Antim Ivireanul – ctitor al literaturii române vechi

Istoria a preocupat totdeauna mintea cercetătoare a omului. „Nimic nu e mai fascinant decât să privești în puțul timpului și să cauți originile. În toate literaturile europene, cele mai vechi momente cunoscute, după destrămarea universalei latine nu sunt niciodată cu adevărat cele dintâi”, mărturisea Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”. Conform DEX, termenul de ctitor este atribuit unei persoane care ctitorește o biserică sau o mănăstire, fondator al unei instituții, asociații etc. Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul decide la 5 februarie 1713 să construiască pe locul unei vechi biserici de lemn o mănăstire, ce ulterior avea să-i poarte numele. Având în vedere contribuția sa în evoluția literaturii, acesta poate fi considerat și un ctitor al literaturii române vechi. În secolul al XVI-lea limba slavonă era principala formă de comunicare scrisă a poporului român, cu toate acestea era considerată o limbă străină, neînțeleasă de către mase;  nu se poate înregistra, cu siguranță, un moment al începerii scrierii în limba maternă; totuși ,se consemnează ca primă dovadă o scrisoare din 1521. Oricât de apropiată ar fi limba strămoșilor de aceea a textelor, cea din urmă este una cărturărească, în care traducătorii, neavând uneori cuvintele necesare, introduc diferiți termeni de-a dreptul din limba în care traduc. La începutul literaturii scrise, poporul român avea o conștiință de unitate de neam ce se cerea susținută si dezvoltată.. În evoluția literaturii române vechi, Antim Ivireanul, are meritul de a fi stimulat introducerea limbii materne în bisericile din Țara Românească și de a fi fost inițiatorul predicii vii adaptate nevoilor societății și timpului, de o mare înalțime morală și de o rară frumusețe stilistică. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea mitropolitul Dosoftei, în Moldova, și ,mai târziu, mitropolitul Antim Ivireanul, în Muntenia, se evidențiază ca reformatori ai introducerii limbii române în altar, traducând amândoi cărțile necesare ritualului creștin.

De-a lungul timpului s-a încercat scoaterea literaturii religioase din istoria literaturii vechi întrucât „această literatură religioasă nu are legătură cu creația oricât de minimă”, că această așa-zisă literatură nu cuprinde decât cărțile de ritual trebuitoare preotului în slujba sa, traduse în românește”. Nicolae Cartojan contestă aceste afirmații, mărturisind că „A tăia latura religioasă din istoria literaturii românești înseamnă a renunța la cunoașterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche și la una din fețele ei de glorie.” Literatura românească veche a evoluat în condiții deosebite de acelea în care s -au dezvoltat marile literaturi din Occident. În Occident, traducerea Bibliei și a cărților sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri în care literatura profană s-a dezvoltat în limba națională. Literatura română scrisă apare în Scripurile Sfinte și se formează ca limbă literară în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Se remarcă în secolul al XVI-lea scrisorile românești apărute din toate ținuturile: din Moldova, din Muntenia, chiar și din Maramureș. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, limba română pătrunde și în cancelariile domnești, astfel că de la el datează primele acte românești de cancelarie în Muntenia. Alfabetul chiliric era adaptat la nevoile limbii române când începe traducerea Sfintelor Scripturi.

Antim Ivireanul este cel mai de seamă dintre mitropoliții munteni datorită eforturilor sale depuse în slujba culturii religioase a neamului, prin cuvântările lui îndrăznețe pentru societatea și timpul său, și prin strălucirea pe care a știut să o dea scaunului mitropolitan din București. Viața sa este necunoscută până în punctul stabilirii în Țara Românească. Părerile cu privire la originea lui Antim sunt variate. Se crede că acesta a fost de origine georgiană, iveriană, caucaziană, după cum însuși mărturisește în cartea, în limba greacă „Panoplia Docmatică a Împăratului Alexe Comnenul”. Se pare că era fiul unei familii înstărite de georgieni, din părțile Azuvului, care pe vremea aceea se afla sub stăpânire turcească. Numele părinților se desprinde din Așezământul Mănăstirii Antim:se chemau Ioan și Maria. Căzut din tinerețe în sclavie, nu există date exacte despre cum a reușit să-și recapete libertatea. Adus de Constantin Brâncoveanu în țară, a fost însărcinat cu direcția tipografiei domnești de la Mitropolie. Se călugărește și se retrage în sihăstria de la marginea Bucureștiului, ridicată pe o insulă a lacului Snagov. Emblema sa este alcătuită dintr-un melc încadrat de o cunună de lauri și având în partea superioară o stea. Melcul este simbol al credinței și al smereniei. Acesta reprezintă sărăcia deoarece toată averea sa este purtată în spate, sub cochilie. În același timp, melcul mai simbolizează și tăcerea, iar, când plouă, acesta se înalță cu ușurință deasupra apei. Se poate spune că melcul este imaginea perfectă a călugărului. Ca și melcul, călugărul trebuie să fie sărac, el depune un jurământ al sărăciei depline, trebuie să iubească tăcerea și să se înalțe la Dumnezeu prin rugăciune fierbinte, însoțită de lacrimi. Călugărul Antim, ales ca egumen al mănăstirii, a instalat o tipografie și a început o activitate de imprimare a unor cărți grecești, unele cu caracter grecesc, necesare serviciului divin, altele cuprinzând norme de îndreptare în credința ortodoxă și câteva cu caracter didactic și moral. Alături de aceste texte grecești Antim pune sub tipar și câteva cărți românești, printre care și Floarea Darurilor. În această limbă va traduce el mai apoi cărțile fundamentale folosite în biserică, ce ar fi vrut să se substituie limbii slave. În primăvara anului 1705 este ales ca episcop de Râmnic, unde instalează și o tipografie. După înmormântarea Mitropolitului Teodosie, Brâncoveanu, patriarhii și boierimea hotărăsc, urmând ultima voință a răposatului, să îl aleagă pe Antim drept mitropolit. S-a păstrat cuvântarea pe care a rostit-o cu prilejul urcării sale pe scaunul mitropolitan, care este un model de umilință creștinească. Evocând icoana Mântuitorului, amintește ascultătorilor săi că Dumnezeu, ori de câte ori a vrut să întoarcă lumea de la calea răutăților nu a trimis asupra ei fulgerele mâniei, ci a ales ca instrumente ale voinței Sale divine oameni simpli, din rândul păstorilor sau al pescarilor. Din pescarii de pe țărmurile lacului Genisaret și-a ales Mântuitorul apostolii săi și i-a trimis în toate zarile pământului, „să culeagă sufletele oamenilor pentru credința în Evanghelia mântuitoare”. Sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot trimis de turci, mitropolitul este acuzat de vrăjitorie, i se ridică numele monahal de Antim și i se redă numele său laic de Andrei. În final, i se citește sentința prin care este condamnat la închisoare pe viață, în mânăstirea din Muntele Sinai. Acest fapt a fost cauzat de o revoltă contra domnitorului de care acesta află: Mitropolitul decide să se întoarcă la București, în timp ce Mavrocordat pornește alături de boierii devotați către Giurgiu. Astfel, marele Mitropolit, care prin râvna lui culturală a dat o strălucire deosebită curții lui Brâncoveanu, și-a încheiat viața ca și protectorul său, între păgâni. Există, totuși, ipoteza că Mitropolitul a fost asasinat în țară la Mănăsirea Snagov. În testamentul său, Mitropolitul consemnează: „Să se afle pururea la casa bisericii 14 oameni pentru slujba bisericii.../ Să se facă milostenie la săraci în toate duminicile./ Să aibă oarecare milă în toate sîmbete cei ce vor fi în temniță./ Să se îmbrace în ziua de joi-mare trei săraci și trei fete sărace./ Să se înzestreze pe an o fată săracă, a doua zi de Sf. Dimitrie./ Să se odihnească în trei zile streinii nemernici cu mîncare și sălășluire peste toată vremea./ Să se îngroape cu cheltuiala casei săracii ce-i scot prin ulițe morți, cerșind milă pentru îngroparea lor./ Să se hranească trei copii ce ar învăța carte și dascălul lor să-și ia plata ostenelei din mănăstire./ Să se ție doua tipografii: una grecească și alta românească, pentru folosul obștei și pentru agoniseala casei.”.Acest fapt  denotă munca trudnică a Mitropolitului, ce rămâne ca o pildă vie de virtuți creștinești, de muncă și de iubire a aproapelui.

Epoca lui Constantin Brâncoveanu reprezintă o epocă de tranziție în care limba slavă nu mai era înțeleasă de cler, iar limba română nu era încă pregătită să o înlocuiască. De aceea, în epoca lui Brâncoveanu inovația adusă de Ștefan Cantacuzino, de a tipări cărțile de slujbă cu tipicurile în românește și cu rugăciunile în slavonește contiuă. Antim Ivireanul consideră că „ în bisericile dumnezeești, noi ne-am obicinuit a ceti slavonește; dar necunoscând această limbă, care ne este străină, nu a noastră, putem de multe ori să cădem în greșeli...” fapt pentru care tipărește la Snagov în 1697 o ,,Gramatică slavonească”. Din moment ce limba maternă nu era încă pregătită pentru a lua locul în altar, iar limba slavă nu mai putea dăinui în bisericile noastre se decide, sub influența marilor patriarhi și cărturari greci de la Curtea Domnească ca serviciul divin să se țină în limba greacă. Cu toate acestea, limba greacă nu era nici ea înțeleasă de mase și nici de cler, astfel încât limba română trebuia să-și croiască drumul către altar și să devină limba bisericii. Munca începută astfel în secolul al XV-lea a determinat introducerea parțială a limbii române în biserică. Cărțile de ritual trebuie să fie transpuse și în limba poporului;pentru aceasta se desfășoară activitatea lui Antim Ivireanul. Acesta retipărește Evanghelia în 1705, Apostolul în 1704, adoptate serviciului divin din vremea lui Ștefan Cantacuzino. Începând din 1706, Antim Ivireanul, pe atunci episcop de Râmnic, începe patronarea muncii de tipărire și traducere a textelor de ritual. Impulsul dat de episcop pentru introducerea limbii naționale în biserică, deși reprimat în timpul domniilor fanariote, a sfărșit,totuși, prin a birui. Meritul cel mai mare al acestuia, în istoria literaturii noastre, constă în scrierea Didahiilor.

Antim s-a vrut a fi un „cenzor al epocii”, după spusele lui George Ivașcu, un „inflexibil îndeptător al moravurilor”, dar a pornit la împlinirea obiectivelor pe care le considera ca decurgând din rangul de preot de pe temeiul cunoașterii relităților politice, sociale, economice și morale ale timpului. Mitropolitul se implică în rostirea predicilor, considerându-se, întotdeauna, solidar cu conaționalii săi. Acesta afirmă,în una din predicile sale,că el este la fel de expus ca și ei ,,învolburărilor lumii acesteia”. Nu se consideră, deci, protejat în privința dificultăților care apăsau țara ,, încăș poate să zică fieștecine din voi în gândul său: dară noi, avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem aceste ce zici; ci eu zic că iaste așa, și crez. Numai la greul acela sânt și eu părtaș și într-acel jug ce trageț voi, trag și eu; dară n-am putere să zic, nici să gândesc așa, căci că, precum cere împăratul dăjdii de la noi, așa ne cere și Dumnezeu credință și fapte bune”. Antim nu-i ignoră pe boierii ale căror moravuri le dezaprobă „nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuiaște și pradă și căznește pre săraci, îl lăudăm și-i zicem că iaște om înțelept, îi ajunge mintea la toate și iaște vrednic și face dreptăți [...]”, după cum nu ezită să-și declare simpatia pentru cei mici, așezând starea lor de sărăcie și umilință într-o elocventă opoziție cu opulența și viața lipsită de griji a celor bogați ,, nu să cuvine cinstea și lauda numai oamenilor mari și bogați, că sânt vrednici acestui dar și cei mici și smeriț. Că măcar cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preț și cei mici n-au cu ce să-ș acopere trupul; cei mari se odihnesc pe așternuturi moi și frumoase și cei mici se culcă pe pământul gol și pe pae; […] nici iaste cu dreptate celor mari să li se închine lumea și pe cei mici să-i batjocorească”. Se observă cum una dintre cauzele ce l-au determinat să recurgă la scrierea unor predici este accentul societății pe valorile materiale, distanțându-se de sacralitate. Și tot astfel este nevoit să ia măsuri represive împotriva neguțătorilor care se lăcomeau la câștig și nesocoteau sărbătorile „Și vă poruncesc tuturor […] ca de acum înainte duminicile și sărbătorile cele mari, ce se numesc domnești […] să vă închideți prăvăliile și nici să vindeți, nici să cumpărați, nu numai de la creștini, ci nici de la alte limbi ce nu sunt de legea voastră, nici să lucrați”. O altă cauză ce l-a determinat să predice a fost interesul crescut al femeilor pentru bijuterii și obiecte de cochetărie, în detrimentul vieții familiale, luând ca pildă pe Sara, soția lui Avraam „căci ia scoate mâna Sarei! O văd plină de cocă. Scoate și mâna unei muieri de acum! O văd plină de inele și de scule.” Mitropolitul critică și fățărnicia contemporanilor, spre exemplu, situația nerespectării postului „Ce folos a fi galben și ofilit de post, iar de pismă și de ură a fi prins? Ce folos este a nu bea vin și a fi beat de vinul mâniei? Ce folos este a nu mânca carne și cu hule a rupe carnea fraților noștri”. Aceste predici pot fi aplicate și în contemporan, din cauza distanțării de viața creștină,fapt ce determină un mesaj general valabil. Scopul predicilor este reprezentat de înlăturarea moravurilor necuviincioase ce determinau o decădere a societații românești a timpului său. Accentul predicilor cade pe deprinderea care a impresionat neplăcut pe străini: sudalma. Cu indignare profundă, Antim se ridică în predicile sale împotriva acestui nărav „Ce neam înjură, ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morți, de pomene, de lumânare, de mormânt, de suflet, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici? Și ne ocărâm și ne batjocorim înșine legea; cine dintre păgâni face aceasta?”. Autoritatea bisericii începe să scadă, astfel că, Antim combate lipsa de respect față de cele sfinte, atacând apoi bigotismul. Ca un adevărat „vraciu al sufletelor” – cum se autointitulează – subliniază calitățile și defectele societății pe care o călăuzea pentru a elimina comportamentul neadecvat și a promova o societate bazată pe valori etice.

   Antim nu a fost un predicator „de profesie”. Ca arhiepiscop, el urca în amvon doar la sărbătorile a căror însemnătate era argumentată de prezența între audienți a voievodului și a curții. Se denotă o legătură mult mai stransă cu auditoriul său. S-au păstrat doar omiliile pe care Antim Ivireanul le-a rostit când era mitropolit, opera sa era, totuși, mult mai vastă, pronunțând predici și ca egumen al Snagovului și ca episcop al Râmnicului. Ascultătorii erau, probabil, de fiecare dată aceiași fapt ce îi asigură condiția unui contact firesc netensionat cu auditoriul. Circumstanțele acestei comunicări constante favorizau conexiunile dintre secvențe. Oratorul poate solicita auditorilor rememorarea predicilor anterioare în scopul înțelegerii temei actuale. În același timp, oratorul creștin trebuie să se adapteze nevoilor și aspirațiilor spirituale ale auditoriului și, cu cât va fi mai aproape de viața lor, de cadrul ei spațial și temporal, cu atât va găsi calea de comunicare cu ei.

„ <<Didahiile>> opera lui cea mai de seamă, îl arată învățat, dialectician, în cele sfinte, dar nu atât un cap speculativ abstract, cât un pragmatic păstor al turmei sale.” spune Nicolae Manolescu despre opera cea mai cunoscută a lui Antim Ivireanul. Cartea sa, intitulată „Didahii” însumează douăzeci și opt de predici rostite la mari sărbători creștine și câteva predici cu destinație ocazională, precum înscăunarea domnească, înmormântarea, spovedania. Se pare că Mitropolitul a redactat textele predicilor, apoi le-a memorat și le-a rostit la ceremoniile cuvenite. Cea mai veche versiune tipărită a didahiilor apare în 1781, la aproximativ o jumătate de secol după moartea autorului. Independent de eficiența lor ecleziastică și de semnificația lor, Didahiile sunt antologice sub raport stilistic. De factură predominant lirică, predicile relevă o tehnică superioară de reprezentare a textului. Adresarea solemnă, moralizator-didactică este pusă în valoare de eleganța și de fastul retoric al frazei. În acest sens, cu efecte convergente funcționează sintaxa prin multiplele construcții simetrice, asigurate de figurile de repetiție precum anafore , paralelism sintactic și inventarul bogat al tropilor. O ipoteza a episcopului Melchisedec Ștefănescu este cea conform căreia Antim Ivireanul și-ar fi compus predicile urmând îndeaproape, chiar traducând, texte de aceeași factură ale grecului Ilie Miniatis nu a rezistat examinărilor critice. S-a stabilit că mitropolitul nu avea cum să cunoască opera oratorică a lui Miniatis întrucât a fost tiparită în 1718, la doi ani după moartea sa. Antim își alege mai multe izvoare pe care, spre deosebire de traducătorii de cazanii, le citează măcar în parte. Dintre acestea se menționează, ca sursă principală, comentariile asupra celor patru Evanghelii ale arhiepiscopului Bulgariei Theofilact, cunoscută încă din secolul al XV-lea. Într-o predică de la duminica Floriilor, „dumnezeascul Theofilact” este pomenit de două ori. Învățătura de la Schimbarea la Față citează, de asemenea, pe Theofilact, care a spus că „păcatul lumii este neascultarea”. Vasile cel Mare este citat cu „cartea lui cea dintâi” la al doilea cuvânt ce vorbește despre post: „cum sânt la fiește biserică îngeri, descriu pe cei ce postesc”, cuvântând că „moartea drepților este adormire”. Faptul că mitropolitul Antim ar fi valorificat în „Didahii” unele aspecte din „Cazaniile” lui Varlaam este neîndoielnic, dacă se observă că unele didahii sunt numite cazanii, sau că s-a recurs la un anumit mod de organizare al didahiilor, care nu este sistematic, ci mai mult sau mai puțin în succesiunea sărbătorilor din calendarul creștin.

La începutul predicilor sunt lansate temele – citate împrumutate din surse evanghelice – „Veniți după mine și vă voiu face pre voi păscari de oameni” , „Tot cel ce să smerește să va înălța” sau „Cu slavă și cu cinste l-am încununat pre dânsul”. Această formă compozițională este specifică oratorilor baroci,întrucât se preferă folosirea citatelor în locul lungilor „pericope” evanghelice din cazaniile lui Coresi sau ale lui Varlaam.

Vorbind de specificul imagisticii lui Antim, se amintește că, la el, continuă să predomine tipul vechi de imagine, ca în literatura lui Homer și a lui  Virgiliu. Cu alte cuvinte, sunt imagini rare, cum e cazul și în literatura predicatorială, prelungite în mari tablouri, care constituie digresiuni. Parafraza este procedeul cel mai prețuit, deoarece aproape fiecare predică, fiind o explicație largă și într-o formulă personală a unui text dat, este o parafrază. Se practică, deci, demonstrația în imagini, apologul, plasat într-un ansamblu mai amplu. Sensul imaginii este unul didactic deoarece acest stil există până și în mecanismul imaginilor. Impresia globală a lecturii unei pagini din predici este aceea a armoniei dintre naturalețea conținutului și controlul sintactic de ansamblu determinate de folosirea tehnicii imaginii. Și în cuvântările Mitropolitului se găsesc imagini precum: „și când ieșim de la biserică, să nu ieșim deșerți, ci să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întăi să satură el de struguri, și apoi scutură vița de cad broboanele pe jos și să tăvălește pre jos de se înfig în ghimpii lui și duce și fiilor”, ce denotă adevărul că, pentru a răspândi învățăturile corecte, un individ trebuie întâi să le înțeleagă și respecte el însuși. Valoarea didahiilor stă ,totuși, în claritatea planului, în precizia ideii și a formei, și în vioiciunea stilului, dar mai ales în legătura cu societatea timpului. Antim Ivireanul este considerat a fi „o predică vie pentru contemporanii săi”. Ca și Dosoftei, Antim nu are darul povestirii, predicile sale conțin puține pasaje epice, sub forma unor scurte parabole, precum cea în care se narează cum Sfântul Nicolae a salvat castitatea a trei surori pregătite de tatăl lor pentru vânzare, din lipsă de bani. În schimb, pasajele lirice abundă, unul din cele mai pure fiind cel în care se face, cu o mare bogăție de comparații și epitete, lauda Fecioarei: „Aleasă este cu adevărat ca soarele, pentru că este încununată cu toate razele darurilor dumnezeiești și strălucește mai vîrtos întru celelalte lumini ale cerului; […] aleasă este, că este nor, care n-au ispitit nici o greime a păcatului; mai aleasă este pentru că este fecioară mai înainte de naștere, fecioară în naștere, fecioară și după naștere; și este o […] fîntînă pecetluită, din care au curs izvorul vieții, Hristos. Înainte de Eminescu, Antim a numit luna „stăpîna mării”, și tot el, evocând un episod evanghelic, a dat cea dintâi imagine plastică a furtunii pe mare: „Mi să pare că cînd a-și vedea înaintea ochilor mei chipul ei, de toate părțile să sufle vînturi mari, să se strîngă împrejurul vîntului nori negri și deși, toată marea să spumege de mărire și pretutindenea să se înalțe valurile ca niște munți”. Antim folosește și procedeele retorice ale interogației și ale repetiției, cadențându-și frazele ca Neagoe Basarab în învățăturile lui: „Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeieștei puteri, soția cea iubită a îngerilor? Unde este frumusețea aceea a închipuirii cei dumnezeiești? Unde este podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde este slava, unde sînt fumusețile lui cele minunate,carele se arată mai luminat decât soarele?” .

Meritul lui Antim Ivireanul în literatura română veche este de a fi stimulat introducerea limbii materne în bisericile din Țara Românească și de a fi inițiatorul predicii, ce este considerată  „o predică vie adaptată nevoilor societății și timpului, de o mare înălțime morală și o reală frumusețe stilistică”. Mitropolitul a abordat două stiluri în scrierile sale:stilul familiar și stilul solemn. Stilul familiar înseamnă absența rigidității, întreruperea locală a tonului grav. În texte se recunosc și câteva osificări de sintagme frecvente în limbajul cotidian.Se manifestă o anume familiaritate în comunicarea jovială a deducției prin agitarea unor pseudointerogații: „Omul iaste dobitoc, iubitor de sine. Că de ce nu să apucă? Și ce nu să ostenește? Și cu ce nu să silește, pentru odihna, liniștea și paza sănătății lui?”, ce au rol în realizarea unui limbaj ușor de înțeles de către ascultători. Multe din introducerile predicilor ar putea figura ca excerpte de stil solemn : „Decît celialalte nume, cu carele zice Isaia să se numească Mîntuitoriul, decît toate iaste, cei dintîi, minunat; și cu cuviință i să cuvine acest nume, că nu numa într-un lucru, ci în toate faptele sale minunate au fost: minunată zemislirea lui, minunată și nașterea, minunată și viața, învățătura, moartea, înviiarea, înălțarea la ceriu; minunată au fost și pohfala înălțării lui, că toate întru dînsul au fost noao înălțate și minunate”. Se observă pendularea pozițională și funcțională, nume predicativ și apoi atribut prin omiterea verbului „a fi”, a cuvântului „minunat” utilizat anaforic. Astfel folosită, repetiția nu obosește, ci, dimpotrivă, simplifică și articulează, afirmând concis măreția Domnului. Alături de polimorfismul predicii, demonstrat de numărul de specii literare însumate în cadrul acesteia, va trebui să se admintă politonalitatea ei. Cu ajutorul amândurora, avansul lui Antim este unul notabil față de oamenii generației sale și întredeschide porțile literaturii române în sens modern. Pe acest defileu, înaintasii si contemporanii nu îi puteau fi de folos. În schimb, mitropolitul avea la îndemână un ghid excelent, Biblia, din care putea să desprindă ritmurile patetice, pe cele narative, pe cele delirante ori vehemente. Antim Ivireanul își prezintă cartea drept o „antologie”. Antologarea și, în special, punerea în versuri sunt operații care pot defini un autor. Așa au considerat N. Șerbănescu, Dan Simionescu și Al. Duțu în operele legate de istoria literaturii române fapt ce determină ca refuzul lui Gabriel Ștrempel de a include „Sfătuirile” în seria de „Opere” să fie nedrept deoarece în această carte, și nu numai, Antim poate fi definit ca scriitor potrivit „codului creatorului” ce guverna în acea epocă. Antim Ivireanul scrie Didahiile sale admirabile prin mobilizarea resurselor unei retorici militante. Și în numele aceleași retorici, ce conduce creația literară, Samuil Micu și Petru Maior vor pretinde cuvântării forță de persuasiune.

    Stemmata, ca „idee picto- poetică” și ca „manieră de interpretare”, se afla între instrumentele familiare cărturarilor români. Nu este de mirare, deci, că Dimitrie Cantemir desenează un ansamblu heraldico-poetic cu „inscripția” ,, stihur(i) pre herbul țărâi stih.z.”; soarele și luna, exterioare cartușului, sunt marcate de versurile: „Soarele cu luna pre unde lucește,/Adecă-n tot locul slăvit să grăiaște”, sau că Antim Ivireanul face, într-o didahie, hermeneutică în codul procurat de stihurile la stemă: „Acum voi întoarce cuvântul mieu către tine, țară creștină, și dinpreună cu tine mă voiu bucura, pentru căci ai în loc de acoperământ pre verhovnicii apostoli Petru și Pavel și ai tipărit, în coroana ta, chipul crucii, pentru ca să nădăjduiești a lua roadă de bună viețuire din lemnul vieții. Nu s-au întors corbul, odinioară, în chivotul lui Noe, pentru căci au așteptat să între mai cu multă norocire, aicea, în tine și pentru ca să aducă veștile liniștei, nu cu frunză de maslin, ci cu ramura crucii în gură; s-au întors pasărea în brațele tale, cinstită țară, și să laudă cu pohvală între soare și între lună”. În această predică, Antim dă dovadă, oricum, de ingeniozitate pentru a „descifra” în registrul benefic semnificația păsării heraldice negre, corbul, cruciate din stema Țării Românești. Decodarea sa va folosi o schemă duală în care soarele și luna își descarcă tensiunea simbolizatoare asupra „subiecților” demersului, inegali ca prestigiu religios. Semnificația se îndreaptă spre un țel clar: lupta împotriva vrăjmașilor.

În scrisul lui Antim Ivireanul se observă două modele sintactice, fapt ce determină adaptabilitatea stilistică a autorului. Se poate sesiza o adecvare a numărului și proporției subordonărilor și ,în special, o voință deosebită de a le alcătui un angrenaj precis și logic. Cel mai mare succes al stilului lui Antim nu este ,totuși ,această stringență sintactică, care legitimează calificativul de modern atribuit Mitropolitului, ci puterea de a renunța la ea în pasajele lirice. Hipotaxa, cu multiplele sale instrumente ,de ordonare sintactică, ar fi devenit inutilă într-o laudă adresată Fecioarei, din moment ce relațiile pământene nu mai aveau nicio importanță în concepția creștină. Se poate spune despre Didahii că fragmentele paratactice, care se explică prin infiltrarea masivă a mentalității iudeo-creștine în tradiția de gândire și expresie, suportă doar în al doilea rând o justificare de concepție de la Antim. De altfel, și scriitorii creștini ai epocii patristice care aveau rădăcini în cultura retorică au simțit nevoia de a turna, după spusele lui Auerbach, „conținutul creștinismului într-o formă care să nu fie numai o simplă traducere, ci o adaptare la propria tradiție de gândire și de expresie”. Trebuie amintit faptul că factorul coagulant al predicilor este tocmai această „clarificare rațională”, normală dacă se ia în calcul caracterul preponderent didactic al acestor scrieri. Nu se simțea, în literatura românească, nevoia compensării înțelegerii pierdute a conexiunii raționale, determinată de caracterul precar al tradiției culturale ce oscila între cele două concepții: iudeo-creștină irațională și retorică-rațională, deoarece într-o cultură nascută sub semnul bisericii, nici nu se putea închipui așa ceva. Ipostază a noului, cerută de spiritul didactic, concepția rațională iese biruitoare. Această victorie se repercutează în construcția hipotactică, în excelenta organizare internă a materialului. Paralel, limba literară minată de parataxă și în decadență în cazul literaturii creștine în limba latină, la noi, prin scrisul mitropolitului cunoaște o dezvoltare miraculoasă. Având nevoie de logică și de elemente de tehnică discursivă, elocvența creștină târzie a apelat la surse antice și a redescoperit spiritul dialectic și fraza hipotactică. În Europa, este veacul raționalismului,astfel că Țara Românească răspunde tendinței europene prin opera Mitropolitului. De altfel, majoritatea dihotomiilor cuprinse între laturile unghiului estetic exprimă o direcție rațională. Între sensibilitate și intelect, emoția e dominată de concept. Viziunea rațională biruitoare a acestor opere întâi oratorice, și apoi religioase, își dovedește capacitatea de a coexista chiar cu resturi, absorbite în compoziție, de interpretare figurativă. Amestecul stilurilor, care va face specificul veacului al XIX-lea românesc, se întrevede și în operele sale. Personalitatea acestui scriitor surprinde prin modul în care și-a dominat materia, utilizând un stil sau altul. 

 Ca și alți scriitori, Antim aparține tipului baroc. Intelectual, în mare parte, el ilustrează însă didacticismul clasic. În toate situațiile stilistice au fost absorbite numeroase date ale mentalității creștine.Foarte puține comparații, metafore, tablouri nu sunt subordonate comandamentelor didactice ale predicii. Ca semn al supremației,didacticismul coboară la tehnica imaginii. În acest sens, se verifică direcția deplasării semantice:de la abstract la concret. Imaginile traduc idei morale în termeni concreți. În rare cazuri, concretul e evocat prin concret, niciodată concretul prin abstract – ceea ce ar fi fost și imposibil la acel stadiu al limbii literare. Numai legile interne ale limbii literare românești și principiul inteligibilității, pe care e clădită predica, au inspirat tipul de imagine. Imaginile solare duc către creația religioasă italiană, iar formula dantească „doamna îngerilor” apare ca perifrază pentru Fecioara Maria. Un factor esențial pentru definirea universului său imagistic este metoda figurală. După Auerbach, interpretarea figurală „ stabilește o legătură între două fapte sau personaje, în care una dintre ele nu are numai o semnificație proprie, ci semnifică și pe cealaltă, iar aceasta din urmă o include pe prima sau o împlinește”. În primul rând, se vorbește de interpretarea Vechiului Testament, ale cărui episoade izolate sunt socotite figuri sau profeții reale ale evenimentelor Noului Testament. Cel de-al doilea eveniment devine împlinirea celui dintâi și jertfa lui Isaac poate fi, de pildă, prefigurareea jertfei lui Iisus. Conexiunea dintre evenimente nu poate fi stabilită în mod rațional, ci numai dacă se leagă evenimentele pe linie verticală cu providența, care, singură, poate aranja istoria și dă cheia pentru înțelegerea ei. Această concepere a istoriei relevă o mare unitate, ieșită învingătoare în conflictul cu înțelegerea rațională. E deductibil și ascendentul comparației asupra metaforei. Formula ei, cu un termen absent, e dificilă și, în orice caz, neprezentabilă. În schimb comparația poate avea proporțiile minime pentru a i se putea examina detaliile. Dezideratele ei, după Antim: „transparența”, pentru a se observa mecanismul și „amploarea”, pentru a putea realiza progresia ideii. Comparația spațioasă, de mentalitate artistică arhaică, participă la mecanismul funcțional al predicii. Ea e o construcție colosală și, mai ales, extensibilă, odată cu nivelele ei urcă ideea și avansează compoziția. Dezvoltarea „ideii” nu e fulgerătoare ca în cazul metaforei, ci lentă, deci observabilă. Demonstrația artistică este chiar oprită din loc în loc, pentru ca asistența să se poată concentra  asupra vreunui exemplar de efect. Așa apar cazurile de grandios static – toate laudele din predici fiind înmărmuriri solemne de personaje hieratice. O particularitate a stilului predicilor se referă și la imaginea artistică: constrângerile structurii acționează nestingherit.

Figurile selectate de oratorie sunt, în special, figurile gândirii din nomenclatorul clasic. Cele care servesc drept mecanism funcțional în desfășurarea compozițională a predicii sunt interogația, antiteza și prolepsa. Interogația, la Antim, nu este concepută să asocieze răspunsul inerent. Scopul ei e să fixeze atenția și să împrumute stilului emoția cerută. Este o figură a pasiunii, spune clasificarea tradițională. Interogațiile lui Antim pot fi: afirmative deghizate „că D<u>mn<e>zeu […] strigă zicând: <<Veniț după mine toț cei osteniți și însărcinaț>>. Și cine nu va alerga?”; negative mascate între autointerogații: ,, Să vorbesc? Dară ce cuvînt vrednic va putea să aducă mintea cea proastă și neștiința învățăturii mele ca să poată mări, după cum se cade vredniciilor cele mari? Să tac iar? Mă tem că mă voiu osîndi ca un nemulțemitor...”; înruparea de idei de superlativ; sentințe înconcordînd finalul unei demonstrații; forme de critică ecleziastică. Interogațiile transpun dialetica îndoielii, a eliberării. De multe ori ele încheie o relatare și deschid fragmentul interpretativ, alteori reperează un amănunt exploatabil: ,, să vedem [dară si vo]rba cea de veselie ce au fost”. Alte interogații reactualizează dialogul cu publicul, prilejuind indicarea eventualelor răspunsuri. Vechea structură, formal disjunctivă, a fost desființată din cauză că pierdea, prin extensiune sintactică,forța de surprindere. Când întrebările se înmulțesc, răspunsul se subțiază proporțional și, atunci, Antim este nevoit să aplice alte mijloace ale progresiei. Antiteza, figură de gândire tipică oratoriei române, poate fi găsită pe fiecare pagină a didahiilor. Orice verdict este dat după rezolvarea unei rivalități obligatorii și fiecare teză susținută pare mereu a întâmpina dificultatea unei antiteze. Judecarea unor pasaje biblice se face în spiritul agitat al comentatorului. Simpla autosugestionare, polemizarea în abstract și controversa directă cu publicul nu îl stingheresc pe scriitor în atingerea obiectivelor. Rolul antitezei e de înțeles în acest cadru. Noțiunile, ideile opuse aparțin sistemului moral și cosmogonic religios. Cele două elemente ale antitezei instituie, uneori, anexele unui portret: ,,Nu spunem că ținem bălaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca rugina pre fier și ca cariul pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui nici un rău. Nu spunem strîmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, fățăriile, mozaviriile, vînzările și pîrăle ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemînă, că avem nevoi multe și dări și avem casă grea și copilaș ca-n gloată și oameni mulți carii să ocrotesc pre lîngă noi. Nu spunem că...”. În planul demascării unui caracter fățarnic intră, automat, și antiteza. Compunerea portretului ipocriziei nu se poate concepe fără ea și trebuie ținut seama de faptul că majoritatea fragmentelor moralizatoare din predici se ocupă de falsul creștin. Funcția caracterologică a antitezei se evidențiază și atunci când autorul pare a medita haut-parleur, prin autointerogații: ,,Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate...”. Subînțelegând opoziția interlocutorilor, prolepsa este figura tipică a elocvenței clasice. Nu se poate concepe compoziția didahiei fără inventarea, din timp în timp, a unor obiecții, venind de la un „<<periergos>>, adecă ,,prepuitoriu”. Prolepsele se leagă de refulație și sunt indispensabile mecanismului funcțional al predicii. Ele își fac apariția când aserțiunile Mitropolitului oferă ținte vulnerabile adversarului prezumtiv sau virtual. Totuși, întâmpinarea nu se face ori de câte ori argumentarea calcă un teren friabil. Antim își ia dreptul de a interveni cum crede de cuviință și îl hotărăște să o facă nu precaritatea vreunei afirmații din exegeză, ci intuirea unui moment nevralgic al desfășurării compoziționale. Prolepsa este de o mare utilitate deoarece prilejuiește autorului slăbirea uriașei sale erudiții teologice. Această figură, care atestă, în oratoria clasică, opiniile reale ale unui adversar real, este, în exegezele lui Antim Ivireanul, un simplu mijloc de autopropulsie. Trebuie recunoscut totuși că prolepsele se ivesc mai ales când este supralicitat un personaj religios, prin angajarea unor paralele hazardate precum: ,,Că de poate afla cineva mai mare și mai slăvit decît pre D<u>mn<e>zeu, poate că doară va afla mai mare și mai cinstită decît pre sf<î>na fečoară, care fečoară, ca alt cerĭu gînditorĭu, ține în brațile sale pre făcătorĭul cerĭului și al pămîntului, pre fiĭul său carele iaste născut din tatăl mai nainte decît lučafărul...”. În rezumat, despre prolepsă se poate spune că reface, din loc în loc, starea de beligeranță necesară tensiunii discursului, precizând punctele de vedere ale adversarilor. Ea se face indispensabilă în lungile pasaje exegetice, unde înlesnește locomoția ideilor.

Întâia știre privind existența orațiilor protocolare în practica ceremonialului de curte din Țările Române provine de la catolicul balcanic Marco Bandini și se refera la cuvântările de urare și felicitare adresate domnitorului în ziua de Bobotează. Deși destul de puțin numeroase, știrile mărturisesc un anume interes pentru ceremonial, mai cu seamă cel de la ,,înscăunarea” domnilor, și pentru secvențele lui oratorice. Creația oratorică a lui Antim Ivireanul n-a dat numai un nou statut predicii ,,naționalizând-o”, ,,autohtorizând-o”, prin temeiuri, substanță, orientare și sitem de referințe, și transformând-o într-o specie pe deplin conturată, originală, în cadrul genului oratoric al literaturii române, ci a și participat, decisiv, la procesul de secularizare a creației literare românești. Antim nu mai scrie ,,omilii” valabile în eternitate, lipsite de orice fel de determinări spațiale, temporale, naționale ori sociale, care predici ce-și adună ,,materiile” din realitățile, viața și năravurile unei colectivități bine precizate. Didahiile sale, prin conținutul lor, prin modalitățile operatorii în planul expresiei și al realizărilor stilistice și prin funcțiile cu care le-a învestit autorul, trec dincolo de limitele fixate de tradițiile oratoriei sacre, depășind chiar și granițele eterogenului complex numit ,îndeobște , ,, literatură religioasă”.

Actualizarea retoricii și a oratoriei în epoca barocă, epocă de criză economică, socială și spirituală,ca urmare a transformărilor produse în epoca Renașterii, a confruntării dintre forțele conservatoare și cele novatoare,se desfășoară în contextul confruntărilor dintre Reformă și Contrareformă și al impactului lor ca Ortodoxia. Prin ,,rezonanță”, și în țările române, în raport de nivelul și cerințele vieții social-culturale locale, se dezvoltă genul oratoric în diferite forme, dintre care oratoria religioasă ocupă un loc prioritar. Cert este că didahiile lui Antim, retorica scrierilor sale,în general, atestă indubitabil asimilarea unei experiențe oratorice care are foarte multe puncte comune cu teoretizările și opera practică ale predicatorilor și retorilor Barocului european. Antim agreează, de pildă, simetriile de tip exordiumul Cazaniei la Sf. Nicolae, unde disecă ,,natura dublă” a omului, restructurând ,,elementele” obținute în planul virtuților, al ,,bunătăților de obște”: ,,Pentru căci iaste omul făcut de Dumnedzeu, îndoit, de suflet cuvântătoriu și de trup simțitoriu, are și bunătăț îndoite: sufletești și trupești. Și sânt bunătățile cele sufletești 4: vitejiia, înțelepciunea, dreptatea și curățeniia. Bunătățile cele trupești încă sânt 4: tăriia, întregimea, fromoseția și sănătatea. Și dintr-aceste bunătăți ale sufletului și ale trupului nasc alte 4 bunătăț de obște: credința, nădejdia, dragostea și smerenia”.

Simetriile vor fi valorificate substanțial în șirul inepuizabil al construcțiilor antitetice, căci antinteza, repetiția oratorică și interogațiile sunt principalii piloni pe care se edifică retorica discursului lui Antim. Totul într- o ,,atmosferă” lexicală marcată de abundență, suprasaturare și excesivitate barocă: ,,Porunca cea dintâi zice să nu avem alt Dumnezeu înaintea lui, iară noi avem pre mamonul nedreptății./ A dooa poruncă zice să nu luom numele Domnului în deșert, iară noi îl purtăm prin gurile noastre ca o nimica./ A treia poruncă zice ă sfințim sâmbăta, adică să cinstim și să ținem praznicele, iar noi atunce face lucrurile cele mai multe și lucrurile cele mai necuvioase. […] / A nooa poruncă zice să nu pohtim muierea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să știe și el de acel lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el./ A zecea poruncă zice să nu pohtim verice lucru strein, iară noi u luom tot, să nu aibă cu ce să hrăni”. Parabola învierii fetei lui Iair, ,,mai marele Sinagogului”, utilizată cândva de Ioan Zoba din Vinț îi furnizează și lui Antim Ivireanul tema, ,,Nu plângeț, că n-au murit, ci doarme”, discursului funebru – Cuvânt de învățătură asupra omului mort – rostit, după spusele lui Gabriel Ștrempel, la moartea Pulcheriei Mavrocordat sau, poate, la moartea unei fiice a lui Constantin Brâncoveanu. Dacă această ,,localizare”, presupusă de editorul operei antimiene, se va dovedi corectă, înseamnă că transformarea omiliei în ,,text repetabil” în circumstanțe potrivite a fost făcută de un copist familiarizat cu practica unor asemenea compuneri. Moartea ca ,,dulce adormire”, stare din care ,,trezirea-înviere” se produce firesc, era o ,,încheiere”, cu destule încorporări în meditațiile asupra omenescului sfărșit din veacul al XVIII-lea românesc, pentru care Antim Ivireanul găsește suportul scripturistic cel mai potrivit: ,,Așa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la sfânta Evanghelie: <<Cela ce crede întru Mine, nu va muri în veci>>”. Cu ,,moartea vecinică”, reală, vor fi sancționați cei ce ,,n-au credință, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sânt despărțiț din brațele bisericii”, toți ,,vrednici de plâns”. Sufletul creștinului, al omului hrănit cu frica lui Dumnezeu, cinstind preceptele nu poate merge spre pedeapsă, ci spre recompensă, ,, Mai bună e zioa morții, decît zioa nașterii, că nașterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul vieții celei fericite” – socotește Antim într-o înțelegere ce proclamă în moartea născătoare de spaime un moment al eliberării, al trecerii către un repaus binemeritat.

Originalitatea scrierilor oratorice ale lui Antim, originalitatea efortului său creator, trebuie abordate și definite în termenii acelei epoci și, mai ales, ai ,,codului” auctorial ce reglementa atunci alcătuirea textului. Literatul din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea nu disprețuia ,,invenția”, dar pentru el acest concept însemna adesea ,,izvodire”, adică aranjarea și înlănțuirea fragmentelor pe care le compila din felurite izvoare. În acest plan, operele atât de personale ale lui Antim, autor ce a apelat din plin la scrierile clasicilor oratoriei bizantine și la operele tâlcuitorilor acestora, acced către un nivel ce poate conferi Mitropolitului cărturar statutul unui producător de literatură de sine stătător. Didahiile sale dezvăluie colțuri interesante din patriarhala viață românească de altădată, care, cu toată simplitatea ei, avea și trăsături etice, pline de duioșie: ,,Am înțeles cum că este obiceiul de vă adunați seara în divan și faceți puțină orație înaintea domnului și după aceea cereți iertăciune. Și măcar că nu mi s-au întîmplat pînă acum să văz cu ochii, iar foarte mi-au plăcut și am fericit obiceiu bun ca acesta, că este lucru cuvios a cere iertăciune de la stăpîn și unul de la altul și nu numai mai marii noștri, nu numai întru această zi, ce vom să intrăm în zilele sfîntului post, ci pociu zice că să se cuvine să cerem iertăciune în toate zilele.”

Opera principală a lui Antim Ivireanul, Didahiile, predici scrise și rostite între 1709 și 1716, nu s-a tipărit în timpul vieții autorului, desigur din cauza morții sale premature, ceea ce a împiedicat răspândirea lor și influența asupra literaturii imediat următoare. Manuscrisul original a fost descoperit la mănăstirea Căldărușani, în anul 1881, de C. Erbiceanu, care l-a dăruit Academiei Române, unde se află inventariat sub nr. 549. Exact cu zece ani mai înainte, Melhisedec descoperise în biblioteca episcopului Dionisie din Buzău o copie de pe Didahii, terminată la 27 iulie 1781, de arhimandritul Grigore Deleanu, în mitropolia din București. Această copie înregistrată în B.A. R.P.R., sub nr. 524, a fost publicată de Ioan Bianu, în 1886, cu predicile grupate după sărbătorile la care au fost ținute. Doi ani mai târziu, C. Erbiceanu a dat o nouă ediție, după original, respectând ordinea predicilor din manuscris, dar reproducând textul ediției Bianu. În 1889,episcopul Melhisedec credea a fi descoperit un nou volum de predici de Antim Ivireanul care au fost  publicate pe numele lui Antim Ivireanul, fără a se fi adus dovezi convingătoare asupra autorului. Ultima ediție din 1915 a lui P.V. Haneș conține numai Didahiile care aparțin sigur lui Antim Ivireanul, în ordinea ediției lui Erbiceanu din 1888, dar cu gruparea separată a cuvântărilor funebre. O ediție critică a Didahiilor anunță Academia Republicii Populare Române.

Predicile lui Antim Ivireanul nu sunt precum cazaniile lui Caleca și Calist, traduse de Coresi și Varlaam, omilii stereotipice, bune pentru orice timp și în orice loc, încremenite în păienjenișul unor subtilități teologice, ci pagini de revoltă mergând de la sarcasm, până la vehemență și dispreț față de conduita nedemnă a celor îmbogățiți din apăsarea și spolierea celor slabi. Circulând multă vreme în manuscris, Didahiile nu au putut influența literatura ulterioară, totuși nu au rămas necunoscute autorilor clasici, precum Eminescu, ce a reținut, printre altele, imaginea furtunii pe mare și epitetul pentru lună ,,stăpâna mării”. A doua direcție de dezvoltare a literaturii române vechi este cea istoriografică. În letopisețe, cronici și cronografe se găsesc primele rudimente ale literaturii originale, narațiuni, caracterizări și portrete, tablouri și descrieri, reflecții și atitudini morale, primele exerciții de compunere în limba vie a poporului. După spusele lui Dan Horia Mazilu ,,Portetul oratorului, recompus din feluritele atitudini fixate în didahii, ne propune, în primul rând, un ins pătruns de importanța raspunderilor cu care fusese învestit... Înțelege, deci, în virtutea acestei responsabilități, să-și impună <<programele>>...” iar acestea țin de un ethos complex, care nu este numai cel aulic, ci și acela al neamului său adoptiv, aflat la o grea cumpănă a opresiunilor externe și interne. În ipostaza de ,,cenzor” al vremii cum îl numește George Ivașcu, mitropolitul Antim, ființă pe cât de ascetică, spiritualizată, pe atât de ancorată în realitatea istoriei pentru a o cunoaște și îndrepta, urma, desigur, modelul ,,Zlatausi”. Antim Ivireanul nu agrează stăruința în contemplația ascetică, ci, asemenea lui Moise, coborând din munte la poporul său, reitera poruncile de veac ale lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu și căuta soluțiile luptei pentru îndreptarea moravurilor și pentru câștigarea dreptății și a libertății, cu sprijinul îndurării divine. Așadar, Antim Ivireanul rămâne o personalitate remarcabilă în literatura română, cât și în istorie datorită eforturilor depuse pentru introducerea limbii naționale în altar. Prin activitatea de traducător, prin construirea mănăstirii ce îi poartă numele și prin predicile rostite cu diverse ocazii, termenul de ctitor al literaturii române vechi i se poate atribui, cu ușurintă, lângă rangul de sfânt și mitropolit.

  Bibliografie:                                                                                     

Ivireanul Antim, "Opere", București, Editura Minerva ,1997

Ivireanul Antim, "Predici", București, Editura Minerva ,1962

Ivireanul Antim, "Didahii", București, Editura Minerva, 1983              

                              

  Bibliografie critică:                                                                                                                                             Cartojan Nicolae, "Istoria literaturii române vechi", Editura Minerva, 1980                              

Călinescu George, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", București, Fundația regală  pentru  literatură și artă, 1941

Ciobanu Ștefan,"Istoria literaturii române vechi", Editura Eminescu ,1989                                                                    Iorga Nicolae, "Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea" Volumul 1, București, Editura Minerva,1901

Lazăr Ioan St., "Sfântul Antim Ivireanul - orator creștin", Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys ,2005

Manolescu Nicolae, "Istoria critică a literaturii române" Editura Paralela 45, 2008

Mazilu Dan-Horia, "Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea", București, Editura Minerva , 1976

Mazilu Dan-Horia, "Recitind literatura română veche", București, Editura Universității , 1998               Negrici Eugen, "Antim Ivireanul - logos si personalitate", București, Editura Du Style ,1997          

Piru Alexandru, "Istoria literaturii române de la origini până la 1830", București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977                                                                                                                                     

Piru Alexandru, "Literatura română veche", București, Editura pentru literatură      

Ştrempel Gabriel, "Antim Ivireanul", București, Editura Academiei Române, 1997            

Ştrempel Gabriel, "Valoarea documentară a Didahiilor mitropolitului Antim Ivireanul", București, Editura Academiei Române, 1976                                                                                              

www.doxologia.ro/ cuvinte-cheie/ simbolul melcului

              

Autori: Anghel Alexandra-Valentina

 Vlădăreanu Andreea

           Clasa a X-a B

Profesor coordonator: Ilian Aurelia

Colegiul Național "Mihai Viteazul"

Eseul a fost inscris si a obtinut Premiul ..... in cadrul concursului de eseuri: "Antim Ivireanul - ctitor de cultura romaneasca" organizat de Colegiul National "Mihai Viteazul" din Bucuresti in colaborare cu Arhiepiscopia Bucurestilor, Sectorul Invatamant si Relatii cu Tineretul (2016).