Gânduri...

Cuibărește-mă, cândva, poate, în sufletul tău.

Nu-ți cer nimic altceva decât un mic spațiu. Rece sau cald, dulce, sărat sau acru, al trecutului, prezentului sau viitorului, te rog, lasă-mi doar un spațiu.
Cred că am fost prea lacomă înainte, prea naivă și incapabilă de a fi persoana de care tu aveai nevoie. Și totuși, credeam că sunt. Uneori încă mai cred asta, dar știu că nu e adevărat. De fapt, tu ai fost persoana de care eu aveam nevoie și te-am iubit pentru că aveam nevoie. Mi-am redirecționat iubirea spre tine, pentru că erai cea mai frumoasă poveste pe care o întâlnisem, cea mai frumoasă poveste, asemănătoare mie. Iubeam la tine aspectele familiare pe care le regăseam. Iubeam la tine ceea ce îmi dorisem dintotdeauna să am. Chiar te iubeam, dar a durat mult până să-mi dau seama de inutilitatea acestui sentiment, pe care inițial mi l-am impus, amintindu-mi mereu ce om incredibil ești. Dacă a fost o persoană care să-și impună s-o iubească pe alta, atunci eu am fost aceea. Nu am cuvinte să-ți mulțumesc...pentru tot.
Chiar îmi doresc să găsești persoana de care să ai nevoie și, la rându-i, să aibă nevoie de tine. Chiar meriți să fii fericit.
Aș vrea să-mi păstrezi acel mic spațiu, unde pui laolaltă toate amintirile ce ți-au adus măcar o dată un surâs. Nu știu dacă mai contează sau nu, nu cred că te mai iubesc, dar mereu vei rămâne surâsul meu.

                                             Livia Maria Sîrbu