Sarbatoarea Duminicii

Duminica nu a fost dintru început ziua de celebrare liturgică săptămânală. Din scrielrile Noului Testment putem observa că încă multă vreme creştinii se întruneau săptămânal în zi de sabat. Acest lucru pare destul de firesc luând în considerare faptul că majoritatea creştinilor proveneau dintre evrei pentru care ataşamentul faţă de tradiţie era încă destul de puternic. A fost necesar să treacă ceva vreme după Învierea Domnului până când apostolii au încercat o primă detaşare de practicile iudaice şi, implicit, de sabat. (Sinodul Apostolic, cf.Fap. 15; Col. 2,16.17).

Ce a contribuit la deplasarea atenţiei dinspre sabat spre duminică? Cu siguranţă unii factori naturali au determinat abandonarea sabatului în favoarea duminicii:

legătura indiscutabilă dintre duminică şi Învierea Domnului Hristos. Creştinii nu puteau face abstracţie că cel mai important eveniment al noii învăţături avusese loc în prima zi a săptămânii de aceea au căutat destul de repede să marcheze această zi prin diverse celebrări liturgice;

evenimente importante de după Înviere sau petrecut în zi de duminică (întâlnirea din cenacol descrisă de Ev. Ioan, 20,19-29 – cu şi fără Toma; întâlnirea pe drumul spre Emaus (Lc. 24,1-13), Cincizecimea (Fap. 2,1);

„translatio dies” este termenul prin care teologii definesc trecerea de la sabat la duminică. Acest fapt a fost facilitat de privegherile euharistice, prelungite uneori până după miezul nopţii şi chiar până târziu spre dimineaţa zilei de duminică. (episodul din Troa, Fap. 20,7 ş.u.).

 deşi cu mult înainte faţă de distrugerea Ierusalimului  creştinii par să fi luat o opţiune importantă în favoarea duminicii, totuşi distrugerea şi dispariţia templului la anul 70 a avut un rol hotărâtor în abandonarea definitivă a prescripţiilor iudaice. Această atitudine a fost dublată şi de dorinţa creştinilor de a căpăta o identitate proprie, deoarece se ştie că multă vreme Imperiul roman i-a considerat “o sectă iudaică”.

În paralel s-a dezvoltat şi  o motivaţie teologică pe care Sf. Justin ne-a transmis-o:

«Iar în ziua soarelui, noi ne adunăm cu toţii laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceiaşi zi a înviat din morţi. Căci L-au răstignit în ajunul zilei lui Saturn şi a doua zi după ziua lui Saturn, care este ziua soarelui, arătându-Se apostolilor şi ucenicilor Lui, i-a învăţat acestea toate câte le-am spus aici examinării voastre.»[1]

Privitor la raportul teologic dintre sabatul iudaic şi duminică există cel puţin două teorii. Cea dintâi (şi cea mai vehiculată) consideră duminica drept înlocuitor al sabatului. Din această perspectivă duminica îşi asumă proprietăţile sabatului: a şaptea zi, ziua odihnei, ziua preamăririi lui Dumnezeu, etc. Cea de-a doua ipoteză consideră că, dimpotrivă, duminica apare ca o depăşire a sabatului.[2] Spărgând limitele timpului, ea nu mai este numărată între cele şapte zile ale săptămânii, ea devine ziua a opta, aşa cu apare şi în apocaliptica iudaică. «Ideea de ziua a opta este legată de o altă idee specifică teoriei iudaice despre apocalipsă: săptămâna universală de şapte mii de ani. Fiecare săptămână este astfel o imagine a timpului în întregime şi întreg timpul, adică întreg acest veac, este o săptămână. Astfel ziua a opta şi mileniul al optulea sunt începutul noului eon nu pentru a fi calculat în timp. De aceea această a opta zi (venind după săptămână şi situându-se în afara ei) este de asemenea prima zi, începutul lumii care a fost mântuită şi restaurată.

Hristos învie nu în sabat ci, în prima zi a săptămânii (μια σαββατων). Sabatul a fost ziua odihnei Sale, a şederii (en-sabbathment) Sale în mormânt, ziua care a încheiat misiunea Sa în limitele vechiului eon. Dar viaţa nouă, viaţa care a început “să strălucească din mormânt”, a început din prima zi a săptămânii.»[3]

Consacrarea definitivă a duminicii se va datora împăratului Constantin cel Mare care instituie în anul 321 “ziua soarelui” ca zi săptămânală de odihnă în tot imperiul. Ţinând cont de faptul că până la el romanii nu cunoşteau o zi săptămânală de odihnă, zile de odihnă fiind sărbătorile religioase importante (care oricum difereau de la un neam la altul), inovaţia este destul de importantă, mai ales pentru dorinţa împăratului de a conferii o oarecare omogenitaet imperiului său.

După unii autori Constantin nici măcar nu ar fi avut vre-o intenţie creştină, el pur şi simplu a dorit să înlocuiască sistemul calendaristic greco roman cu un sistem mai flexibil şi un ritm lunar, oricum mult “mai palpabil” decât sistemul abstract al nonelor, idelor, calendelor sau decadelor. În acest calendar duminica era «o zi sărbătorită pentru cultul fiecăruia».[4]

Pentru creştini duminica este şi rămâne ziua întâlnirilor euharistice prin excelenţă, a jertfei comemorative, a patimii şi Învierii lui Hristos. Puterea şi forţa sa teologică se răsfrânge asupra tuturor celorlalte zile ale săptămânii conferind nu doar un ritm biologic (odihna), ci mai ales un ritm festiv şi sacru în acelaşi timp.

Sursa: Liturgica, Prof. Vanca Dumitru

---

[1] Sf. Iustin Martirul, Apologia, I, 67

[2] Al. Schmemann, Introducere…, p. 126

[3] Al. Schmemann, Introducere…, p. 128

[4] P. Chuvin, Triumful …, p. 391.