8/07/2008

STUDENTIMEA şi IDEALUL SPIRITUAL, de Radu Gyr - asistent universitar

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !
Conferinţă ţinută în cadrul ciclului cu acelaşi nume,
Organizat de Cercul Studenţesc Doljan.



STUDENŢIMEA
şi
IDEALUL SPIRITUAL


Bucuriei mele de a fi fost poftit de către tineretul intelectual al Craiovei să cuvântez despre aspiraţiile şi idealul studenţimii de azi, ca unul al cărui suflet simte o solidaritate deplină cu întreaga dinamică a viselor tinerilor cărturari de pe băncile universităţii , acestei prime bucurii i se alătură, desigur, bucuria de a conferenţia în oraşul în care am copilărit cu toată limpezimea anilor mei de-atunci, am şcolărit şi, mai târziu, am vibrat cu toate frământatele lăute ale adolescenţei mele.
Au fost ani, aici, în inima Olteniei, peste care am trecut, cu azururile zărilor boltite pe suflet : ani, în a căror lumină m-am îmbăiat ca-n apele de miere ale Amaradiei şi pe care n-am să-i pot uita niciodată.
Îngăduiţi-mi , deci, ca aceste dintâi cuvinte ale mele să fie, în acelaşi timp, un salut adus tineretului cărturăresc de care mă ştiu legat cu veriga de foc a aceluiaşi ideal şi un omagiu închinat oraşului unde mi-am plâns lacrimile primelor decepţii şi unde mi-a înseninat obrajii surâsul bucuriilor priore.
Căci dacă, uneori, rigiditatea fără nici o rază de comprehensiune pentru sufletului copilului, a unui director de liceu bolnăvicios , a înveninat ultimii ani de şcoală ai liceanului care am fost, am întâlnit, în schimb, sfatul de dascăl luminat, dragostea sfântă pentru artă, îndemnul şi încurajarea profesorului meu iubit, C. D. Fortunescu, în casa deschisă ca un zâmbet, a poetei Elena Farango, unde amfitrioana, cu marea ei aristocraţie sufletească, a aşternut catifele peste începuturile mele literare, apoi întreg şirul de prietenii, dragi mie şi azi, primele avânturi literare - şi lângă acest entuziasm cu aripi al adolescenţei mele-, prietenia lilială şi ochii trişti de tânăr voevod bolnav ai scumpului meu Milcu, poetul cu inimă de crin şi cu zăpezile topite într-un mormânt, pe care amintirile - brăţări la gleznele morţii - mi-or arde, totdeauna, vâlvătăile lor de topaz, în acele ore mătăsoase şi pure ale reculegerii depline.

Tânărul de ieri, tânărul de acum.

Şi fiindcă am întreprins o palidă incursiune în amintiri, să-mi daţi voie să-mi retrăiesc în clipele de faţă, câteva din stările mele sufleteşti, în preajma vârstei de 19 ani, când, sfârşind liceul, mă pregăteam să intru în universitate.
Această aducere aminte a unor stări interioare îmi serveşte nu numai de cărăruie iniţială spre miezul conferinţei mele, dar, mai ales, de identificare a procesului meu lăuntric de atunci, cu frământările sufleteşti ale majorităţii camarazilor mei de generaţie. Tânărul, a cărui configuraţie psihică mă voi strădiu să o fixez acum în câteva linii largi, nu e simpla imagine a celui ce vă vorbeşte.
El coincide prin sufletu-i de atunci, cu câteva sute, cu câteva mii de tineri dintr-o aceeaşi epocă, mai puţin senină de cum aţi crede-o, mai tulbure, prin viscole interioare, de cum s-ar fi părut.
Tânărul, cercetat acum, caz de sincronism psihologic, poate creea un prototip : prototipul adolescentului pe punctul de a-şi isprăvi studiile secundare şi de a pătrunde în facultate, adolescent cu aripi mari deschise pentru zbor, dar dezorientat în faţa zărilor amăgitoare, neştiind spre care puncte cardinale să-şi îndrume zborul ; cu cascade şi luminişuri lăuntrice , dar şi cu lunecări şi povârnişuri ; cu aprinderi dar şi cu lâncezeli ; şi mai cu seamă cu vii răni sângerânde peste care nu se apleca înţelegerea mângâietoare a vreunei mâini. . . Un tânăr inegal, înaripat şi difuz totodată ; flămând de aspiraţii, dar fără a avea o axă a lor ; apt pentru un ideal dar tatonându-l în obscurităţi şi confuzii ; derutat de ştiinţă şi de lecturi variate şi inegale ; cu începuturi de ostilităţi faţă de generaţiile precedente ; încercând prin visătoria unei etice noi, revolte, dar incapabil de intensitate reacţionară ; sincer, dar neştiind cum să-şi canalizeze sinceritatea.
Vagă şi disparată frondă diletantă împotriva ipocriziei trecutului ; capabil, prin structură, de spiritualitate dar neorganizat definitiv spiritualiceşte şi discontinuu. Torturat de întrebări şi amăgit de formule ; momit, superficial, de etichete sonore dar vide de esenţe şi adevăr , cum acea republică universală visată de materialismul istoric al lui Marx, care, totuşi, nu avea ancore mari, otgoane puternice, în sufletul adolescentului. Tânăr , a cărui substanţă sta gata să se deschidă recepţiei unui ideal naţionalist, pe care tânărul totuşi îl ocolea, îl evita în procesul său psihic, fie din cauza mirajului vremelnic al formulelor de "universalitate" şi pretins "umanitarism", fie din cauza scepticismului pe care i-l inspirau, laolaltă, emfatismul, inflaţia de demagogism şi sterpele discursivităţi patriotarde ale anumitor inşi politici - sărmane clocote de carton.
Tânjind subterane energii, pe care dezorientarea şi lipsa de front comun al unei generaţii le ţineau în pasivitate, tânărul pe care vi-l prezint şi care eram mai mulţi împreună, se caracteriza, cu deosebire, prin izolare, prin singurătatea care-l detaşa de ansambluri spirituale, şi care, când reprezenta o valoare singulară, îl sihăstria într-un hermetism de fildeş, într-o impasibilitate de aderenţe la psihicul colectiv.
Peste absenţa de directivă şi peste mobilitatea interioară, plutea, aşa dar, drama neintegrării într-o colectivitate sufletească, în unitatea spirituală a unei generaţii .
Într-adevăr , aşa îl văd retrospectiv pe tânărul , foarte tânărul şi proaspăt student din primii 5-6 ani care au urmat sfârşitului războiului , şi aşa mă văd, îndărăt , peste umărul vremii, şi pe mine, pe o parte din mine care eram. . .
Mă pregăteam pentru Bucureştii universitari, cu avânturi, dar fără zale şi gata de îngenuncheri la orice retezare a unei aripi de vis. Cu limpezimile apelor mele tulburate de bulgării zvârliţi din afară. Temperament de răzvrătit şi totuşi timid şi dibuindu-mă confuz. . . Cu o roată mare de aur şi flăcări alergând prin mine, dar care nu avea osie. Cu aspiraţii multiple dar fără axă centrală ; cu zeci de idealuri, dar fără un ideal ; ispitit în artă de insurecţia noilor forme poetice faţă de dogmatismul clasicismului şi de tradiţie.
O, dar a venit curând, foarte curând, marea găsire de sine. Au venit ancorele şi rădăcinile de argint, care l-au fixat pe tânăr într-o disciplină spirituală ! Crepusculului dezorientărilor i-a urmat intersecţia tuturor planurilor interioare într-un punct central numit ideal : idealul unei generaţii.
În ciuda perioadei postbelice de agitaţie continuă, de crunt materialism, de haos şi cinism, de superficialitate şi de dezertări de la idealuri, tineretul cărturăresc român - singurul valabil prin contribuţia-i spirituală - şi-a aflat un echilibru, prin ridicarea unui stindard comun, prin închegarea unui front al generaţiei noi, cu exponentul de bază : studenţimea.
S-a trecut de zece ani de când tineretul studenţesc lucrează temeinic la adâncirea albiei idealului unic şi la consolidarea digurilor sale de pază. Astăzi, pe acest mare şantier al spiritului, opera e aproape sfârşită. Cei peste zece ani de trudă au dus la o construcţie de grele armături , şi nu la un beteag prepeleag de şindrilă.
Trebuie rostit limpede : marea catastrofă care părea că ameninţă cu distrucţia generaţia tânără şi care nu consta decât în absenţa - vremelnică din fericire - a idealului comun de generaţie, a fost înlăturată .
Pentru a dărui un ideal etic şi un ideal naţional tineretului cărturăresc , dar mai cu seamă pentru a-l constitui în generaţie - caracterizată prin prezenţa unei singure axe de aspiraţii - a trebuit să existe în universităţi , în afara prelegerilor universitare, o altă şcoală , mai adâncă, a spiritului, care să cimenteze valori într-o etică nouă şi un crez nou.
Această şcoală, mijind în începuturi oarecum superficiale, manifestate extern printr-o reacţie împotriva infiltraţiei evreieşti în facultăţi şi, câtva timp, după aceea, împotriva comunismului a cărui fază iniţială de incubaţie ameninţa chiar o parte din tineretul universitar, a canalizat treptat energiile, le-a dat o directivă în profunzime, un echilibru şi o disciplină. O rară disciplină.
N-aş vrea să întâmpin surâsuri de neîncredere, accentuând asupra acestei discipline.
Mulţi dintre domniile-voastre n-au avut cum şi când s-o cunoască. Dar poate că tot au putut s-o întrezărească , într-unul din aspectele ei : congresul studenţesc de la Craiova, din preajma sărbătorilor Paştilor.
Energie şi ordine. Ordine, fiindcă acesta era cuvântul conducătorilor studenţimii.
Eu vin din mijlocul marei studenţimi verzi, pe care o cunosc, căreia îi analizez, perpetuu, manifestările şi care mă uimeşte prin transfigurarea, de câţiva ani încoace, a tineretului român. Cuvântul meu este sincer şi relatează numai stări de fapt.
Evident, această luptă de seninătăţi şi bronzuri pentu o disciplină şi un ideal, a mers paralel cu boicotul pornit de cei cuprinşi de panică în faţa încadrării tineretului într-un ideal de autentic naţionalism, de purităţi morale şi de lichidare a falselor valori şi a formulelor dubioase. Era boicotul unui politicianism meschin şi corupt, alături de boicotul iudeo-masonic ! Ani de zile, o "anumită" presă, aceea a Sărindarului , mistificatoare şi potrivnică oricărui sfânt ideal românesc, a încercat să stropească numai cu mocirle azurul unui suflet nou care se năştea limpede şi cu aripi de şoim.
Şi peste toate zăgazurile şi boicoturile, noua generaţie şi-a fâlfâit flamura şi a călcat înainte spre consolidarea spirituală.
Au fost mărăcini, mârşăvii şi sforării de culise care i-au stat în cale. . .Au fost prigoane lungi, cu ţinte de bocanci scrâşnind pe tânără carne strivită ; au fost puşcării largi şi mucede, în care a bolit şi a flămânzit - luni întregi - floarea tineretului românesc. . .
Dar acest tineret n-a mai putut fi înfrânt. Acest tineret n-a mai căzut în genunchi, ca odinioară la primele decepţii. Inima lui crescuse prea mare şi suna acum ca un clopot de verde cleştar , în freamăt adânc, peste întreaga ţară. Acuma nu mai erau izolări şi singurătăţi, dezolări şi dezorientări, simpli tineri răzleţiţi şi împrăştiaţi , tulburi şi întrebându-se fiecare ce vor. . .
Acum era un tineret omogen, ferecat în fierul unei energii colective, construit sufleteşte şi dinamic, ridicând o rezistenţă morală ca un bloc de cremene.
Un tineret înălţat la rangul de generaţie cu unitate de ideal.
De aceea puşcăriile în care s-a bolit şi s-a murit chiar au fost senine.
De aceea cizmele care sfărâmau carnea tineretului prigonit au stârnit cântece şi nu lacrimi.

Cauzele care au ţinut tineretul departe de un ideal comun.

Dar dacă, procedând la sinteza structurii sufleteşti a tineretului universitar actual aflăm substanţa unui ideal energetic, ne apare ca firească întrebarea : care au fost, atunci, cauzele care au ţinut tineretul, în primii ani de după război , departe de un ideal comun ?
Era oare, exclusiv, imposibilitatea de adaptare la spiritualitatea unei generaţii ? Nu.
Erau numai dezorientările vagi, confuziile şi refugierile în sine, rezultate fatale ale epocii de febră morală şi de dezaxare generală, epoca imediat postbelică.
Întreaga etică a lumii şi însăşi civilizaţia păreau să fi primit o lovitură de moarte. Războiul, scornitor al unei serii de crize, a adus, în primul rând, incapabilitatea de readaptare a generaţiei întoarsă de pe front şi-a generaţiei care i-a succedat, la vechile valori morale şi culturale. O structură sufletească nouă se ivise. Căci războiul făcuse marea scindare în două lumi : lumea veche, a celor rămaşi la dogme şi fideli valorilor trecutului, şi lumea nouă, instinctiv revoluţionară, dar revoluţionară neomogen şi disparat, fără a şti clar ce ideal urmăreşte impulsul ei spre reacţie, ci numai călcând în picioare şi negând trecutul.
De acest haos moral, la care s-a adăugat haosul economic, într-un vârtej satanic, au profitat pseudo-valorile, pentru a se introna pe treptele tuturor manifestărilor în viaţa de stat. De-aici şi despicarea moralei în două mari aspecte : de o parte, inflaţia valorilor etice, de către generaţiile mai vechi ; romantizarea inutilă a acestor valori şi centrifugarea moralei în dogme, care, ca tot ce e simplă dogmă, se exteriorizează numai, anulând purele valori intrinsece şi reale, tiranică şi intolerantă faţă de adevăruri pe care nu le-a ridicat la rangul de dogme.
Astfel, prin artificializare şi prin îndepărtare de la morala naturii, prin costumarea în carnavalul unor false valori şi teama de autenticul moral al vieţii, s-a ajuns la ipocrizia care, în mod fatal, avea să determine o reacţie .
De altă parte, însăşi această reacţie.
Dar o reacţie nu întemeiată pe parităţi şi reconstrucţii morale, ci limitată la un anarhism de suprafaţă, fără obiective profunde ; un anarhism de ceaţă, necreator şi inutil dizolvant, secundat de strecurările din umbră ale unor alte pseudo-valori, care, la clipe oportune, s-au constituit într-o falsă şi putredă dominaţie şi care ameninţau printr-un pericol mult mai grav chiar ipocrizia vechii societăţi, împotriva căreia pretextau că reacţionează.
Lângă toate acestea, dezechilibrul politic.
Apariţia cangrenei omului politic postbelic, cancerat de arivism, sterp de ideal, păpuşar demagog, egocentric şi mârşav în interese meschine, cu faţa sub oribilul zâmbet de complezenţă al măştii democraţiei. Iar imediat lângă democraţia redusă la simpla pastişă grotescă, strâmbată şi diformată până la parodie şi caricatură, ghiarele roşii înaintând treptat, ale marxismului iudeo-bolşevic, camuflat patetic, sub evocarea unui martiriu proletar, într-o stângă reacţionară, anarhic dizolvantă, cu doctrina sonoră de tinichea : materialism istoric !
În preajma acestor rictusuri roşii, clasele sociale îşi zvâcneau panica aşteptând răsturnări şi inversări în ordinea de stat. Confuziile sociale, la adăpostul aceleiaşi democraţii, creşteau şi alăturea de ele creştea ignoranţa ; marea ignorare a unui adevăr fundamental : acela că dinamica evoluţiei sociale, a progresului real, o constituie nu topirea iluzorie a diferenţierilor sociale, ci tocmai distincţia dintre clase, stabilirea definitivă a contribuţiei, a aportului, în travaliu şi civilizaţie, a fiecărei dintre ele.
Şi în vreme ce, subteran, se lucra la răsturnarea valorilor sociale, în cadrul unui alt haos, în care subliniez în treacăt tragedia intelectualului autentic, pururi un ghilotinat moral, însăşi cultura şi civilizaţia, în criză de unitate şi de esenţe de spiritualitate, ce torsionau în căutări superficiale de directive. Iar pseudo-cultura deschidea porţile invaziei de anarhisme şi insurecţii, de curente brusc reformatoare în artă. Derutei, ivită în urma rapidei succesiuni de revoluţii estetice, cu viduri interioare şi etichete importate, îi răspundea confuzia acolo unde , existând totuşi sinceritate şi nu falsă tendinţă de-a se primeni unele forme de expresie artistică, evoluţia prea bruscă a noilor valori estetice faţă de zăbava evoluţiei comprehensiunii publicului, nu aducea decât ceaţă şi rupere de punţi între artist şi ambianţe.
Iată deci un ansamblu de stridenţe şi de răsturnări, în care pseodos-ul triumfa şi-n care crizele : morală, economică, politico-socială, se aliau crizei de omogenitate în spirit şi cultură.
Şi în timp ce, din orizonturi vinete, îşi revărsa leşia amurgul caracterelor de bronz, al spiritualităţii , alături de amurgul cultului trecutului, iubirii de neam, al autenticii intelectualităţi şi-al artei, printre putregaie şi ruini creştea, ca o floare bolnavă, copilăria rănită a generaţiei noi. . .
În loc de zurgălăii anilor strălimpezi şi de râul aprilin al micilor bucurii îngereşti, copilăria aceea a mers, cu tălpi însângerate, printr-o lume din care basmele şi cântecul de leagăn plecaseră departe, şi unde stăpâneau materialismul crunt şi dezaxarea generală. Şi aşa, în mijlocul corupţiei, al ipocriziei sau al cinismului, în cadrul otrăvit al absenţei sancţiunilor morale şi în vacarmul falselor valori, ochii măriţi şi speriaţi ai copilandrului au resfrânt numai tristeţi de crepuscul.
Iar când, zbuciumat şi călcând ameţit spre dezorientările de pretutindeni, adolescentul a voit să intre în viaţă, cu ascunsele lui comori de seninătăţi şi cu inelul de aur, ţinut cu teamă şi grijă la o parte, al entuziasmului tânăr, în faţa lui au apărut cernite, zări fără perspectivă, cărări înfundate pentru viitor, porţi zăvorâte. Pentru el totul părea închis. Oricare pas interzis. Întreaga lume părea că-i strigă : nu mai e loc şi pentru tine. Înainte nu se mai poate !
Ei bine, acest tânăr putea să fie rostogolit în toate prăbuşirile : de la anarhia roşie, la mlaştina morală şi la cenuşă.
Ce forţă tainică i-a dăruit , atunci, umeri de granit ca să azvârle jos dezorientarea care-l încinsese şi să se înalţe , limpezit şi nou, din energii şi substanţe până aici latente, de parcă ar fi sorbit cu nesaţ dintr-un izvor cu apă vie ascuns pe un creştet de munte spiritual ?
Şovăirilor tânărului, determinate de toate corelaţiile divulgate mai sus, le-au urmat coordonarea şi echilibrul aspiraţiilor, disciplina spiritului şi idealul sub stindardul căruia s-a închegat o generaţie nouă.
Sustras pericolului care-l ameninţa cu dezagregarea, tânărului i s-au deschis luminişuri şi lucidităţi. Necesitatea unui ideal comun i-a înflorit în suflet mai mult printr-o revelaţie mistică, decât printr-o simplă comprehensiune.

Permanenţa idealului în întreg trecutul.

Întregul trecut, străin şi românesc, s-a deschis deodată, ca o magică uşă, iar permanenţa unui ideal s-a ivit înflorită în toate marile epoci ale istoriei, în toate marile evoluţii ale spiritului omenesc.
Astfel în idealul istoric, s-au circumscris idealul elin şi idealul latin.
Idealul elin, cu liniile de bronz ale efebului curgând în spirit şi trup, şi cu uriaşa construcţie a civilizaţiei antice.
Idealul latin, cu obiectivul politic al creării statului roman şi-al expansiunii latinităţii.
Şi lângă acestea :
Idealul Renaşterii, cu admirabila-i sinteză de civilizaţie, contopind artele, ştiinţa şi idealul politic şi legând punte de azur cu marele trecut spiritual, al antichităţii.
Dar în acelaşi cadru istoric, idealul românesc al lui Mihai Viteazul, alături de toate celelalte înalte idealuri româneşti :
idealul lui Horia, Cloşca şi Crişan ;
idealul Domnului Tudor, sfârtecat, numai pentru soarele său şi aruncat, ciosvârte înstelate, în fântâna Târgoviştei ;
idealul bătrânilor cronicari, oftând şi tânjind de visul contopirii neamului românesc ;
idealul lui Şincai, cu picioarele sfâşiate de bolovanii pribegiei şi cu marele-i vis atârnând în desaga din spinare care îi purta cronica ;
idealul boierilor, fugăriţi peste munţi, numai fiindcă îndrăzniseră să visătorească frumos la unire ;
în sfârşit, idealul ciungilor şi mutilaţilor din crâncenul război de întregire. . .
Sau, mai departe, idealul în artă : secolul lui Pericle şi acele ale lui Cesar, alături de idealismul lui Platon şi de idealul estetic al lui Aristotel.
Renaşterea italiană şi Pleiada franceză.
Idealul clasic al celui de-al XVII-lea veac francez.
Romantismul, îmbibat de tinereţe şi idealism, simbolizat prin vesta roşie a lui Theophile Gautier, de la reprezentarea lui "Hernani". . .Idealul romantic englez cu Byron, Shelley şI Tennynson. . .Idealul lui Heliade Rădulescu , cu acel naiv dar admirabil îndemn la "scris". Idealul olimpian ca un cer de primăvară al poeziei lui George Coşbuc, sau acel tumultos şi năvalnic , ca un torent carpatic, al liricii înspumate a lui Octavian Goga.
Dar mai ales quintezenţa idealului artistic şi românesc în poezia de curcubee şi orgi marine, de viscole şi ninsori lunare, a geniului nostru naţional : Mihail Eminescu.
O serie de frământări , de curente literare şi estetice, toate pentru un ideal !
Şi, după idealul istoric şi cel artistic, iată, rezumativ, galeria idealului etic, întrupat simbolic în :
a) etica eroului elin, sintetizată, la rândul ei, în eroii lui
Homer sau în sufletul de bronz al lui Leonida ;
b) eroul creştin, cu largile lui blajinităţi , pregătit
oricând, pentru jertfă şi granit sufletesc neclintit, creând o morală şi-o spiritualitate nouă, urcând spre purităţi de asceză şi transcendenţe ;
c) eroul cornelian, purificat în stalagtită de voinţă
şi ideal moral, elevat peste mocirlele vieţii ;
d) eroul, atât de ridiculizat pe nedrept şi atât de
sublim în candorile naivităţii luminate de vis , al lui Cervantes, sfânt Don Quichote, umbră înstelată în goană eternă după vis, înfrânt de morile realităţii brutale.
e) eroul moral al lui Carlyle, lespede de cleştar
pentru marile altare ale eticei ;
f) eroul ibsenian, întruchipat în Brand, în acest
Brand cu umerii necocârjaţi de viforele vieţii ; ca un cerc de fier în straşnica lui ţinută morală, în neclintirea lui de bloc umano-ceresc ;
g) eroul tolstoian, turnat în minunatul Nekludov
din "Învierea", descătuşându-se , prin revelaţie mistică, de toate bunurile vremelnice şi pământene , transfigurat interior şi pornit spre ascensiuni de spiritualitate creştină ;
h) şi, în sfârşit, chiar în eroul lui Jack London, acel
"vagabond des etoiles", ocnaşul condamnat la carceră grea, cu gleznele prinse în ghiulele de fier şi braţele strivite în lanţuri, ajuns prin durerea continuă a cărnii , la amorţire şi anulare trupească şi la o limpezire neobişnuită a spiritului, la o evadare a sufletului din trup şi la o siderală plutire pe drumul astrelor eterne. . .Admirabil simbol al sufletului desţelenit din suferinţă banală, în albă lunecare peste ea.

Studenţimea şi idealul spiritual.

Ei bine, permanenţa aceasta de idealuri, istorice, etice şi artistice, de-a curmezişul veacurilor, demonstrează setea şi nevoia de ideal în marile epoci, mai cu seamă în acelea care au succedat perioadelor de tulburări şi dezaxare.
Hotărât ; trăim o mare epocă istorică.
Anii ce vin vor contura-o tot mai precis.
Mobilitatea aspectului actual, politic şi spiritual, al întregii Europe, va înceta mai curând decât ne aşteptăm . Vechile valori şi sisteme ratate se vor lichida prin ele însăşi. Criza democraţiei - presărată de sincope - şi agonizând în apus, se va refugia în ultimu-i bârlog - Republica roşie - iar în faţa ei vor creşte digurile de grele armături ale naţionalismului latin şi germanic. Din transfigurările în naţionalism, va apărea , înaripată, o dinamică nouă a spiritului şi a civilizaţiei, cu aporturi şi cu structuri noi.
Noul european, naţionalist, spiritualist şi energetic, va zdrobi desmăţul moral, va prăbuşi falsele-valori şi purificat în el însuşi, va întemeia o lume nouă, o etică nouă. Desigur, promovatoarea europeanului-latin, precursor al omului de mâine de pe continent, a fost Italia fascistă.
Să nu ni se spună, însă, că tineretul românesc intelectual, în marile lui primeniri interioare de acum, în disciplina şi aspiraţiile sale, e o imitaţie, o simplă copie a tineretului fascist sau hitlerist. Nu ! Tineretul nostru detestă servilismul şi parodiile.
El nu imită. El crează. El ar fi profund rănit , adânc durut, dacă l-am crede un palid hipnotizat, un incapabil de ideal propriu.
Linia pe care tineretul nostru se formează este produsul unui moment european, al unui spirit care-şi revarsă efluviile spontan, printr-o consecinţă logică a unei epoci şi a unor structuri lichidate.
Tineretul românesc merge paralel şi nu satelitic cu noul suflet naţionalist latin, aşa cum va merge întreg tineretul francez, aşa cum a mers, victorios, tineretul italian.
Conversiunea tineretului nostru la un ideal spiritual şi naţional e un fenomen de sincronism şi nu o pastişă.
Nu imitaţie după organizaţii străine visează acest tineret, ci, dimpotrivă, deplină eliberare din orice vasalitate, de orice paşalâc străin . El vrea adâncirea până în străfunduri a sufletului autohton şi valorificarea forţelor lui subterane şi inedite în orice manifestare.
El vrea zidirea României-Noi, cu mâini proprii şi cu spirit propriu.
O vrea construită din arămurile adânci şi încă neuzate ale vigorii româneşti, centrifugă şi necanalizată. De aceea studentul român a defilat simbolic în faţa Regelui Ţării, pe un car alegoric, într-o mână cu cartea grea de învăţătură şi în cealaltă cu fierul carabinei, contopind într-un singur tânăr : ştiinţa cu dârzenia şi eroismul.
Şi-n marele lui vis de noi temelii şi zidiri, tineretul cărturăresc pe care-l cunosc e gata de jertfe, dacă zidurile i-o vor cere. E gata să se tencuiască în piatra lor, ca un alt meşter de la Argeş, care, de data asta, s-ar zidi pentru visul turlelor înalte pe el însuşi.
Tineretul nostru universitar este un mag, în acelaşi timp. El merge purtat de un luceafăr propriu care îi arată calea : Crucea, Regele, Naţiunea.
De aceea el este un mistic.
În misticismul lui, se arcuieşte, alături de bolţile tuturor energiilor spirituale, cearcănul de smaragd al creştinismului, iar umbra purtătorului de cruce ca o lumină curge peste acest tineret.
Aşa îl visa, poate, Eminescu, în umbra stihurilor lui : curat la suflet, mântuitor al "bietului român săracul" şi arhanghel pedepsitor al celor "care-au îndrăgit străinii, mânca-le-ar inima câinii".
Aşa îl vrem astăzi cu toţii :
Iscător al românului de mâine : bărbatul de bronz, cu sufletul limpede şi fără oscilări , lucrând, cu patimă, la ferecarea ţării sale în aramă.

Aspectele idealului spiritual.

Şi acum să vedem care ar fi faţetele idealului spiritual al tineretului cărturăresc , aşa cum s-ar desprinde din manifestările lui active şi teoretice.
Ele ar fi : idealul unei etice noi ;
idealul spiritualist creştin ;
idealul naţional, şi
idealul cultural şi artistic.

Idealul unei etice noi.

a) Prin sinceritate şi cinste, la reacţia împotriva
ipocriziei.
b) O nouă ierarhizare a valorilor reale.
Crearea individului nou : energic şi pur.
Crearea unui eroism sufletesc pe care poporul nostru nu
l-a mai avut de mult.
Crearea unei generaţii de elită şi a unui Pantheon moral al României, în care marile spirite şi nobleţea sufletului românesc - indiferent de clasă socială şi pregătire intelectuală - să-şi primească încununarea.
c) Fuziunea dintre cărturar şi muncitor.
Ţara, de câţiva ani, cunoaşte şantierele pe care tineretul
universitar lucrează, cu mâinile lui, plămădind cărămidă, ridicând ziduri, cioplind lemn sau îngrijind răzoare de ferme.
De sub brazdele studenţeşti, răsar - minune nouă, în ţara în care trândăvia devenise oficială - biserici, case de adăpost, cămine culturale, grădini.
Prin aceasta, o nouă educaţie se dă tânărului : munca fizică se leagă, prin inel spiritual, de intelectualitate.
Se crează, astfel, disciplină, simplitate, conştiinţă, modestie.
Şi-n timp ce directori de liceu "venerează" în loji francmasonice, otrăvind şcolărimea care a avut nenorocul să-i aibe ca dascăli, - tineretul acesta lucrează, cu piepturile goale şi desculţ, cu o bucată de pâine şi-o strachină de ciorbă la prânz şi cină !
d) Spiritualitatea creştină.
Promovarea spiritului şi evitarea bucuriilor cărnii , prin
elevaţie transcedentală.
Ascensiunea în spirit şi apropierea de purităţile ascezei.
Am văzut de-aproape tineretul universitar - numai cântec, numai gând, numai viaţă interioară - odihnindu-şi trupul istovit de muncă, după o zi de lucru la fermă sau la cărămidărie , pe-o mână de fân sau pe o rogojină, în bordeie simple, de stuf.
Dar , în acelaşi timp, tineretul mai cultivă o altă experienţă spirituală, un fenomen mistic invers ascezei. Transcendenţa nu în altitudinea divină, ci în profunzimea mistică a spiritului naţional. Penetrarea străfundurilor spiritualităţii româneşti, pentru scoaterea la lumină a inelului de aur care licăreşte în adâncurile lor. Un fenomen nou de spiritualitate naţională, pe care l-aş numi : asceza etnică a tineretului român.
e) Cultul trecutului.
În loc de negativismul sterp şi anarhic de până mai
acum, tineretul trebuie să aducă respectul valorilor trecutului şi-al tradiţiei, legând, prin verigă solară, datina, trecutul şi prezentul.

Idealul naţional.

a) Construcţia viguroasă a statului nou : ordine.
Valorificarea spiritului autohton în toate manifestările vieţii de stat : politică, socială, economică şi culturală.
Exploatarea marilor rezervoare ale acestui spirit.
b) Dreptul românilor de-a fi la ei acasă, şi de-a fi
folosiţi numai ei pe noile şantiere româneşti.
De la "numerus clausus" al universităţilor, la "numerus nullus" în viaţa de stat.
Extirparea suzeranităţii evreieşti şi-a străinismului în Statul românesc.
c) Arderea, cu fierul roşu, a cangrenei şi-a cancerului
democraţiei infectate.
d) Ridicarea Statului pe bronzuri de : autoritate,
prestigiu, dinamică constructivă.
Întreaga Ţară transformată într-un imens şantier :
românimea întreagă la lucru !
e) Responsabilitatea şi sancţiunile. Sancţiuni puternice
şi imediate.
Versul lui Eminescu :
"Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile. . ."
se va preschimba, din imagine poetică, în fapt.
f) Crearea unei adevărate independenţe a spiritului
naţional.
Sfârşitul dictaturilor străine şi sfârşitul paşalâcului
mafiei iudaice şi-a lojilor francmasonice.
Interzicerea amestecului străin în ordinea de stat şi
sfărâmarea directivelor economico-politice impuse de sforarii finanţelor iudeo-europene - gen Finaly - sau de presa Sărindarului .
g) Într-un cuvânt : ivirea românului nou```, demn şi
inflexibil la influenţe, constructiv şi fixat pe-o axă şi pe-o spiritualitate.
h) De-aceea studenţimea va sprijini cu tânăr entuziasm
acţiunea marelui român Vaida-Voevod, fără , însă, a se înregimenta efectiv în partidul său politic, ci constituind, permanent, o rezervă neîntinată, neuzată, proaspătă şi pregătită , încet, pentru completarea şi cimentarea operei înaintaşilor.
i) De aceea, adevărata studenţime nu poate decât
dispreţui acţiunea dezertorilor ei - din norocire atât de puţini - care conduşi din umbră, sărmane victime hipnotizate de duşmanii românismului curat, se constituie, hilar, în caricaturi de atitudini, ca un aşa-zis "front studenţesc democratic" sau "front anti-fascist", ( înapoia cărora veghează comunismul şi jidovimea de la "Adevărul" şi "Lupta") şi care nu au nici o tangenţă cu aspiraţiile noastre etnice.

Idealul cultural şi artistic.

a) Pătrunderea în străfunduri a specificului autohton,
în autentica lui substanţă mistică şi ridicarea la rangul de valori estetico-culturale al acestui specific - unică mină de aur - transfigurat estetic.
b) Inflorirea unei civilizaţii şi-a unei arte reprezentativ
româneşti. Să nu fim greşit înţeleşi : nu o artă artificializată prin tezism şi tradiţionalism didactic, ci una vie, de circulaţie universală, dar cu atât mai vie, cu cât va utiliza toate resursele inedite pe care specificul spiritual românesc le poate oferi.
O artă îndrumată pe linia marilor artişti români, care au căpătat valoare universală tocmai prin prospeţimea sufletului inedit, zidit în actul lor : Eminescu, Coşbuc, Creangă, Caragiale, Goga, Grigorescu, George Enescu...
O artă, cu obârşia în argintariile frumuseţii artei populare : folclor, artă decorativă, plastica populară.
Să ne gândim ce minunat şi permanent izvor de inspiraţie constituie lirica şi etosul populare, - de la "doine", la "Mioriţa", la "Mihu Copilul", la "Toma Alimoş", sau la "Mogoş Vornicul" - alături de marea poezie a chilimurilor, a scoarţelor, a costumelor sau a ornamentaţiei naţionale. O întreagă baladă se resfiră, de pildă, pe chilimurile olteneşti : curcubeie se aprind, se potolesc, se întunecă. Energia roşului se îmbină cu lingoarea de visătorie a galbenului, cu doina haiducească a verdelui întunecat de codru. Întreg chilimul e, rând pe rând, vivacitate, incendiu, potolire şi stingere de mari melancolii, sau haiducească evocare de lunci albastre. . .
Dar iată pitorescul costumului de ţară. Sobrietatea vestmântului gorjean. Şerpii negri, subţiri, împletiţi pe alb. Armonii de alb şi negru. Sobrietate, în contrast violent cu văpăile costumului doljean. Evoc, iarăşi, poezia cioarecilor, tuzlugilor şi ipingelei pandureşti.
Întreaga răscoală , eroică şi romantică, a Domnului Tudor, sintetizate într-un costum gorjean ! Şi, alături , frumuseţea calmă de amurg, stropit cu flori mari, a vâlnicului !
Duhul Olteniei, cu marile lui aprinderi şi cu umbrele lui de dor şi visătorie , culcat pe-o ţesătură de artă populară !
Arta noastră cultă nu poate, nu trebuie să ocolească această fântână doldora de rouă a specificului artistic naţional.
Căci specificul naţional, transfigurat estetic, departe de-a avea glezna prinsă în plumb, fâlfâie o aripă nouă, colorează şi aromeşte opera de artă, căreia îi dăruie un suflu, o caracteristică şi-o valoare în plus.
Diferenţiază, reliefează, aşează sub steme grele de aur propriu. Specificul naţional în artă conturează potenţialul spiritual al unui neam, crează dinamica unei expresii proprii şi-a unei contribuţii vii şi bine precizate. Fără specific naţional, topit şi prelucrat esteticeşte, arta ar fi de-o uniformitate exasperantă.
Ce admirabil exemplu, pentru contactul continuu cu arta populară, ne oferă, bunăoară, Yugoslavia ! O serie de cântăreţi populari - pevacii - care dăinuiesc , printr-un straniu reflex, guslarilor de odinioară, colindă şi azi sate şi târguri, chemaţi ca să cânte vechile balade sârbeşti la şezători familiare. Deşi reduşi, astăzi , la rolul de simpli recitatori ai bătrânului cântec popular, pevacii demonstrează, însă, via necesitate a sufletului yugoslav de-a sorbi, pătimaş şi ne-ntrerupt, din marea poezie a trecutului întipărit în balade, trecut pe care-l actualizează, astfel, mereu, pe plan estetic !
c) Aşa dar : întronarea stimei pentru arta şi cultura
românească.
Vechiul "le respect de l'art" al Pleiadei franceze, se va
converti în "respectul valorilor artistice naţionale".
Atunci, da, fireşte, nu se va mai putea ajunge, cu atâta uşurinţă, la distrugerea focarelor de cultură, cum, atât de tragic, s-a întâmplat cu bătrânul teatru craiovean, căzut pradă indivizilor suspecţi şi străini de neam, şi jocului meschin al politicienilor.
d) scriitorii şi artiştii români nu vor mai putea rămâne ,
mult timp, în imposibilitatea de până acum faţă de gravele frământări interioare ale acestui neam şi de înaltele lui aspiraţii.
Ei vor trebui să vibreze simultan cu ţara, iar opera lor să
capete o rezonanţă nouă şi adâncă. Nu hermetism, nu rafinerii, nu importaţii superflue de etichete şi formule "estetice" de peste hotare, - ci suflet, emoţie sinceră, ţâşnită din îmbrăţişarea cu pământul ţării !
Dar aurora unei poezii noi fulgeră la orizont. O poezie
"nouă", prin tumultul ei lăuntric , dar pe linia de tradiţie a marilor cântăreţi ai neamului.
Iată, de pildă, cum ştie să cânte poetul A. Cotruş, în versuri de piatră şi cer, pe "Horia", pe care-l vrea ivit şi-n restriştea zilelor de-acum.

Horia.

de jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moţi,
pentru cei săraci şi goi, pentru toţi. . .
şi-ai despicat în două istoria,
ţăran de cremene
cum n-a fost altul să-ţi semene,
Horia ! . . .

te-ai desprins aspru din gloată
cu-obraji supţi,
cu ochi crunţi,
să lupţi,
să înfrunţi
din sălbaticii-ţi munţi :
oştile craiului, temniţă, roată. . .

vrut-ai să spinteci pe munţi, pe văi ,
largi, netede, slobode căi
pentru-ai tăi
cei mâncaţi de străini , despuiaţi
de biruri, de zbiri,
de rele-orânduiri. . .
şI uitaţi
de regi şi-mpăraţi . . .

pân'la Bălgrad pe roată,
uimind călăi, nemeşi, gloată,
ţi-a bătut neschimbat sub ţundra săracă
aceeaşi mare, ne-nfricată inimă romano-dacă. . .

duhul trăieşte încă treaz în munţi
şi va trăi dârz cât vor domni peste moţi
sbiri crunţI
şi mişelnici despoţi. . .

uriaş domn
pe-al adâncurilor noastre sfâşiat somn,
pe-al răzmeriţelor roşu praznic, -
mai roşi-vei oare vreodat', năpraznic,
acestui neam, viaţa şi istoria, -
tu
munte
al vrerilor noastre celor mai crunte,
Horia ? ! . . .

de-ai ieşi din mormânt. . .

de-ai ieşi din mormânt între noi
şi-ai vedea atâţia moţi zdrenţoşi pe munţi goi
şi neamu-ţi flămând ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu ? ! . . .

te-ai jelui, ai doini din fluier
ori ai da un nou, şi lung, şi roşu suier,
munţii toţi să se cutremure,
liftele câmpiei să tremure,
să le vezi, îngrozite, de pe culmea-ţi săracă,
din ale belşugului târguri cum pleacă ? ! . . .

de-ai trăi tu
acu,
ce-ai face Horia, cu mişeii ce vând
norodul flămând ? ! . . .
nu ţi-ar veni să-i cauţi pe toţi,
de gâturi să-i scoţi,
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
şi-n mijlocul pieţilor celor mai mari,
ca pe cei mai mişelnici tâlhari,
de limbă să-i spânzuri ? ! . . .

Lângă acest Horia "viforos" şi "pietros", izbucnit din cremenea versurilor lui Cotruş şi viguros simbol pentru cruntele zile de-acum, să-mi fie îngăduit să vă înfăţişez versurile de restrişte ale unui tânăr , foarte tânăr poet, Constantin Goga. Noul poet, într-o carte de poeme verzi : "Inscripţii pe veac", cheamă vedenia de flăcări a lui Tudor, izbăvitor pentru cei cărora le-au "rupt cei lacomi şi răi mejdina răbdării ".
Poezia pe care o citez e, mai ales, semnificativă în ceea ce priveşte noua năzuinţă lirică la un pâlc de tineri scriitori, care nu se mai solidarizează cu impasibilitatea celorlalţi scriitori "oficiali" şi "hermetici" faţă de frământările colectivităţii şi de aprigele amaruri ale ţăriilor :

Un semn.

Să ştii,
Că noi
Am fost stăpâni pe codrii şi pe glii. . .

Am fost stăpâni pe codrii şi pe glii
Şi n-am slujit străinilor aduşi de vânturi ;
Avem altare şi pământuri,
Şi, spune slova din pisanii,
Că-n plaiul nostru niciodată
N-au curs pâraie de jelanii. . .

Am fost, de mult, odată. . .
Am fost o minunată gloată
Şi-am coborât năvalnic de la munte
cu Tudor Slugerul în frunte. . .

Tudore, Tudore,
Azi gloata română
Se zbate
În plug de durere, în jug de nevoi
Şi-o fiară străină
O bate, -
O pleacă cu fruntea-n noroi ;
Azi gloata rumână
Cerşeşte pe drum,
Iar cerul şi norii
Apasă pe sate urgia ;
În ţară, - puternic blestem, -
Stăpânii cu inimi de scrum
Îi fură moşia,
I-aruncă în temniţi feciorii. . .

Auzi-i Tudore, auzi-i cum gem. . .

Nu mai putem, Tudore, nu mai putem,
Căci ne-au rupt cei lacomi şi răi
Mejdina răbdării. . .

Un semn, Tudore,
Un semn doresc nepoţii tăi
Şi vor zvârli securea-n fruntea depărtării,
Va pune Jiul pieptul lui de taur
Şi va izbi în stânci,
Din temniţe flăcăii vor ieşi atunci
Şi nou rumân,
Cu suflet şi cu inimă de aur,
Va fi numit şi ctitor şi stăpân
Pe vremuri noi, pe neamul meu, pe codri şi pe lunci.

E, după cum se vede, un început de reacţie în arta scrisului, care, desigur, se va amplifica din ce în ce, încadrând, încă de pe acum, şi alte contribuţii lirice, ca, de pildă, volumul de zbucium şi tulnice "Gloata" al poetului ardelean, sau versurile poeţilor legionari Ion Hodoş şi Vasile Posteucă.
Dar să-mi fie îngăduit , înainte de-a încheia acest capitol din conferinţa mea, să mă alătur şi eu acestei poezii româneşti printr-o baladă în care am încercat să-l reîmprospătez pe "Corbea" din legendă şi să-l smulg dintre zidurile cu mucegai în care zăcea.

Corbea.
De ce-mi zace Corbea-nchis
în temniţă la opriş ?
Pentr-un paloş fermecat,
şi cu aur ferecat,
de nu ştiu cine furat.
Baladă veche.

Zace Corbea ca pedeapsă
în mocirlă până-n coapsă.
Ziduri cu pecingene,
ocnă cu funingine.
Troznesc gleznele-n butuci
de aramă şi de tuci.
Funii mari ca bârnele
îi usucă mâinile.
Barba-i salcie prin ani
rădăcină-n bolovani.
Mucegaiul şi duhoarea
înverzitu-i-au spinarea.
Creşte mlaştină adâncă
pana gleznei i-o mănâncă.
Când l-au fost adus în fiare
era fulger, era zare,
braţu-i şuier de mierloi,
umerii luceferi noi,
iepuri gleznele zbătute ,
trupul lunecări de ciute,
joc albastru şi tâlhar
de văpaie de cleştar.
Lacăt de argint bătut
lumina, la poartă, mut.
Broştile, năucile,
erau mici ca nucile.
Şerpii ca inelele
cu pui ca mărgelele .
Chiţorani subţiri cu plozi
se-ncurcau, fugind, în cozi,
iar păinginii : scântei
ţeseau fum de funigei.

Lacăt negru de cenuşă
azi se-ntunecă la uşă.
Broştile
ca ploştile.
Şerpii şi-ntind grinzile
lucii ca oglinzile.
Puii lor cât punţile
îşi serbează nunţile.
Chiţoranii - roşcovanii,
şobolanii şi chiţcanii
s-au umflat ca bolovanii
şi ţesându-şi funia
torc păingi cât inima.
Corbeo,
o năpârcă ra
scoate pui în barba ta.
Groşi guzgani somnuri grele
dorm pe umerii-ţi de stele.
Şi din geana-ţi somnoroasă
torc păingenii mătasă !
Corbeo,
suflete în funii,
furule, tâlhar al lunii,
Corbeo, pană de şoiman,
muica ta de hoţoman,
umflă-te şuvoi răsleţ
şi spinare de mistreţ,
tună lung ca o sâneaţă,
aprinde-te dimineaţă,
rupe funiile-n şase,
calcă broştile râioase,
crapă lacătul în trei
fulgeră lespezi şi stei,
clatină ocna-n văzduh ,
săi afară jar şi duh,
încalecă haiduceşte
scuipă-n frunte şi păleşte
potere voevodale,
ochii Mârşăviei-Sale,
stelele să le plesnească,
anafura lor crăiască !
Du-te iară lotru-n ţară,
flacără de piatră rară,
cu soarele de-a călare
şi luceferii-n spinare.
Mierlele, poenele,
corbii, coţofenele
să-ţi mângâie genele.
Serile şi apele
să-ţi fluture pleoapele.
Ciutele şi trestia
să-ţi sărute inima,
văile şi liniştea
să-ţi legene dragostea.

*
· *

Iată, pe scurt, fresca idealului spiritual al studenţimii.
Ca un comandament suprem se aşează, în fruntea lui
noul individ şi noua colectivitate sub aureola unei eroice morale şi cu o limpezime de suflet ca un iezăr de munte.
Iată studenţimea pornind în cântece de năier , spre ţărmurile verzi de mâine.
Iat-o, mai ales, căpătând un suflet de bronz, din sufletul omului pe care-l ştiu eu.
Acel "flăcău de ţară" - cum îl numea Dragoş Protopopescu, - pe frunte cu arşiţa nămiezilor lui Cireşar, în ochi plutind calmul de smaragd al mărilor, dar şi ascunzând, în fundurile lor, furtunile marine ; capabil de spiritualizare până la asceză, dormind pe pat de scânduri şi pe rogojină, atunci când lucrează în biserici, lângă flăcăii lui ; neînfricat şi limpede ca o stalactită, dar arzător şi biciuitor ca o viforniţă, îngenuncind şi sărutând pământul ţării, cu ochii umezi, - dintr-o pornire pe care nu şi-o poate stăpâni şi purtând ţărână culeasă la Putna şi la Mărăşeşti în săculeţ pitit lângă inimă : Căpitanul.
Iar lângă icoana acestui adâncitor al spiritualităţii româneşti, daţi-mi voie să evoc şi imaginea acelui, atât de drag nouă, general-grănicer şi legionar, alb de leaturi ca un sfânt Nicolai, înţelept ca un cronicar moldovean sau ca acel Stolnic Cantacuzino din care se trage, dar tânăr şi înaripat la suflet ca un student şi înalt în vitejie şi dârzenie ca un creştet al Rarăului,
Aceste două icoane morale, studenţimea trebuie să le poarte săpate, adânc, în suflet.
Prin limpezimea şi prin spada arhanghelului pe care studenţimea legionară şi l-a ales patron, tineretul nostru calcă spre ideal.
Să credem în paşii lui, - să credem în tineretul nostru !

9 iunie 1935.

Author:

«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog