așteptat și eu.

Din nou și din nou și din nou, până când negura tristeții m-a cuprins. Mă înghițise întru totul.

Și cumva, deodată, o rază de lumină a pătruns și mi s-a înfășurat de încheietură. Nu știu cum, dar a reușit să mă scoată din infern. M-a ajutat să-mi revin, să-mi reclădesc sufletul; acesta reorientându-se mereu spre lumină. Mă obișnuisem atât de mult cu micuța rază de lumină. Aveam parcă o prietenie tainică, dusă la extremitatea sufletului.

Dar într-o zi, Raza a plecat. Știam că eu fusesem de vină și îmi doream tare mult să pot repara greșeala. Mult timp am fost la limita ființei mele, așteptând întoarcerea Razei de Lumină. Într-un final am acceptat faptul că nu se va mai întoarce. Mi-am asumat, deși, mereu îmi va lipsi...

Cu toate acestea, îi voi rămâne recunoscătoare nu numai pentru faptul că m-a salvat, ci pentru că m-a făcut fericită. Într-atât de fericită cum nu fusesem vreodată, așa cum nimeni nu reușise să mă facă. Aveam sufletul atât de ușor, grațios și plin de liniște. Simțeam că în sfârșit întâlnisem esența vieții.

Regăsisem fragmente din mine în puritatea acelei raze de lumină. Fragmente, căci eu sunt o ,,chestie" plină de impurități.

Traversez o nouă etapă și mă întreb dacă îi voi mai revedea pe Raza de Lumină și Norișorul Ploios și dacă vom mai sau putea fi prieteni. Cred, totuși, că le este mai bine împreună, acolo, în plenitudinea prieteniei și, totodată, rivalității lor.

Dacă vei avea și tu vreodată parte de o rază de lumină, NU o lăsa să plece. Păstreaz-o nu numai în suflet, ci și în jurul tău. Păstreaz-o indiferent de preț și circumstanțe.

Doar păstreaz-o, apreciaz-o și prețuiește-o.

Hei, Rază, poate, cândva, vei avea din nou timp de mine…

Livia Maria Sirbu