Vedenie unui crestin din Serbia care a fost in Rai si in Iad

Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvârşire. Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac tratament medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfârşitul lui iunie şi o parte din luna iulie le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Jicea. După zece zile de tratament, la 9 iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, pentru a continua tratamentul început.

Când am ajuns la podul lui Ibar, în Kralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întâmplat lângă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Jicea. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreuia circulaţia, dar în aceste împrejurări ce poţi face?

Trecând pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Jicea. La o depărtare de câteva zeci de metri de pod, se afla staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Jicea şi spre băile Matarusca. În staţie, câteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau şi un călugăr şi o călugăriţă de o uimitoare frumuseţe.

În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; având şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrecea înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră, care cădea pe spate. La piept purta legat cu lanţ sau cordon o cruce luminoasă şi de un alt lanţ, un engolpion sau o iconiţă cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lângă el purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că vălul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochi mari şi frumoşi. La gâtul ei atârnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu atunci nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.

Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mâna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lângă ei, dar în zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. În sinea mea am osândit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau? mă întrebam eu, doară şi călugării sunt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-am hotărât să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rând cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: „Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: „Dumnezeu să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră până la mănăstirea Jicea. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizând portiera din dreapta şi ridicând scaunul din faţă, ca să intre în spate unul după altul. Când s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi eu i-am răspuns de asemenea: „Dumnezeu să vă ajute”. A intrat ea întâi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: „Staţi în voie că este loc, nu vă înghesuiţi”. La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: „Nu ne înghesuim Duşane, numai tu să conduci bine”.

După acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului maşinilor care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei.

În timp ce aşteptam, călugărul mă întrebă: „Nu-i aşa Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?”. A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a surprins de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gândesc şi i-am răspuns: „Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an al uneia dintre rudeniile mele”. Călugărul mă ascultă şi continuă: „Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. „Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decât înainte”.

Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: „De unde eşti Duşane? Din Zacuta?”. Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: „Duşane, toţi ai tăi sunt bine sănătoşi: tata-Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfântul patron al casei, dar sunt nestatornici. Îndată ce se supără puţin înjură mult de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu”.

După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: „Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit. Şi ai bunăvoinţă faţă de bătrâni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe când ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi plecau. Mai bine nu se năşteau decât să se poarte în acest fel”.

N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rând înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi când am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cât mai degrabă la mănăstirea Jicea, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţie, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceeaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducând încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească; şi aşa, uitându-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină orbitoare. Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi.

Din pricina atâtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă: de abia reuşeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decât îngăduiau regulile circulaţiei. În timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rând, să-mi spună viata mea de când îmi aduc eu aminte de mine şi până în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nici nu le realizasem cândva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa într-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rânduială, mă mustrau cu blândeţe. Eram bucuros să intru în pământ sau să mi se întâmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate.

Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru că unele privesc viaţa mea personală. Mai târziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele. Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi-l făcea călugăriţa, cu amănunte:”De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fica surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întâmplat în realitate. Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil când într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său”. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: „Cine eşti tu şi cine suntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi împarte dreptatea. Dumnezeu a spus în porunca Lui ca să cinstim pe Tată şi pe Mamă şi celui ce împlineşte Porunca a făgăduit răsplata că va trăi pe pământ mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sunt pentru copiii lor lucru sfânt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbrăţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plâns de fericire şi a zis: „Te iert, fiule”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie.

Când am ajuns la podul din faţa mănăstirii Jicea, călugărul mi s-a adresat din nou: „Duşane, ceea ce ţi s-a întâmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întâmpla în cursul zilei, să nu le spui la nimeni înainte de trecerea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni.” I-am răspuns scurt: „Bine!” şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Jicea. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor.

Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpânită nevoie să mă despart cât mai repede posibil de aceşti călători.

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Jicea, se aflau câteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina până la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid uşa, ca să poată ieşi călugărul şi călugăriţa. Dar nici de data aceasta nu m-au cruţat. Când mă uit în maşină, înăuntru deja nu se mai afla nimeni. Am tremurat iarăşi de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, până la uşa care era închisă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul, m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură, mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mâinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. În acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Jicea şi că unii mă întrebau ce mi s-a întâmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: „Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din mulţime şi m-am îndepărtat ca să mă concentrez şi să cuget asupra mea. În singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi era ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvânt pe care mi-l spuseseră călătorii mei, de când i-am luat în maşină şi până când au dispărut în chip inexplicabil.

Din toate câte mi se întâmplase, m-au tulburat mai mult ultimele lor cuvinte, să nu spun adică la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele ce mi se întâmplase şi cele ce se vor întâmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început să vorbesc tare: „Doamne, ce ar putea să mi se întâmple? Voi merge la băi, nu voi mânca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întâmple? am repetat. Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de trecerea a trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mângâiere, eu care mai înainte mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice.

După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar până astăzi nu-mi dau bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Jicea până la baie. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală.

Fără câteva minute era ora 12, când am ajuns în faţa hotelului Jicea. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la odaia mea să mă întind pe pat şi să mă gândesc pe îndelete la toate cele întâmplate.

M-am întins pe pat, fără să scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, când era vorba chiar şi de puţină odihnă. De odată, am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpânită şi am căzut într-un somn adânc.

 

Ceea ce mi s-a întâmplat apoi depăşeşte orice închipuire.

 

Uşa camerei s-a deschis larg. Odaia întreagă era plină de lumină. În ea a intrat un înger înaripat. Era de o mare frumuseţe, cu părul mare şi legat la spate. Purta o îmbrăcăminte largă şi luminoasă iar pe deasupra alta mai luminoasă şi fără mâneci, iar în picioare purta sandale. Îngerul a venit la mine şi mi-a zis: „Duşane, scoală să mergem”. M-am supus şi m-am sculat ca să mergem. Îngerul mi-a zis iarăşi: „Duşane, eşti fericit că te-ai oprit azi şi ai ascultat pe Dumnezeu şi ai luat pe călugăr şi pe călugăriţă. Ştii oare pe cine ai dus azi cu maşina?” Am ridicat din umeri şi înainte de a răspunde că nu ştiu, îngerul mi-a zis: „Ai dus pe sfântul Apostol Petru şi pe Sfânta Paraschiva, patroana casei voastre”. Mi-am adus aminte îndată că tata sărbătoreşte pe Sfânta Paraschiva şi acum am înţeles cine era cu mine în maşină.

După acestea, îngerul mă scoate din odaie şi mergem pe panta dinspre latura stângă de la intrarea în băi, care se vede din direcţia mănăstirii Jicea. Câtva timp am mers în tăcere, apoi îngerul a început să-mi vorbească. „Duşane, tu lucrezi şi te afli adesea cu oameni şi zici că viaţa omului se reduce numai la a mânca, a bea şi a se îmbrăca, cât trăieşte, iar dacă moare îi este de ajuns cei aproape doi metri de pământ şi puţină ţărână deasupra şi asta este totul. Află, Duşane, că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci loc şi stadiu prin care trebuie să treacă omul. Dumnezeu a creat pe om din pământ, i-a suflat Duh Sfânt şi omul a devenit suflet viu”.

Când am ajuns în vârful dealului, îngerul a terminat de vorbit. În acel moment, în faţa noastră s-a coborât un nor des, pe care m-a luat îngerul şi apoi a început să se înalţe repede. În timp ce norul ne purta astfel, îngerul a început să-mi vorbească: „Duşane, cu inima ta nobilă, care iubeşte dreptatea şi cinstea, ai aflat mare milă înaintea Domnului, ca să-ţi arate drumul cel drept al mântuirii”.

După aceste cuvinte, norul s-a oprit şi îngerul mi-a grăit din nou: „Uită-te la pământ”. M-am uitat şi el mi-a zis: „Ce vezi?”. I-am răspuns: „Văd totul, globul pământului, ţările, oraşele, satele, râurile, marea, animalele, oamenii şi persoanele pe care le cunosc bine”. Apoi m-am întors spre înger şi am văzut că în dosul lui erau trei rânduri de îngeri cu trâmbiţe în mână. Străluceau cu o lumină neobişnuit de mare. E cu neputinţă să descriu frumuseţea acestor îngeri. Atunci îngerul care mă conducea mi-a zis: „Duşane, uită-te spre pământ şi la semnalul dat de trâmbiţele arhanghelilor, vei vedea cum o să fie învierea morţilor, când va veni Domnul Iisus Hristos pe pământ să judece viii şi morţii!” Când m-am uitat eu spre pământ, îngerii au trâmbiţat şi în acea clipă au început să se deschidă mormintele, pe toată faţa pământului şi să iasă din ele morţii. Eram uimit, dar uimirea mea a devenit fără margini când am văzut bărbaţi, femei şi copii ieşind din râuri, mări, lacuri, foc şi din gura animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecaseră din viaţa pământească. În faţa acestei minuni am rămas mut, dar îngerul m-a lămurit imediat: „De ce te minunezi, Duşane? Fiecare om se va întoarce în viaţă la auzul trâmbiţei, în felul cum şi-a sfârşit viaţa pământească, indiferent dacă l-a înghiţit apa, l-a mistuit focul, sau l-au mâncat animalele. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, pentru că la El nu există morţi, ci toţi sunt vii”.

Şi mai mult m-am mirat când am văzut pe fruntea fiecărui om o hârtie de mărimea unei jumătăţi de bancnotă, pe care era scris ceva, la unul mai mult, la altul mai puţin. Mă gândeam ce putea fi scris pe fruntea fiecăruia, dar îngerul şi de data aceasta, fără să-l întreb, m-a lămurit: „Acestea sunt faptele pe care le-a făcut omul cât a trăit pe pământ şi cu ele se va înfăţişa înaintea Domnului Iisus Hristos şi pe baza acestora îl va judeca”. Apoi a adăugat că aici sunt scrise şi gândurile toate şi că nimic nu poate fi ascuns. Printre cei ieşiţi din morminte am văzut şi rudenii de-ale mele, prieteni, vecini şi mulţi cunoscuţi, de când îmi aduc aminte de ei. Au întins mâinile şi au zis ceva, dar n-am putut auzi cuvintele lor. După rudenii şi după cunoscuţi, am înţeles că stăteau în cete, pe familii, deoarece rudeniile stăteau unele lângă altele. Apoi îngerul mi-a zis: „Să mergem mai departe acum, dar o să ne întoarcem tot în acest loc”.

După aceste cuvinte, norul ne-a transportat spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întâlnit o mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburând în jurul nostru în toate direcţiile. Li se vedeau bine mâinile, picioarele, capul, faţa întreagă. Mă gândeam ce popor să fie acesta, cine să fie aceşti oameni care se mişcă în văzduh. Cunoscându-mi gândul, îngerul m-a lămurit: „Aceştia nu sunt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumină, iar omul a fost făcut din pământ, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut omul suflet viu. De aceea, şi sufletele sunt luminoase. Sufletul care iese din om are vedere, auzire, vorbire, memorie, însuşiri pe care le avea şi când era în trup. Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul. Dacă nu există suflet nu există nici viaţă în trup. După aceasta, mi-a spus şi acel lucru, că atunci când sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece din nou prin toată viaţa omenească, îi arată tot ceea ce a făcut, gr

it şi gândit, iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru judecată şi merge la locul care i se cuvine.

Cu aceasta s-a sfârşit vederea învierii morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh, numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu.

Aceste chinuri însă au dispărut când am ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul nici sfârşitul. În zid se vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă podoabă. În acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-l numesc mai bine, se afla o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem când mergeam prin văzduh, unele erau mai luminoase, altele mai puţin. În jurul lor se aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase. Diavolii se sileau să împiedece sufletele pe care îngerul porţii le lăsa să intre.

Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce aceasta, de ce aceea? şi iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l întreb: „Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe toate”. Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă. Drumul de aici şi până la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strâmt. La dreapta şi la stânga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o prăpastie adâncă şi înfricoşătoare. Aşa erau şi toate celelalte intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la alta devine tot mai strâmt, ajungând la ultima poartă să aibă lăţimea abia a unui picior de om.

După puţin mers, am ajuns la staţia a doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea dinaintea ei. Şi aici erau suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă. Aici diavolii cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele, cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să le tragă în vreo parte, dar fără izbândă, pentru că sufletele, care putuseră intra prin poarta în formă de cruce, aici erau ferite de năvala dracilor şi treceau. Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decât cea dinaintea ei; îngerii care stăteau la intrări, erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau tot mai luminoase, cu cât înaintam de la prima spre cea din urmă.

La poarta staţiei celei din urmă stătea un tânăr preafrumos, asemenea cu îngerul meu conducător. În mâna stângă ţinea o carte, iar în dreapta sabie. Ne-a salutat, plecându-se bucuros şi am trecut înăuntru de la ultima poartă. Aici trecerea era şi mai strâmtă.

Abia am trecut de această poartă şi îndată ne-am aflat într-o mare lumină. Până la ultima staţie, se vedea obişnuita lumină pământească. Deosebirea dintre această lumină şi lumina cea nouă în care intrasem este aşa de mare, ca deosebirea dintre o zi plină cu soare şi noaptea cea mai întunecoasă.

Uimit de puternica lumină, am început să mă uit căutând cu ochii soarele, dar îngerul meu mi-a explicat că am trecut de sistemul solar şi ne găsim sub bolta împărăţiei cereşti, că cerurile strălucesc de la faţa lui Dumnezeu şi că aici nu este niciodată noapte, ci de-a pururi ziuă.

Frica şi cutremurul care mă stăpânise aproape necontenit până în acel loc, acum au dispărut şi deodată m-am umplut de o negrăită linişte şi mare bucurie.

Din înălţimea bolţii cereşti se vedea în jos măreaţa privelişte a unui foarte mare oraş. Case, biserici, parcuri şi alte nenumărate frumuseţi cereşti se vedeau peste tot în acest nemărginit spaţiu ceresc şi toate luminau şi străluceau cu o neobişnuită lumină. Privirea mi-a fost atrasă de către două râuri uriaşe, care curgeau domol prin acest oraş. Unul din râuri avea apa albă, iar altul galbenă. Îngerul mi-a înţeles şi de data aceasta mirarea mea şi mi-a explicat că e vorba de lapte şi miere. Uitându-mă la aceste râuri, am observat că din ele se răsfiră un mare număr de mici pârâiaşe, care în curgerea lor se apropiau de toate plantele şi le udau.

Uimit de această privelişte, am simţit în suflet un fel de tresăltare, care fără să vreau m-a făcut să întind mâinile înspre ea. Doream să ating cu mâinile acele lucruri, să le mângâi, dar îngerul meu m-a tras şi am coborât repede din acel loc înalt.

Bucuria şi uimirea mea nu mai aveau margini, văzând toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi. De lângă mine şi până departe, cât puteau cuprinde ochii, mişuna atâta viaţă, cum nu-şi poate închipui cineva să vadă în alta parte, decât în Paradis.

Terenul Paradisului era ca de sticlă şi limpede ca cristalul, iar acele pârâiaşe curgeau la vale pe teren. În jurul nostru la diferite distanţe se aflau preafrumoase case de tot felul de mărimi şi forme. Fiecare era împodobită cu o artă desăvârşită. Mi-au atras atenţia acoperişurile acestor case paradisiace, care se asemănau oarecum cu acoperişurile bisericilor ruseşti cu multe turle. Lumina care le scălda din toate părţile, dădea acestor construcţii şi mai mare frumuseţe. În jurul acestor palate cereşti se întindeau parcuri uriaşe, pline de copaci minunaţi şi de flori, care răspândeau o negrăită mireasmă şi parfumul lor purtat de o adiere uşoară se revărsa peste tot. Cu uimire am observat că fiecare floare înfloreşte necontenit şi îşi schimbă culoarea şi odată cu aceasta are o nouă şi îmbătătoare mireasmă. Împreună cu aceste plante am văzut şi o mulţime felurită de copaci roditori, împodobiţi cu rod ca cu nişte frumoase panglici. Roadele acestor pomi erau foarte mari şi pline de must, care se vedea cum curge

prin ele. Îngerul mi-a explicat că pomii rodesc de 12 ori pe an. Prin toate părţile Raiului pe unde mă conducea îngerul am văzut o mare mulţime de oameni, de toate vârstele. Bătrânii erau de o frumuseţe desăvârşită şi minunată. Din semnele bătrâneţii păstrau numai părul alb şi barba ondulată, pe când feţele lor erau ca ale unor tineri. Şi mai mult am admirat pe copii, care în multe privinţe se asemănau cu îngerii. Mă uitam cum se jucau diferite jocuri prin parcuri: unii făceau coroniţe de flori şi alte podoabe şi păsările coborau pe umerii lor, băteau din aripi, cântau şi se veseleau de jocurile lor. Am observat că îmbrăcămintea copiilor şi a celor vârstnici nu era la fel şi aveau culori diferite; croiala şi alte amănunte se armonizau plăcut cu felul lor de slujire. În jurul capului, copiii aveau aureole mai mici decât ale îngerilor şi ale sfinţilor. Pentru viaţa lor pământească curată şi virtuoasă, Dumnezeu le dăruise în Rai toate bucuriile.

Împreună cu aceşti locuitori ai Raiului se afla şi o mulţime nenumărată de îngeri. Desăvârşirea şi frumuseţea îngerilor este cu neputinţă a o descrie. Străluceau mai puternic decât soarele şi de pe îmbrăcămintea lor se revărsau lumini ca fulgerele. Îngerii făceau ceată cu tinerii, cu cei în vârstă şi împreună cu ei slăveau pe Dumnezeu. Mergând prin Rai am observat un lucru mai minunat decât toate. Împreună cu îngerul meu umblam neobişnuit de uşor şi foarte repede. Într-o clipă am ajuns la un 1oc de o minunată frumuseţe ce întrecea prin lumină şi podoabă pe toate cele văzute până atunci în Rai. În faţa noastră, nu departe, la dreapta, se vedeau adunate într-o mare ceată puterile cereşti cele mai înalte. La fel, în partea stângă, se vedeau în cete deosebite una de alta marii aleşi ai lui Dumnezeu.

Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie minunatele frumuseţi ale acestora.

În faţa acestei adunări, îngerul meu încetineşte mersul, se întoarce spre dreapta, începe să-mi explice şi să-mi arate cu mâna: „Aceştia sunt îngerii, aceştia sunt arhanghelii”; apoi se întoarce spre stânga şi zice: „Aceştia sunt cuvioşii, aceştia sunt proorocii”. Se întoarce iarăşi spre dreapta şi continuă: „Aceştia sunt Heruvimii, aceştia Serafimii”. Şi iarăşi îngerul se întoarce spre stânga şi-mi arată cu mâna zicând: „Aceştia sunt monahii, aceştia mucenicii, care au fost munciţi pentru Domnul Iisus Hristos şi s-au învrednicit de slava cerească”. Apoi se întoarce iarăşi spre dreapta şi zice: „Aceştia sunt Apostolii”. Aici îngerul meu s-a oprit şi din ceata apostolilor s-a desprins Apostolul Petru şi a stat înaintea noastră. În acelaşi timp din stânga apare şi Cuvioasa Maică Paraschiva şi vine alături de Apostolul Petru. Călătorii pe care îi transportasem în acea zi de la Kralievo la mănăstirea Jicea stăteau înaintea noastră în mare slavă şi strălucire. Pe capete purtau steme strălucitoare şi hainele pe care le purtau străluceau cu o neobişnuită lumină şi podoabă. Pe umărul drept şi pe piept avea coroane nespus de frumoase, care îi împodobeau ca nişte decoraţii. Frumuseţile Raiului erau mai presus de orice desăvârşire. În tot drumul făcut prin Rai, niciodată nu-mi trecu prin minte că o să revăd pe călătorii mei. De aceea, surprins de această întâlnire şi vedere a lor, îi priveam de jur împrejur fără să-mi pot lua ochii de la ei. Din această bucurie duhovnicească, m-au trezit cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Ştii, Duşane, pe cine ai dus cu maşina astăzi?” Fără să-mi ascund bucuria, am răspuns cu mare însufleţire: „Ştiu!”. Apoi Apostolul continuând cuvântul mi-a zis: „De acum să nu mai fii om necredincios, ci credincios şi să te botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi Apostolul a făcut semnul crucii, arătându-mi cum să-l fac şi eu. Când eram copil eu nu făceam semnul crucii corect, de aceea, Apostolul mi-a arătat cum trebuie să-l fac şi apoi a continuat să mă sfătuiască: „În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii: la prooroci, la apostoli, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, dar mai presus de toţi la Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, a cărei slavă şi cinste este mai mare decât a tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare, celor ce cheamă ajutorul ei cu credinţă şi rugăciune. De acum să te laşi de obiceiurile rele înrădăcinate în tine şi să sărbătoreşti pe Sfânta Petca-Paraschiva, patroana familiei, care se roagă pentru toţi cei ce ţin sărbătoarea ei. Aceasta pe care ai văzut-o şi o vezi – şi mi-o arătă cu bucurie – şi ţi-a arătat-o sfântul Arhanghel Gavriil. Fericit eşti tu, ai tăi şi toţi care o cinstesc; dar numai aceasta nu-ţi este de ajuns, dacă apoi nu vei merge pe calea arătată de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi tu, Duşane, poţi în puţina viaţă cât ţi-a mai rămas, să te mântuieşti prin post şi prin rugăciune şi să ţii până la sfârşit poruncile lui Dumnezeu”.

Cuvintele marelui Apostol au mişcat adânc sufletul meu. Sub puterea acestei învăţături, stăteam nemişcat şi ascultam acele lumini ale lui Dumnezeu. Din această stare m-a scos Arhanghelul Gavriil continuând explicaţiile: „Aceştia sunt proorocii lui Dumnezeu, aceştia mucenicii cei mari”. Astfel mi i-a arătat la rând pe toţi şi ei la fiecare prezentare zâmbeau liniştit şi se înclinau uşor.

După această întâlnire, îngerul meu m-a dus mai departe în Rai. Am înţeles atunci că am străbătut distanţe uriaşe şi că cu ochii deosebeam la mari depărtări cele mai mici amănunte ca şi cum le vedeam de aproape. În Rai vedeam mult mai bine şi mai departe, decât atunci când mă aflam pe nor şi priveam învierea morţilor. Îmi dăduse Domnul această putere în timpul când îmi arăta lumea cea duhovnicească. Mergând prin Rai am întâlnit nenumărate şi foarte frumoase biserici care erau construite din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Uşile lor erau larg deschise şi dinăuntru se auzeau minunatele cântări ale cetelor îngereşti, ale arhanghelilor şi ale sfinţilor de la săvârşirea măreţelor liturghii cereşti. Îngerul meu mă purta peste tot şi unde voia ca să văd ceva mai bine, încetinea mersul, dar nu se oprea niciodată. Nu ştiu cât am mers astfel, când deodată îngerul s-a oprit. În faţa noastră a apărut la o mare depărtare o ridicătură şi deasupra ei o cruce mare. Pe cruce se vedea Domnul Hristos răstignit şi deasupra crucii un porumbel mare cu aripile deschise. Din Cruce se revărsa în toate părţile în chip de raze o lumină orbitoare, iar la baza ei se afla mulţime de îngeri cu multe aripi, arhangheli, apostoli, prooroci şi sfinţi, care slăveau pe Domnul răstignit. În spatele Crucii se vedeau biserici şi clădiri foarte mari. Toate cele văzute erau aşa de luminoase, măreţe şi împodobite încât am rămas mut în faţa acestor frumuseţi cereşti. Atunci, îngerul meu mi-a zis: „Acolo, Duşane, este tronul Domnului, dar nu eşti vrednic să mergi mai departe”. Apoi îngerul s-a întors şi am ieşit repede din Rai. De acolo ne-a luat iarăşi norul pe care am intrat şi ne-a dus undeva spre apus. De astă dată, de pe nor nu se mai vedea partea spre care mergeam. Am avut impresia că nu am călătorit mult în această direcţie, deoarece norul a început să coboare cu mare iuţeală şi ne-a lăsat undeva departe într-un fel de prăpastie. Am ieşit de pe nor şi îngerul m-a băgat într-un loc întunecos, aşa de des şi de negru, cum nici un fel de întuneric nu i se asemăna. Din adâncul acestui infern ne-a izbit o putoare îngrozitoare, din pricina căreia abia mai puteam respira. Simţeam că ne găsim în faţa a ceva înfricoşător, dar nu-mi dădeam seama ce putea fi. Spaima şi cutremurul m-au cuprins în cel mai înalt grad şi m-am alipit de îngerul care mă conducea, ca să mă păzească şi ocrotească în această înspăimântătoare călătorie.

Bănuielile mele s-au adeverit repede, pentru că în adânc a apărut o mare nesfârşită, care ardea cu flăcări înfricoşătoare. În scurt timp am ajuns şi ne-am oprit în faţa ei. Mai târziu, mi-am dat seama că ne aflam pe un loc înalt, în faţa unui lung zid, care ne despărţea de focul cel veşnic şi de chinurile veşnice.

Priveliştea care mi-a apărut în faţa ochilor mi-a tulburat aşa de tare mintea că am rămas ca înlemnit. Ochii mi se învârteau şi frisoane reci îmi străbăteau tot trupul, parcă eram paralizat, simţeam numai că trăiesc. Când m-am uitat iarăşi, am văzut în faţa mea un fel de crater de vulcan, în care fierbea apa sulfuroasă împuţită şi deasupra jucau flăcări uriaşe. „Această mare mi-a spus îngerul, nu are peste tot aceeaşi adâncime. Acolo unde înălţimea flăcărilor ajunge la 40 de metri, marea este mai adâncă”.

Cuprins de această neînchipuită spaimă, am văzut o mare mulţime de animale înfricoşătoare, care au fost făcute pentru ca muncile să fie şi mai groaznice. Şerpi uriaşi cu unul sau mai multe capete se încolăceau şi sugrumau pe păcătoşi şi îi trăgeau în adâncul acestei mări de foc. Se vedeau şi alte animale cu forme şi mărimi înspăimântătoare, din ale căror guri însângerate ieşeau mâini, picioare şi alte parţi ale trupului omenesc. Printre acestea colcăiau viermi, scorpioni şi alte fiinţe respingătoare, care se mişcau necontenit, săreau ca înnebunite, se aruncau şi năvăleau ca turbate asupra sufletelor osândite în acest loc de chinuri. Se auzeau strigăte, ţipete, tânguiri şi plângere de glasuri ale multor oameni.

În această mare de foc, sufletele omeneşti sunt părăsite ca peştii în apa adâncă. Din toate părţile năvălesc asupra lor nenumărate roiuri de astfel de animale, care îi muşcă, îi rup, îi sparg şi îi sfâşie până la ultima bucată. Iar trupurile îmbucătăţite şi mutilate îşi iau din nou întreaga formă omenească.

Uitându-mă îngrozit la această privelişte, eram gata să cad de frică în acest foc, dar îngerul m-a ţinut şi mi-a zis: „Nu te teme Duşane. Acum ne aflăm în iad. Aceşti şerpi şi celelalte vieţuitoare respingătoare, care se scaldă în această apă sulfuroasă clocotită i-a făcut Dumnezeu astfel că apa clocotită şi focul să nu-i vatăme. Acestea, precum vezi, în veci vor muşca, vor mânca şi vor suge pe aceşti păcătoşi. Toţi împreună vor fierbe şi se vor prăji în foc, dar nici odată nu vor arde, nici nu vor muri.

Nu puteam suferi priveliştea acestor chinuri şi de multe ori am închis ochii ca să nu le mai văd. Odată nu m-am stăpânit şi am întors capul spre întuneric şi de acolo mi-au apărut nişte fiare negre cu ochi ca de foc şi cu gurile căscate. Urlând au început să zboare în jurul nostru cu o iuţeală uimitoare, făcând un zgomot care cutremura iadul ca nişte trăsnete teribile. Înţelegând starea mea critică, îngerul mi-a zis: „Nu te teme! Aceştia sunt draci pe care îi deranjăm. Nu pot suporta prezenţa noastră, dar nu îndrăznesc să se apropie…” Apoi îngerul a adăugat: „Vezi, Duşane, cum se chinuiesc acum şi aşa se vor chinui în veci toţi cei care nu cred în Dumnezeu, toţi care leapădă Numele lui Dumnezeu, toţi cei care se închină la dumnezei mincinoşi. Adică acei al căror Dumnezeu constă în case, vile, automobile, podoabe, în viaţa degenerată, în stomacurile lor. Împreună cu ei se vor chinui şi acei care cred în Dumnezeu, dar se feresc s-o facă la arătare sau dacă îi întreabă cineva. Veşnicele chinuri îi aşteaptă şi pe acei care nu cinstesc pe tatăl şi pe mama lor şi pe aproapele lor. În acest foc se vor chinui şi acei care în viaţă au iubit mai mult păcatul, precum sunt: mincinoşii, cei ce au jurat strâmb, lacomii, batjocoritorii, răutăcioşii, cei ce urăsc, hoţii, criminalii, desfrânaţii, iubitorii de argint şi cei asemenea lor. Ca să scapi de aceste chinuri, trebuie neapărat să te pocăieşti, să te spovedeşti de toate păcatele tale, când te vei întoarce pe pământ”.

După aceste cuvinte, îngerul m-a apucat de mâna şi fulgerător am ieşit din iad. La ieşire ne aştepta norul şi ne-a dus la locul de unde am văzut învierea morţilor. De data aceasta eram mai aproape de pământ.

Toată lumea înviată pe care o văzusem mai înainte era rânduită în trei cete mari. În prima ceată din partea dreaptă, oamenii erau luminoşi şi aveau faţa veselă. La stânga lor, în ceata a doua, oamenii aveau feţele triste şi întunecate. Numărul lor era mult mai mare decât al acelora din prima ceată. În sfârşit, la stânga, în ceata a treia se afla o foarte mare mulţime de oameni cu feţele negre şi urâte. Uitându-mă cu atenţie la aceşti oameni, îngerul a început să mă lămurească: „Oamenii din partea dreaptă, cu faţa luminoasă, sunt drepţii. Pe aceştia îi aşteaptă răsplata veşnică, care li se cuvine pentru viaţa lor cinstită de pe pământ. Aceştia din ceata din mijloc, cu feţele întunecoase, sunt cei care au păcate mai uşoare. Pentru aceştia trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să facem fapte bune în numele lor şi aşa li se vor ierta păcatele. La Dumnezeu lucrul cel mai plăcut este rugăciunea şi faptele bune. Aceştia pe care îi vezi la stânga sunt păcătoşii cei mari. Din pricina vieţii lor urâte de pe pământ, acum sunt schimonosiţi potrivit cu păcatele făcute de fiecare şi aşa vor fi aruncaţi în focul cel veşnic”.

Era o privelişte înspăimântătoare vederea acestor mari păcătoşi. Trupurile lor erau umflate şi pline de răni grozave. Din rănile vii şi deschise curgea un puroi murdar şi mulţime de viermi şi şerpi muşcau din aceste trupuri necurate. Din gurile lor deschise atârnau limbile umflate, pe care nu le mai puteau trage înlăuntru. Toţi ţineau în mâini câte ceva, potrivit cu îndeletnicirile pe care le avuseseră în viaţă. Astfel, brutarii ţineau pâine, măcelarii cuţite de măcelărie, hoţii ciomege şi pistoale pline de sânge, morarii şi negustorii ţineau balanţe şi alte unelte de măsurat şi arătau că au falsificat măsurile. Se vedea că au cântărit necinstit şi s-au îmbogăţit în chip necinstit. Aici se aflau şi doctorii, care ceruseră de la bolnavi plată pentru îngrijire, sau lăsaseră să moară pe cei ce nu puteau să plătească. Am văzut de asemenea vrăjitori şi vrăjitoare, că făceau vrăji, stingeau cărbuni, ghiceau în cafea, în palmă sau în cărţi cu scop de a desface căsătorii, de a învrăjbi pe prieteni. Toate le făceau pentru bani şi lângă vrăjile lor se aflau grămezi de bani. În ceata păcătoşilor, între desfrânaţi se aflau şi femeile care şi-au ucis copiii în diferite chipuri, numai şi numai ca să desfrâneze cu alţi bărbaţi. Acestea precum şi toţi desfrânaţii erau plini de umflături şi răni deschise. Organele lor genitale exagerat de mari ajungeau până 1a pământ şi pe ele pline de puroi se urcau şerpi şi viermi. Limbile lor, de asemenea, atârnau afară umflate. Aici se află şi cei ce au făcut grele amestecări de sânge: tată cu fiică, mamă cu fiu şi frate cu soră. Priveliştea aceasta era oribilă şi înspăimântătoare.

În chip deosebit m-am mirat când am văzut pe cei ce trăiseră în Biserică şi mănăstiri. Este vorba de episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi călugăriţe, care cu grozava lor înfăţişare nu se deosebeau de criminali, de iubitorii de argint, de curvari, de înşelători şi de ceilalţi păcătoşi. Cunoscându-mi gândul, îngerul mi-a zis: „Nu te mira, Duşane, că şi aceştia se află împreună cu păcătoşii cei mari. Aceştia de bună voie s-au jurat pe Cruce şi pe Evanghelie că vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi că vor urma calea Domnului nostru Iisus Hristos; că cu învăţătura şi cu pilda vieţii lor vor povăţui poporul ca şi sfinţii Apostoli, pe calea Domnului, ca să fie bisericile pline şi oamenii să se mântuiască. Dar ei au făcut dimpotrivă. În loc să fie pildă de urmat pentru popor cu viaţa şi purtarea lor, ei una au zis şi alta au făcut. Au scurtat slujbele, botezurile, cununiile, înmormântările, parastasele, sfinţirea apei şi celelalte slujbe. Au fost iubitori de argint. Au luat mai mult de la cei săraci şi credincioşi decât de la cei bogaţi; au iubit desfrâul, blestemul, beţia, lăcomia pântecelui, jocul cu zaruri, vilele şi automobilele. Au fost făţarnici şi invidioşi, s-au înjosit unul de altul ca să se facă iubiţi de popor. Prin viaţa lor de sminteală au depărtat pe mulţi oameni de bună credinţă, care veneau pentru rugăciune sau voiau să vie, dar când vedeau purtarea respingătoare a acestor clerici, părăseau credinţa, sărbătorile şi obiceiurile creştineşti. Ţine minte, Duşane, depărtarea omului de credinţă este asemenea cu uciderea. Dacă aceşti clerici aveau o viaţă vrednică de urmat, oamenii s-ar fi apropiat de Dumnezeu şi s-ar fi mântuit. Din această pricină, aceşti clerici, în afară de păcatele lor personale, s-au împovărat şi cu păcatele acelora pe care i-au îndepărtat de credinţă şi acum pe lângă cele ale lor, plătesc şi pentru ale altora. Celui care arată drumul cel drept al credinţei unui păcătos şi acesta se pocăieşte şi devine creştin adevărat, i se iartă multe din păcatele sale. Aceşti clerici păcătoşi au pierdut multe suflete şi de aceea Dumnezeu îi osândeşte împreună cu păcătoşii cei mari: cu ucigaşii, cu curvarii, cu iubitorii de argint şi alţi băutori de sânge. Vezi, Duşane, cum arată drepţii şi cum păcătoşii! Întocmai aşa se vor înfăţişa înaintea Domnului Nostru Iisus Hristos, la a doua venire a lui Dumnezeu, care-I va judeca după faptele lor”.

Drepţii, de asemenea, purtau semne potrivit cu profesiunea lor. Brutarii, măcelarii, negustorii ţineau balanţe, înclinate de partea cumpărătorilor, pentru că le-au dat mai mult, au dat milostenie, au hrănit pe cerşetori, pe săraci şi pe flămânzi, au găzduit pe călători, au fost temători de Dumnezeu şi au împlinit poruncile lui. Toate păcatele şi le-au şters prin pocăinţă, post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, prin milostenii şi alte fapte bune. Au iertat pe cei ce le-au greşit şi Dumnezeu i-a iertat pe ei.

Printre păcătoşi şi drepţi am recunoscut rudenii de-ale mele şi prieteni, dar îngerul mi-a atras atenţia: „Duşane, să nu pomeneşti pe nume cum arată vreuna din rudenii, prieteni sau cunoscuţi; numai în general să spui cum arătau drepţii şi cum păcătoşii”.

După aceste cuvinte ale îngerului meu conducător, au trâmbiţat arhanghelii şi toată priveliştea a dispărut. Apoi îngerul m-a lămurit că şi cei vii în Ziua Judecăţii vor fi împreună cu cei înviaţi şi că într-o clipă se vor schimba şi vor deveni asemenea lor, cu faptele lor scrise pe frunţile lor. Apoi au dispărut şi arhanghelii cu trâmbiţele lor şi pe nor am rămas numai îngerul meu şi cu mine. În această singurătate, îngerul a continuat să-mi vorbească: „Duşane, tu eşti om cinstit, ai milă pentru alţii şi inimă bună care te-au păzit să nu faci rău cuiva. Urăşti pe mincinoşi, pe hoţi şi pe făţarnici şi nu râzi de alţii. Banul nu a putut să te corupă. În Dumnezeu crezi numai la suprafaţă, ca în anii copilăriei. N-ai fost adeptul învăţăturii că omul se trage din maimuţă, dar nici convins n-ai fost, pentru că despre Dumnezeu nu ştii nimic. Ai multe obiceiuri rele şi multe păcate. Când te mânii, înjuri şi pe Dumnezeu. Ai talent la cântat şi îţi place să ghiceşti în cafea şi să prezici. Eşti desfrânat. Orice femeie, care îţi place şi nu îţi este rudenie, doreşti să o câştigi. La aceasta te-a ajutat cântatul şi căutatul în cafea. Ai minţit numai când ai înşelat femeile şi mai ales pe a ta, faţă de care te jurai că eşti cinstit. Ai văzut în ce stare se află curvarii, cum putrezesc de vii şi cum se chinuiesc. De aceea, să nu mai ghiceşti în cafea şi să cinsteşti pe fiecare femeie ca pe soră şi ca pe mamă, pe fiecare tânăr ca pe un frate şi pe tot omul în vârstă ca pe tată. Şi să nu mai înjuri. Roagă-te lui Dumnezeu şi pocăieşte-te de toate păcatele pe care le-ai făcut. Iubeşte pe oameni, dar faptele lor rele urăşte-le. Iartă pe toţi, ca să ţi se ierte şi ţie păcatele. Dreapta ta judecată şi bunătatea au cântărit mai greu decât păcatele tale. Trebuie să te spovedeşti la una din bisericile ortodoxe; apoi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos şi Domnul îţi va ierta păcatele. De azi înainte să nu mai păcătuieşti şi să te botezi în numele Tatălui şi a1 Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi îngerul îşi face cruce, arătându-mi cum trebuie să fac şi eu corect semnul crucii. „În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii şi la sfântul tău patron, la apostoli, la prooroci, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, continuă îngerul, dar mai ales decât la toţi şi în primul rând, la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, Mama lui Hristos Dumnezeu, pentru că slava ei, cinstea şi înălţimea ei sunt mai mari decât ale tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare tuturor celor ce o cheamă cu evlavie în ajutor”.

„Să ţii minte, Duşane şi acest lucru: Ori de câte ori un păcătos se pocăieşte sincer, se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele şi ne cheamă în ajutor pe noi care ne aflăm în cer, în aceeaşi clipă şi noi rugăm pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca să-i ierte păcatele. Atunci se face cu adevărat şi în Cer bucurie. De acum să prăznuieşti pe Sf. Paraschiva, patroana familiei tale, pe care tatăl tău o prăznuieşte. Ea, Duşane, se roagă pentru toţi ai tăi şi pentru toţi cei ce o cinstesc şi o pomenesc. Şi-ţi mai spun ceea ce ţi-a spus marele Apostol Petru: Foloseşte puţina viaţă care ţi-a mai rămas pentru mântuirea ta şi poţi să te mântuieşti numai prin post, rugăciune, prin primirea Sfintei Împărtăşanii şi prin fapte bune. Împlineşte cu sfinţenie toate poruncile Domnului până la sfârşitul vieţii.

Despre cele văzute acum să nu povesteşti nimănui înainte de trecerea celor trei luni, după care poţi să le spui la rudenii şi la vreun prieten de al tău.

Mai ţine minte şi aceasta: Când te rogi lui Dumnezeu să ai gândurile adunate şi să te adresezi lui Dumnezeu cu smerenie. Când posteşti să nu fii trist şi supărat, ci vesel şi zâmbitor. Nu trebuie să ştie cineva despre această nevoinţă a ta. În lume să fii şi în viitor comunicativ, cu cei ce se bucură, să te bucuri, dar în toate măsurat şi stăpân pe tine; cu cei ce plâng, plângi şi mângâie-i. Să respecţi legile şi stăpânirea şi să împlineşti cele rânduite de stăpânire. Să te rogi lui Dumnezeu şi să-L ai mai presus de orice. Dacă ai nevoie de sfat sau ajutor duhovnicesc, mergi la Biserica lui Hristos. Când ne vom despărţi, să mergi îndată la mănăstirea Jicea şi când intri în biserică vei vedea la locul unde se vând lumânări, icoane, cărţi şi alte lucruri, pe raftul de lângă uşă se află cărţile. Cumpără-le pe primele patru la rând; ia şi Noul Testament. Sileşte-te să le citeşti, dar cu ajutorul explicaţiilor, deoarece nu înţelegi toate cele scrise în ele. Noul Testament citeşte-l regulat.”

Cu aceste cuvinte, Sfântul Arhanghel Gavriil m-a însemnat cu semnul crucii şi s-a făcut nevăzut.

Odată cu încetarea vedeniei, m-am deşteptat. Eram lac de sudoare şi nu mă puteam mişca din pricina unei mari oboseli. Ceasul care se afla lângă mine arăta ora şase după amiază. Sub impresia acestei vedenii m-au cuprins pe rând sentimente de bucurie şi de frică şi am mulţumit lui Dumnezeu că m-a învrednicit să văd toate acestea. În această neputinţă şi gândindu-mă la toate cele văzute în cele şase ore trecute, mâna mi s-a mişcat spre obraz şi am făcut semnul crucii. Oboseala care mă ţinea pironit pe pat a dispărut şi m-am sculat imediat bucuros că am scăpat de această greutate. După ce m-am pus în rânduială am plecat la mănăstirea Jicea după cărţile pe care îngerul îmi spusese să le cumpăr.

În mănăstire nu era nimeni, afară de un monah, pe care mai pe urmă am aflat că-l cheamă Părintele Gherasim. După ce m-am închinat la icoane şi am aprins lumânări, m-am apropiat de raftul cu cărţi şi am cerut Părintelui Gherasim să-mi dea cele patru cărţi din rând. Afară de acestea am mai cumpărat încă două, pe care se afla icoana Maicii Domnului cu Domnul Hristos. La plecare, călugărul m-a întrebat cu multă bunătate de unde sunt. De teamă ca nu cumva să-i descopăr ceva din cele ce trăisem, i-am răspuns în grabă, lucru de care însă mă ruşinez şi acum: „Ce te interesează de unde sunt?”. M-am întors şi am ieşit din biserică.

Îndată ce m-am întors la băi, m-am apucat să citesc cărţile ce le cumpărasem. În ziua următoare, fiind mare sărbătoare a sfântului Apostol Petru, am mers pentru prima mea rugăciune la Mănăstirea Jicea. Din inimă am urmărit toate părţile Sfintei Liturghii iar cântarea monahilor mi-a adus aminte de minunatele cântări ale îngerilor din bisericile cereşti. Inima mi s-a umplut de dulceaţa unei duhovniceşti bucurii. Am mulţumit Domnului, Care a început să schimbe inima mea cea păcătoasă. Am mulţumit Preamilostivului, Care m-a miluit şi pe mine păcătosul. Mulţumeam şi prin faţa ochilor mei trecea viaţa mea confuză, păcătoasă şi plină de nerânduială. Nu se vedea nici o lumină, nici o mângâiere. Amintirea acestei vieţi îmi producea o adâncă mâhnire. Nu m-am mai putut stăpâni când în biserică a început sărbătoresc şi tainic cântarea: „Care pe Heruvimi”, care anunţa momentele cele mai înalte ale Sfintei Liturghii. În lăuntrul meu parcă bătea ceva, parcă se desfăcea ceva din pieptul meu. Mi-am strâns inima, dar ochii n-au mai putut ţine; curgeau torent lacrimile în rănile mele deschise şi inima căită. Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Am ieşit din biserică liniştit, uşor şi refăcut duhovniceşte. În ăuntrul meu s-a coborât duhovniceasca rânduială.

Restul şederii mele la băi l-am folosit pentru schimbarea mea duhovnicească. În zadar mă aşteptau să mă întorc la ele, obiceiurile mele de mai înainte: plimbările, muzica distractivă şi alte rele neputinţe. Timpul care mi-a mai rămas din concediu l-am petrecut în rugăciune, citirea cărţilor şi cugetare la toate cele pe care le trăisem.

Când m-am întors acasă, am încetat să mai ghicesc în cafea, să povestesc glume nepotrivite şi să am convorbiri nefolositoare. Cu oamenii eram tot vesel şi glumeţ, dar preferam singurătatea mai mult decât orice întâlnire. În faţa ochilor aveam necontenit icoana celor trăite. Din mintea mea nu ieşeau cuvintele sfântului Apostol Petru, că trebuie să-mi folosesc restul vieţii pentru mântuirea mea. Eram atent să nu povestesc nimic din cele ce trăisem, înainte de trecerea celor trei luni. Vegheam, mă rugam şi plângeam. Şi ţineam post aspru. În ajunul fiecărei miercuri şi vineri, i-am spus soţiei mele ca pentru ziua următoare să-mi gătească mâncare de post, iar ea şi fiul meu puteau mânca ceea ce voiau.

Era ciudat că, în tot timpul de la întoarcerea mea de la băi, soţia mea nu m-a întrebat niciodată de ce postesc. Prima dată mi-a pus această întrebare cu două zile înainte de împlinirea celor trei luni de tăcere obligatorie despre vedenia mea. În timpul mesei, soţia mă întrebă: „Ce se întâmplă cu tine? De trei luni ai devenit alt om. Nu te mai recunosc. Suntem căsătoriţi de 18 ani şi în tot acest timp nu ai postit nici o zi, ca să nu mai vorbesc de miercurea şi vinerea din fiecare săptămână. Nu mai cauţi în cafea, ai încetat glumele, ai încetat să mai aduni vecinii ca să le povesteşti lucruri distractive. Şi ce este ceea ce m-a împiedecat până acum să te întreb acest lucru?” Uite că puterea Dumnezeiască nu i-a îngăduit soţiei mele să mă întrebe până ce au trecut cele trei luni! I-am spus să aibă răbdare până poimâine şi atunci îi voi spune totul.

După două zile, s-au adunat soţia mea, sora ei şi fiul meu ca să audă povestirea mea. Le-am povestit toate pe rând. Fără să-i întreb despre părerea lor, le-am zis: „De azi înainte să încetaţi de a mai înjura. Vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să mergeţi la biserică. Să ştiţi că de azi înainte vom prăznui regulat sărbătoarea familială a Sfintei Paraschiva. Vă sfătuiesc, de asemenea, şi vă rog să postiţi şi să vă împărtăşiţi şi mie să nu-mi mai faceţi observaţie că postesc miercurea şi vinerea şi celelalte posturi, nici să nu mă deranjaţi când mă rog lui Dumnezeu acasă”.

Soţia mea şi fiul meu au făgăduit că vor înceta să mai înjure, că vor crede în Dumnezeu, că-şi vor face cruce înainte şi după masă şi înainte de culcare şi vor ţine sărbătoarea familială. N-au primit să postească toate posturile, să meargă la biserică şi să se roage dimineaţa şi seara. Soţia mea mi-a zis că se va împărtăşi odată pe an şi împreuna cu fiul meu s-au angajat să ţină posturile din Vinerea Mare, din Ziua Crucii şi la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. N-am vrut să-i silesc la o asprime mai mare pentru mântuirea sufletelor lor, dacă ei nu o făceau de buna lor voie.

După câteva zile am plecat la mănăstirea Jicea ca să mă spovedesc şi împărtăşesc. Am socotit că este mai bine să merg acolo unde s-a întâmplat şi faptul.

Ajungând la mănăstire, am rugat pe o călugăriţă să mă anunţe la episcopul Vasile, că vreau să mă spovedesc şi împărtăşesc şi că simt nevoia să o fac înaintea lui. I-am spus, pe scurt ceea ce mi s-a întâmplat şi am rugat pe episcop să mă primească. După puţină aşteptare, am fost chemat în biroul episcopului, care mă aştepta în picioare. I-am făcut metanie şi i-am zis: „Dumnezeu să ajute”, iar el mi-a răspuns: „Dumnezeu să ajute, fiule”. I-am sărutat crucea şi mâna şi i-am zis: „Preasfinţite, binecuvântaţi”. „Dumnezeu să te binecuvinteze, fiule”, mi-a răspuns episcopul.

A înţeles că eram neliniştit şi cu glas blând m-a poftit să şed. M-a întrebat de unde sunt şi i-am răspuns că m-am născut în Zacuta şi că de multă vreme trăiesc în Kragughievaţ. La răspunsul meu, episcopul mi-a zâmbit amabil şi mi-a zis: „Te-ai născut în eparhia mea”. În continuarea convorbirii m-a întrebat dacă am familie, unde lucrez şi după aceasta m-a rugat să-i povestesc cu răbdare şi fără emoţie toate cele trăite. I-am povestit de la început până la sfârşit cele ce s-au întâmplat. Când îi vorbeam mă privea cu atenţie; din când în când îşi făcea cruce, se minuna şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila şi darul Său zicând: „Doamne miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, mare este puterea Ta, stăpânirea şi mila Ta!”.

Când le-a auzit pe toate, mi-a zis că sufletul meu în acel timp era afară de trup, că provizoriu eram mort în timpul cât a ţinut vedenia.

„Şi acum să te întreb dacă eşti pregătit duhovniceşte pentru spovedanie”. După ce i-am răspuns afirmativ, m-a pus să-i sărut crucea şi icoana şi să îngenunchez. Apoi episcopul a luat epitrahilul, mi l-a pus pe cap şi mi-a zis: „Duşane, fiule, acum mărturiseşte toate păcatele, nu ascunde nimic. Eu te ascult şi-ţi voi citi rugăciunea de dezlegare şi vei primi Sfânta Impărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, şi Domnul te va ierta. Spune liber toate păcatele pe care le-ai făcut cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul în toată viaţa ta până în clipa aceasta. Nu te teme că voi vorbi cuiva despre păcatele tale. Pe acestea numai Domnul le va şti şi eu, care te spovedesc. Noi care spovedim avem poruncă să păstrăm secretul spovedaniei.”

Aceste cuvinte m-au eliberat desăvârşit şi i-am spus cu de-amănuntul toate păcatele. În cursul spovedaniei am început să plâng şi să suspin, rugând pe Domnul şi pe Maica Domnului să mă ierte că îi înjurasem de multe ori. După ce am mărturisit toate păcatele pe care le ştiam, episcopul Vasile a citit îndelung rugăciunea pe capul meu şi de multe ori m-a întrebat dacă mă pocăiesc de toate păcatele pe care le-am făcut. Printre lacrimi i-am răspuns din adâncul inimii şi al sufletului şi că făgăduiesc ca în viitor să mă păzesc de tot păcatul. Când a terminat rugăciunea, a luat epitrahilul de pe capul meu şi iarăşi am sărutat crucea şi icoana. Apoi episcopul m-a miruit şi a început să citească rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii.

Când am primit Sfânta Împărtăşanie, am simţit o mare bucurie şi uşurare. Starea pe care o trăieşti după o spovedanie curată este cu neputinţă de descris. Bucuria, fericirea, buna dispoziţie, uşurarea stăpânesc şi îndulcesc sufletul. Omul simte că s-a născut din nou. Când i-am spus episcopului cum mă simt, mi-a zis: “Fiule, Duşane, acesta este semnul că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi de acum să nu mai păcătuieşti. Ceea ce ai văzut şi ai auzit este un mare lucru şi cred că de acum nimic nu te va mai atrage să păcătuieşti”.

La sfârşit, episcopul mi-a dat mai multe sfaturi. Mi-a spus să mă gândesc la moarte, deoarece cine se gândeşte la ea, păcătuieşte mai puţin şi să nu mă tem de scurtimea acestei vieţi pământeşti, despre care îmi vorbise şi sfântul Apostol Petru şi Arhanghelul Gavriil, deoarece ei s-au referit la această viaţă care este scurtă, faţă de veşnicie şi că pot trăi şi o sută de ani şi să mă rog lui Dumnezeu ca şi cum aş muri mâine.

Sunt deplin fericit că mila lui Dumnezeu m-a întors pe calea credinţei şi că pot să mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul pentru toate darurile, răbdarea şi pedepsele pe care mi le trimite Sfânta Sa Pronie.

Mă rog lui Dumnezeu ca să creadă în adevărul despre renaşterea mea duhovnicească toţi cei care îl cunosc şi să descopere şi altora cele ce m-au ajutat să găsesc drumul cel adevărat pentru mântuirea sufletului.

 

Har şi Pace să ne dăruiască Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.

 

Sursa: altarulathonit.com