Locasurile de inchinare ale crestinilor. Evolutia lor in timp

Termenul de biserica are doua intelesuri:

1. Acela de adunare a credinciosilor care cred si il marturisesc pe Domnul Iisus Hristos;

2. Acela de locas de inchinare in care credinciosii se aduna pentru a se ruga lui Dumnezeu si unde se savarsesc sfintele slujbe.

In Vechiul Testament patriarhii ridicau altare peste care turnau untdelemn ca semn de sfintire. Proorocul Moise a ridicat Cortul Marturiei in care se pastra Sfantul Chivot si Tablele Legii.

Imparatii David si Solomon, fiul sau au ridicat Templul din Ierusalim in care S-a rugat Insusi Mantuitorul Hristos. Mantuitorul obisnuia sa se roage si sa predice si in sinagogile evreiesti.

Dupa Inviere, crestinii se adunau spre a savarsi Sfanta Liturghie in case particulare. In primele doua secole, crestinii si-au ridicat locasuri proprii de inchinare, insa datorita persecutiilor multe dintre ele au fost distruse. Cu siguranta au fost distruse si cartile de cult folosite in acele perioade. De aceea, crestinii se adunau pentru savarsirea Sfintei Liturghii in pesteri si catacombe unde erau inmormantati martirii/mucenicii. Astfel, altarele crestinilor erau mormintele martirilor. Astazi, la sfintirea unei biserici se pun sfinte moaste de martir in piciorul sfintei mese. 

Din secolul al IV lea, Imparatul Constantin cel Mare da libertate crestinilor prin celebrul Edict de la Milano din anul 313. De acum inainte, ei isi pot construi in libertate locasuri de inchinare. Insisi imparatii Constantin cel Mare si mama sa Elena construiesc biserici crestine in marile orase: Ierusalim (peste Sfantul Mormant), Betleem (peste locul nasterii lui Hristos), Constantinopol (noua capitala a Imperiului Bizantin, oras construit de Imparatul Constantin cel Mare), Roma (vechea capitala a imperiului), etc.