1/30/2016

Principiile lui Niccolo Machiaveli


În epoca lui Machiavelli, puterea politică nu şi-a regăsit autonomia, decât poate în oraşele italiene (cu ce preţ!) şi la regele Franţei. Machiavelli este fondatorul unei ştiinţe politice noi, pentru că îndrăzneşte să pună în discuţie principii stabilite de Augustin cu unsprezece secole înaintea sa. Machiavelli consideră că sistemul de tensiuni creat de creştinism conduce la consecinţe care ruinează. Ambiţia lui Machiavelli este de a renova sau mai degrabă de a reîntemeia domeniul politic care este exprimată în Principele şi mai mult încă în opera sa majoră, Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius, publicată în 1531. Machiavelli susţine integral contrariul principiului stabilit de Augustin încă de la primele pagini din Cetatea lui Dumnezeu, şi în cuvântul său de căpătâi, un verset din Cartea Pildelor: „Dumnezeu nu-i ascultă pe cei Mândri, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde, 3, 34). Contrar a ceea ce a stabilit Augustin, gloria merită să fie căutată pentru ea înseşi , deşi creştinismul predică smerenia. De la prefaţa Cărţii I, dificultatea cuvintelor este corelată, cu discreţie sau cu tăgăduire, „stării de slăbiciune în care actuala religie a condus lumea”; nenorocirilor aduse de creştinătate „printr-o trândăvie orgolioasă” faţă de politică; mai ales şi direct legat de acest lucru, corelat cu faptul că această religie învaţă că imitarea virtuţii antice este imposibilă, „ca şi cum cerul, soarele, elementele, oamenii şi-au schimbat mişcarea, ordinea şi puterea în raport cu ceea ce era altădată”. Machiavelli refuză noua stare de lucruri introdusă în domeniul politic de creştinism, pentru că noile principii introduse de ordinea creştină sunt periculoase.
Machiavelli exaltă religia romanilor, o apreciază dimpotrivă drept o cauză a prosperităţii lor. Între aceste trei elemente, religia, reglementările înţelepte şi soarta, se instituie un concurs, un fel de complicitate care poate da republicilor un caracter durabil. Când Savonarola, la Florenţa, în timpul erei creştine de data aceasta, abordează subiectul reformei Bisericii, adică a reînnoirii temeliei creştinismului, Machiavelli îl aprobă, pentru că contribuie, prin însuşi acest fapt, la consolidarea temeliei politice.


Machiavelli este departe de a contesta importanţa religiei în politică sau de a i se opune, dar religia de care vorbeşte este religia romană, adică religia în serviciul politicii. Răstoarnă complet perspectivele elaborate în Occident. Împărţirea instituită în Occident între puterea papală şi puterea regilor a ajuns după el la o corupţie deopotrivă a domeniului religios şi a celui politic. Machiavelli face o judecată foarte severă a complicatului amestec de politică şi religie la care s-a ajuns la curţile italiene, amestec de care se va lua cunoştinţă după apariţia Reformei protestante care spală privirea, din punctul în care jenează şi hadicapează regii. Două sunt reproşurile făcute de Machiavelli Curţii de la Roma. Mai întâi, neregulile Bisericii Romei se transmit Italiei. Exemplul rău dat de această Curte a distrus în Italiei. Exemplul rău dat de această Curte a distrus în Italia orice sentiment de pietate şi de religie. În al doilea rând, Biserica a ţinut şi ţine Italia mereu divizată (I, cap. 12).

Macheavelli vrea să reabiliteze Roma, adică o anumită idee a politicii. Se interesează de întemeirea de oraşe şi de organizaţii politice, apoi de menţinerea lor. În statele ereditare care s-au obişnuit cu familia principelui lor, greutăţile întâmpinate în păstrarea lor sunt cu mult mai mici decât în principatele noi.

Un principe natural are mai puţine motive de a-i nemulţumi pe supuşii săi şi mai puţină nevoie de a o face, ceea ce înseamnă că el va trebui să fie iubit mai mult decât un principe nou; dacă nu are cine-ştie-ce vicii neobişnuite pentru care să merite ca oamenii să-l urasca, este sigur că, aşa cum este şi firesc, el se va bucura de dragostea supuşilor săi.

Instabilitatea lui va izvorî dintr-o dificultate naturală şi anume că oamenii îşî schimbă bucuros stăpânirea în credinţa că vor avea alta mai bună, dar se înşală, pentru că experienţa le arată apoi că starea lor a devenit, de fapt, mai rea.Cineva devineprincipe nu se poate să nu facă rău celor peste care începe să domnească, atât prin trupele asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire. Nu vei putea să păstrezi prietenia acelora care te-au ajutat să-l cucereşti, întrucât nu poţi să-i răplăteşti în măsura în care au sperat. Ludovic XII, regele Franţei, a ocupat foarte uşor Milanul, şi tot aşa de uşor l-a pierdut, nu puteau îndura supărările pricinuite de principele cel nou.

Statele care se cuceresc şi care se anexează unui stat mai vechi şi au aceeaşi limbă, este foarte uşor să le ţii în stăpânire, iar pentru a domni asupra lor în deplină siguranţă este de ajuns să faci să se stingă neamul princepelui care le stăpânea. Este destul să păstrezi vechile condiţii iar moravurile să fie asemănătoare pentru ca oamenii să trăiască în linişte. Greutăţile se ivesc însă atunci când cucereşti teritorii diferite prin limbă, obiceiuri şi orânduire; şi să fii foarte priceput, ca să poţi păstra ceea ce ai cucerit, iar unul dintre mijloacele principale şi eficiente pentru aceasta ar fi ca cel care cucereşte un teritoriu să se ducă să locuiască acolo.

Atunci când stai într-un anumit loc, ştii când se ivesc dezordini şi poţi să intervii pe dată; dacă însă nu te găseşti acolo, ajungi să afli despre ele abia când s-au întins atât de mult încât nu mai este nimic de făcut pentru a le stăvili.

De a întemeia colonii într-unul sau două locuri, care să fie un fel de centre de legătură ale acelor teritorii cu statul.

Principatele au fost guvernate în două moduri diferite: fie de către un principe având alături de el numai slugi plecate, care posedă acest rang nu prin bunătatea stăpânilorlor, ci prin vechimea neamului din care descind.

Când ţările care se cuceresc pot fi ţinute în stăpânire în trei feuri: primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le considere prietene. Nu există alt mod de a stăpâni în siguranţă o provincie decât acela de a o nimici. Iar cel care, cucerind o cetate obişnuită a trăi în libertate, n-o distruge, trebuie să se aştepte să fie el distrus de ea, deoarece rebeliunile care se vor produce aici îşi vor găsi întotdeauna o justificare în idealul libertăţii şi în instituţiile ei de mult constituite, pe care nici trecerea timpului oricât de îndelungat şi nici binele pe care l-ai făcut nu le pot şterge din amintirea oamenilor. Orice ai face şi orice măsuri ai lua, dacă nu-i vei împrăştia pe locuitori sau dacă nu le vei lua orice posibilitate de acţiune, ei nu vor uita nici idealul libertăţii şi nici instituţiile ei, şi vor recurge la ele în orice împrejurare.

În republici, însă, relaţiile dintre oameni sunt mai vii, ura şi dorinţa de răzbunare – mai puternice, iar amintirea vechilor libertăţi nu îngăduie cetăţenilor şi nici nu le poate îngădui vreo clipă de răgaz; aşa încât mijlocul cel mai sigur este tot acela de a le nimici sau de a te stabili acolo.
La principatele cu totul noi, greutăţile întâminate pentru păstrarea lor sunt mai mari sau mai mici, după cum sunt însuşirile şi priceperea celui care le cucereşte. Acela care ocupă un stat trebuie să se gândească dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit să le repete în fiecare zi, şi pentru ca, nemaisăvârşind altele asemănătoare, să-i liniştească pe oameni şi să-i câştige de partea lui, făcându-le mult bine. Cel care va proceda altfel, fie din sfială, fie pentru că nu s-a gândit bine, acela va fi întotdeauna nevoit să pună mâna pe cuţit şi nu va putea niciodată să aibă încredere în supuşii lui, deoarece nedreptăţile mereu noi şi neîncetate îi vor face pe aceştia să nu se simtă niciodată în siguranţă faţă de el. Căci nedreptăţile trebuie săvârşite toate împreună, pentru ca oamenii, gustând din ele doar puţină vreme, să le simtă mai puţin apăsarea; binefacerile, în schimb, trebuie făcute încetul cu încetul, pentru a le simţi gustul vreme mai îndelungată. Dar, mai presus de toate, principele trebuie să se poarte în aşa fel cu supuşii lui încât nici o întâmplare, nici bună, nici rea, să nu-l facă să se schimbe; într-adevăr, cum nevoia de a acţiona se iveşte în momentele grele, nu ai timp să faci răul, iar binele pe care îl faci nu-ţi ajută, deoarece se socoteşte că l-ai săvârşit de nevoie, şi nimeni nu-ţi este recunoscător pentru el.

Principatul este creat fie prin coinţa poporului, fie prin a celor mari. Acela care ajunge principe prin favoarea poporului este sigur pe locul lui şi nu are împrejur pe nimeni, sau prea puţini, care să nu fie gata să-l asculte. Pe cei mari nu poţi să-i mulţumesti în mod cinstit şi fără a le face rău celorlalţi, pe când poporul îl poţi mulţumi astfel; căci dorinţele poporului sunt mai cinstite decât ale celor mari, întrucât aceştia din urmă vor să asuprească, iar celălalt vrea să nu fie asuprit. Un principe nu se poate socoti niciodată în siguranţă dacă poporul îi este duşman, deoarece acesta este prea numeros; pe când împotriva celor mari se poate apăra, ei fiind puţini.

Un principe trebuie să aibă o singură ţintă şi un singur gând şi să considere că ştiinţa cea mai potrivită pentru el este aceea a războiului, a organizării şi a disciplinei pe care acesta le cere; căci este singura ştiinţă pe care se cuvine s-a aibă acela care comandă. Cauza cea dintâi care te face să pierzi domnia este aceea de a nu ţine seama de ştiinţa războiului; în schimb, mijlocul prin care poţi să cucereşti puterea este de a fi priceput în aceasta şi de a o practica. Şi o poate face în două feluri: atât prin fapte, cât şi prin idei. În ceea ce priveşte faptele, va trebui să impună oamenilor lui ordinea şi disciplin, iar, pe deasupra, va trebui el însuşi să practice vânătoarea, să-şi dea seama care este natura fluviilor şi a mlaştinilor, privind cu multă grijă totul în jurul său. Principele care nu are cunoştinţe şi nici pricepere în această direcţie va fi lipsit de cea dintâi însuşire pe care trebuie să oa aibă un conducător de armate; căci aceasta te învaţă să-l descoperi pe duşman, să ştii unde să-ţi aşezi tabăra, să conduci armatele, să le orânduieşti pentru bătălie şi să susţii asediul unui oraş în folosul tău. Cât priveste pregătirea minţii în vederea purtării războiului, principele trebuie să citească mult din istorie, iar în această lectură să se oprească asupra faptelor oamenilor de seamă, să vadă cum au procedat aceştia în războaie, să cerceteze cauzele victoriilor şi înfrângerilor lor, ca să poată să le evite pe acestea din urmă şi să le imite pe cele dintâi.

Un principe trebuie să se teamă de două lucruri: de situaţia dinăuntru, din cauza supuşilor lui, şi de situaţia din afară, din cauza marilor puteri străine. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci cân poporul îi este favorabil. Dar, dacă poporul îi este duşman şi-l urăşte, el trebuie să se teamă de orice lucru şi de orice om. Statele bine organizate şi principii înţelepţi s-au străduit întotdeauna să nu-i împingă la deznădejde pe cei mari şi, totodată, să satisfacă poporul făcându-l să fie mereu mulţumit, fiindcă aceasta este una dintre grijile însemnate pe care le are un principe. Principii devin mari atuni când reuşesc să învingă greutăţile şi împotrivirile pe care le întâmpină din partea celorlalţi. De aceea, atunci când soarta vrea să înalţe gloria unui principe, cu deosebire a unuia nou, pentru că acesta, mai mut decât un principe ereditar, are nevoie să dobândească o faimă mai mare, ea ridică împotriva lui duşmani şi-i face să întreprindă o seamă de acţiuni contra lui, pentru ca el să aibă prilejul de a-i învinge, şi astfel să urce mai sus pe scare pe care chiar duşmanii lui i-au întins-o. Nici un principe nu va ibuti să dobândească mai multă preţuire decât acela care va săvărşi fapte măreţe şi care va da pilde rare despre însuşirile lui. Principele trebuie, de asemenea, să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. Trebuie să-i îndemne pe cetăţenii lui, ajutându-i să-şi exercite în linişte ocupaţiile, atât în negoţ, cât şi în agricultură şi în orice altă îndeletnicire omenească. Un principe prudent trebuie să-şi aleagă în stat sfetnici înţelepţi, dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă, şi nu privitor la altele. El trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor, apoi să hotărască singur, după cum socoteşte el.

Este inspirat de experienţele politice romane, cele ale întemeierii. Le reciteşte, nu potrivit conceptualizării şi raţionalizării lui Cicero, apreciată în epocă la egală distanţă de pietatea creştină şi de filosoia greacă, ci într-o manieră modernă: introduce un element al violenţei străin romanilor.

Gradul de originalitate al lui Machiavelli este de a plasa întemeierea în principiul politicii. Reînnoirea tradiţiei politice constă în întoarcerea la principiu şi într-o reflexie asupra întemeierii. În Cartea I, cap. 11 al Discorsi, Machiavelli abordează religia romanilor din punctul de vedere al întemeierii Romei. Romulus, primul întemeietor al Romei, nu ar fi fost suficient pentru misiunea întemeierii, dacă Senatul nu l-ar fi desemnat ca succesor pe Numa Pompilius; pentru a obişnui poporul cu supunerea faţă de legi, pentru a-l obişnui cu artele păcii, acesta a recurs la religie „ca la sprijinul cel mai necesar şi cel mai sigur al societăţii civile”. El instituie „frica salvatoare” care facilitează întreprinderile Senatului şi ale tuturor marilor oameni. Altfel spus, nu se poate întemeia o societate civilă – care trebuie să cuprindă nu nujmai supunerea faţă de legi, ci şi fidelitatea faţă de cuvântul dat – fără o teamă religioasă. Religia este o atitudine direct opusă celei a oamenilor libertini şi neînfrânaţi, care nu urmează decât dorinţele lor. Dacă într-o republică domină oameni liberi de orice teamă, obişnuiţi să-şi urmeze capriciile, dorinţele, fără scrupule şi fără frâu, nu este posibilă nici o mare întreprindere. Principiile politice nu conţin în ele însele o evidenţă cum că nu trebuie să fie susţinute şi de religie şi de autoritate divină. Machiavelli opune încă diferenţa între educaţia noastră şi cea a anticilor. „După ce ne-a arătat adevărul şi calea dreaptă, religia noastră ne-a făcut să acordăm mai puţină consideraţie cinstirii lumii. Păgânii o preţuiau foarte mult, aşezând în ea binele suprem, erau mai dârji în acţiunile lor” (II, cap. 2).

În acelaşi timp, în definitiv, Machiavello, sub a\gravele rezerve pe care le vom vedea, se acomodează creştinismului, religie oficială a lumii sale. I se acomodează, chit că purifică la maximum crestinismul în sensul unei religii de stat. Întra-adevăr, de la început până la sfârşit, caracterul public şi politic al religiei este cel pe care-l ia în consideraţie achiavelli. Principii şi republicile sunt cei care trebuie să menţină religia, ceremoniile sale şi respectul datorat sfinţeniei ei, „pentru că nu există semn mai evident al ruinei unui stat decât dispreţuirea cultului divin”.
Marea forţă a lui Machiavelli constă în rigoarea cu care urmează o gândire a principiului politic, care nu se găseşte într-un stadiu comparabil la nici unul din succesorii săi, în special la Hobbes.
În aceeaşi epocă are loc revoluţia copernicană şi schimbarea reprezentărilor ştiinţifice ale lumii. De revolutionibus a lui Copernic a apărut în 1543, condamnarea lui Galilei are loc în 1633. Aceste evenimente nu pot să nu reţină atenţia asupra domeniului toelogico-politic, cum a arătat lucrarea lui Koyre. Ele modifică radical modul de a gândi, care, pe scurt, poate de acum, se pare, să facă economie de Dumnezeu. Descartes, Hobbes sunt reprezentanţii acestei gândiri noi, care presupune de asemenea o anume „retragere a lui Dumnezeu”.

Între moartea lui Calvin (1564) şi maturitatea lui Hobbes (1640) apar cee mai mari mutaţii în doctrinele politico-religioase. Mai întâi perioada războaielor religioase contribuie la o modificare radicală a raporturilor dintre politic şi religios. Pentru prima oară o dezbinare religioasă permanentă şi pe scară largă se instalează în Europa şi obligă puterile politice, fie imperiu, fie regate, să facă faţă acestei situaţii şi să stabilească „păcile religiei” care sunt „păci laice”. Edictul de la Nantes (1598) „aşează pe poziţii confortabile autoritatea statului, conceput de opotrivă ca absolut şi arbitral, ca factor unificator dincolo de partide şi particularisme, ca unic garant al interesului comun contra facţiunilor şi opiniilor”. În Franţa statul se eliberează, cel puţin până la revocarea edictului de la Nantes în 1685, de susţinerea unei singure confesiuni şi instaurează un fel de stat neconfesional, în parte indiferent la diferenţele religioase. Uşa e deschisă politicii moderne. Doctrina statului „politicienilor” (Bobin, Michel de Phospital) pregăteşte acest act, stabilind o doctrină a suveranităţii – „puterea absolută¸perpetuă şi legitimă a unei republici” în termenii lui Bobin – care este un mod de a se elibera de legătura politico-religioasă. Monarhul suveran nu este legat de puterea religioasă superioară, papalitatea. Doctrina politicii „absolutiste” este o versiune a acestei eliberări, una din modalităţile de adepăşi criza dezbinării religioase.

Raţiunea statului este răspunsul politic la nesocotinţarăzboinică a credinţei pe care o vădeste ciocnirea confesiunilor. „Statul nu poate promova pacea decât eliberându-se de această menghină, adică eliberându-se de adeziunea confesională, instalându-se deasupra Bisericilor în numele unei legitimităţi religioase proprii pe care o dobândeşte din relaţia directă cu Dumnezeu – acesta este sensul „dreptului divin”, aşa cum a fost reelaborat de juriştii regali în ultimii 15 ani ai secolului XVI şi în acest sens regele „dreptului divin” este de fapt „rege al statului”... Această situaţie care dă statului ca putere de pace o raţiune de a fi fundamental religioasă, este situaţia sursă a gândirii politice moderne. De la Grotius la Spinoza, trecând prin Hobbes, aceasta se constituie pe o bază „absolutistă”, în materie de religie. Să înţelegem prin „absolutism” în această împrejurare existenţa de a plasa autoritatea colectivă într-o postură de eminenţă, cea care este întemeiată pentru a se subordona lucrurilor sacre”. Dacă Reforma în Franţa nu a putut sau nu a ştiut să redefinească raportul dintre cer şi pământ, statul este cel care va lua ştafeta pentru a impune redefinirea pe plan politic.

Dimpotrivă, dezvoltarea dreptului tradiţional de rezistenţă pe care îl găsim la Jean de Salisbury şi la Thomas de Aquino, „monarhiştii” protestanţi, în timpul domniei Mariei Stuart în Anglia şi după masacrul de la Saint-Barthelemy în Franţa , apoi catolicii susţin că regii sunt pentru popor şi nu poporul pentru regi şi admit uciderea tiranului.

Autoritatea politică a Bibliei rămâne norma şi chiar modelul gândirii la autorii secolului XVII. „Tocmai relatatrea biblică spune ulterior adevăr asupra culturii ca şi asupra politicii.” Dar, pentru gânditorii scolasticii târzii, dacă principiile credinţei creştine pretind ca Dumnezeu să fie considerat ca originea şi fundamentul puterii politice, El nu este decât ca autor de drept natural. Căile care duc către putere, contrar afirmaţiilor partizanilor dreptului divin al regilor, nu rudică decât oameni şi comunităţile pe care aceştia le formează.Continuarea se pune aici.
Aricol primit de la Andon Elena Lăcrămioara

0 comentarii:

       
   

Vizite pe blog

Vizitatori

Labels