Vladimir, Marele Cneaz al
Kievului şi singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul
lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul lui Ruric, cel chemat la domnia
Rusiei, care îşi trăgea seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea
scaunul domniei în Marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui
său, a mutat scaunul la Kiev şi a născut din Sfînta Olga un fiu, anume
Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Oleg şi Vladimir, nu
însă dintr-o singură femeie.
Sviatoslav, împărţind marea
domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc,
Kievul; celui mijlociu, Oleg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, Marele
Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luând scaunul Kievului,
s-a sculat cu război asupra fratelui său, Oleg, voievodul dreblenilor, şi l-a
ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir,
voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu
cumva să-i facă şi lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc,
aflînd aceasta, a luat întru a sa stăpînire şi domnia marelui Novgorod, ca şi
pe a dreblenilor.
Vladimir, nu după multă vreme,
adunînd multă putere de oaste, atît de la nemţi, cât şi din alte părţi ale
pămîntului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, şi l-a ucis.
Deci, luînd domnia Kievului, şi pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc,
s-a făcut stăpân peste tot pămîntul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri
înalte şi s-a închinat lor cu jertfe, îndemnând poporul la închinarea lor. Pe
cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morţii. Atunci a fost
ucis fericitul Teodor creştinul şi fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie
părtaşi închinătorilor la idoli, nici să-şi dea pe fiul său la drăceasca
jertfă. Ceilalţi creştini, care erau luminaţi de Sfînta Olga şi cărora le-a
zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră
neştiuţi. Pentru că unii fugeau, alţii păzeau în taină sfînta credinţă, iar
alţii se întorceau la păgânătate; şi de era undeva vreo biserică creştinească,
pe aceea o risipea cu mîna închinătorului de idoli.
Vladimir pusese în Kiev idolii
cei mai aleşi, mai întîi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi
zeul tunetului, al fulgerelor şi al norilor de ploaie; al doilea, Volos, zeul
dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea,
Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pămîntului; al
şaselea, Coleida, zeul prăznuirii ce se face iarna, şi alţii ce li se păreau a
fi zei. El i-a pus nu numai în Kiev, ci şi prin toate părţile stăpînirii
ruseşti, şi pe toţi îi cinsteau prin închinăciune păgînească. O închinăciune de
idoli ca aceea se făcea şi în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo
să fie mai mare pe unchiul Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea
ce a văzut pe Vladimir făcînd în Kiev, tot asemenea a făcut şi el acolo, punînd
de asemenea idoli şi numindu-i cu acelaşi nume.
Vladimir, pe lîngă închinarea de idoli,
avea şi altă răutate, adică trăia fără de înfrînare în poftele trupeşti. Căci
era foarte mult iubitor de femei, ca şi Solomon cel de demult, şi nesăţios în
trupeştile patimi. El avea multe femei, dar şi mai multe ţiitoare petreceau cu
el, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre viaţa lui Vladimir, cît a
fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în păgînătate, despre uciderea de frate,
despre vărsările de sînge, despre vitejie şi multele războaie, despre
diavoleştile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe
larg în istoricul Sfîntului Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti
scrise cu mîna. Se mai află şi în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit şi cine
voieşte să afle mai multe, să citească acolo. Dar noi nu voim să descriem viaţa
lui cea necurată şi păcătoasă, ci pe cea dreaptă şi sfîntă. Aceasta o facem ca
să nu ne zăbovim mult cu lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte
de primirea sfintei credinţe. Deci, ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt,
pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca
auzul cel întreg înţelept, să nu se îngreuieze. Se cade, deci, să mergem la
luminarea lui prin botez şi la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care
s-a făcut folos de suflet mîntuitor la toate neamurile Rusiei.
Cînd Preabunul Dumnezeu, Cel ce
nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor la mântuire, din negrăita Sa
milostivire, a binevoit ca părţile Rusiei cele întunecate cu întunericul
închinării de idoli, să nu piară pînă la sfîrşit, ci cu lumina sfintei credinţe
să fie luminate şi să se povăţuiască la calea mîntuirii, le-au ales lor spre
acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor şi
grecilor pe marele Împărat Constantin cel Mare, iar la începutul tuturor neamurilor,
pe Sfîntul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară
lumină, a făcut şi aceea de a răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei
de taină, şi a deşteptat într-însul dorirea de cunoştinţa adevărului. Astfel,
l-a prefăcut pe el din păgîn şi închinător de idoli, în creştin
drept-credincios; din prigonitor, precum oarecînd pe Saul, în apostol şi
învăţător al ruşilor. El a scăpat multe popoare ale Rusiei de înghiţirea
iadului şi din veşnica moarte şi le-a adus prin Sfîntul Botez la a doua
naştere, în viaţa cea veşnică.
Deci, este de cuviinţă ca aici să
pomenim pe scurt şi de asta. Ruşii, mai înainte de Vladimir cu cîtăva vreme,
s-au botezat, deşi nu toţi, însă o parte din ei. Întîi s-a botezat poporul
Rusiei cel slavon, de către Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat, care a
creştinat pe sciţi. Căci, ajungînd în munţii Kievului, i-a binecuvîntat şi,
înfigînd o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetăţii şi de
darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe câţi oameni a
aflat atunci acolo, i-a învăţat sfînta credinţă şi i-a botezat. După aceea, a
mers în alte părţi ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod şi unde sînt alte
cetăţi vestite, şi pretutindenea pe cîţi a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a
luminat cu Sfîntul Botez. O parte din ruşi s-au mai botezat pe vremea
împăratului grec Vasile Macedoneanul, şi pe vremea patriarhiei Preasfinţitului
Fotie, fiind trimis de dînşii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă
mic de vîrstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia şi
povăţuitorul voievodului.
Astfel, arhiereul grec, mergînd
din Constantinopol pe pămîntul Rusiei ca să înveţe sfînta credinţă pe poporul
cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dânsul.
Deci, i-a întrebat arhiereul: “Ce fel de minune vă trebuie?” Iar ei au zis:
“Cartea aceea care învaţă credinţa voastră cea creştinească să se arunce în foc
şi, de nu va arde, vom cunoaşte din aceasta căci credinţa voastră este bună şi
adevărată şi Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”. Arhiereul,
nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare
şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat, zicînd: “Preamăreşte numele Tău,
Hristoase Dumnezeule!” Aceasta zicînd, arhiereul a pus cartea Sfintei
Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele arzînd şi focul
potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzînd această
minune popoarele, foarte mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Poporul Rusiei s-a mai botezat şi
în zilele marii doamne Olga, soţia marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici,
maica lui Sviatoslav şi bunica lui Vladimir. Dînsa, după cum se scrie în viaţa
sa, ducîndu-se la Constantinopol, a primit sfînta şi dreapta credinţă şi s-a
numit Elena din Sfîntul Botez. Apoi, întorcîndu-se de acolo, pe mulţi din Kiev
şi din celelalte cetăţi ale Rusiei, i-a adus la sfînta credinţă şi la Sfîntul
Botez. Dar n-a putut pe toţi să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav,
n-a putut să-l plece la creştinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de
Vladimir, sfînta credinţă nu s-a putut lărgi şi întări. Pe de o parte, pentru
războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la
păgîneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvîrşit în zilele marelui
domn Vladimir. Căci el, luminîndu-se mai întîi singur şi cunoscînd calea cea
adevărată a mîntuirii, a povăţuit pe toţi la aceasta, îndemnîndu-i să-i urmeze,
şi chiar poruncind. Creştinarea ruşilor s-a făcut astfel:
Vladimir preamărindu-se cu
vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît
alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la
dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au
venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: “Ce fel este credinţa
voastră?” Ei au răspuns: “Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe
proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte
voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne
porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin”.
Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se
cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu
plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis
către dînşii: “Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia
şi beţia se face cu băutură”.
După aceea, au venit de la nemţi,
de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare
spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă
şi evreii au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate
credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: “Unde este pămîntul şi împărăţia
voastră?” Ei au răspuns: “Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele
de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre,
l-a dat creştinilor”. Vladimir le-a zis: “Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa
voastră, cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi
iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne
doriţi o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din faţa sa.
După toţi aceştia, a venit un sol
trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii bizantini, şi de la
Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales,
cuvântăreţ şi insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă - Mai este un
filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au
propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în Moravia,
tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof,
Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe
urmă se numeşte de alţi istorici şi Chir).
Acest filosof, Chir, a vorbit
mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea lumii,
explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos,
pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce,
pentru mîntuirea omenească, şi pînă la Învierea cea de a treia zi din morţi şi
Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al
Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos,
despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de
sfîrşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia
cerurilor.
Apoi i-a dat lui în dar o pînză
mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui Dumnezeu
şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului.
De aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde
se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai
vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul,
întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu
de-amănuntul, a zis: “Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru
slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele
lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite
în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla
păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins,
în muncile cele nesfîrşite”.
Vladimir, auzind acestea, a
suspinat şi a zis: “Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor
sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: “Împărate, de vei înceta de la
lucruri rele şi de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a
dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la stînga”. Atunci
Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: “Voi
mai aştepta încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele”.
Apoi, dăruind daruri filosofului şi celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu
cinste la Constantinopol.
Plecînd Chir, filosoful grec,
Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis:
“Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la
nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi
fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia
îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît
alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi
pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum,
după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela
se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar
păcătoşii se vor munci în veci”.
Atunci boierii şi dregătorii au
zis către dînsul: “Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl
laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare
adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe
la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum
slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi
nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a
trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele
şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la
urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi
Constantin, pricina venirii lor. Împăraţii s-au bucurat şi îndată au spus
despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească
biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti
şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.
Deci s-au dus la Sfînta Liturghie
împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un
loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea
negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind
glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră
niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în
cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră
de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se
umpluse inima lor atunci.
După săvîrşirea dumnezeieştii
Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din
Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la
Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii
care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei,
începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi de-spre
slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi
au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei
le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum
au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba;
minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi
cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu
auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau,
nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este
în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care
ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. “Pentru aceea, au zis ei, credem
că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel
adevărat”.
Boierii au zis către Vladimir:
“Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga,
n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă”. Atunci
Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte
puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar,
de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrşirea
lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind întunecaţi cu
întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o
vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva
împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să cîştige dascăli creştineşti care
să-i înveţe credinţa.
Adunând Vladimir oaste multă, s-a
dus la Herson şi a luat întîi cetatea grecească Cafa. Apoi s-a dus sub Herson,
cetatea de scaun a pămîntului acela, stînd lîngă malul Mării Negre, unde era
liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea şi, luptîndu-se
împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia că era tare, şi oastea grecească
dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăţie. Vladimir le zicea hersonenilor ca să
i se plece lui de voie, dacă voiesc să cîştige milă de la dînsul. Iar de nu, va
sta multă vreme sub cetatea lor, pînă o va lua şi în ceasul acela nu va avea
nici o milă.
Dar, hersonenii nu băgau în seamă
cuvintele lui, deşi sufereau strîmtoare în cetate. Căci de şase luni erau
înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de
grijă, căutînd prin judecăţile cele neştiute, ceea ce era mai de folos, nu
numai grecilor, ci şi la tot poporul Rusiei, a rînduit ca cetatea Hersonului să
se plece lui Vladimir, lucru care s-a şi întîmplat. Atunci, un protopop al Hersonului,
anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel: “Împărate
Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pămînt spre părţile
Răsăritului, urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le
vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu înlesnire, fiind
silit de sete”.
Protopopul, scriind astfel pe
săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Săgeata
a căzut înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzînd pe
dînsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii
greceşti, care, citindu-i scrisoarea, a poruncit să caute în pămînt, spre
părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutînd şi aflîndu-le,
le-au tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete şi, nevrînd,
s-a supus lui Vladimir. Acesta, luînd cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu
dănţuire, nefăcînd oame-nilor nici un rău, nici strîmbătate.
După luarea Hersonului şi a toată
Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicînd: “V-am luat
Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pămîntul Tavrichiei: Acum aud că
aveţi o soră fecioară frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu
veţi voi, voi face cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului”.
Împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mîniat foarte
mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un păgîn.
Dar ei, temîndu-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir,
au scris înapoi către dînsul, astfel: “Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm
pe sora noastră după cel ce petrece în credinţă păgînească, dar dacă voieşti
s-o iei, leapădă-te de legea ta şi crede, ca şi noi, în Hristos, adevăratul
Dumnezeu, şi primeşte Sfîntul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoţire
pe sora noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi,
moştenind încă şi cereasca împărăţie”.
Vladimir, primind un răspuns ca
acesta de la împăraţii greceşti, a trimis la dînşii, zicîndu-le: “Eu am iubit
credinţa voastră din vremea aceea, cînd cei trimişi de mine să cerceteze
diferitele credinţe au fost şi la voi şi cînd s-au întors şi ne-au spus cu
amănuntul, că credinţa voastră este mai bună decît toate credinţele şi slujirea
cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decît a tuturor popoarelor.
Eu de atunci doresc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la
mine, ca să mă boteze. Voi înşivă, dacă voiţi, veniţi cu sora voastră, sau
trimiteţi-mi pe sora voastră spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi
toată Tavrichia”.
Împăraţii greceşti, primind
această bună înştiinţare, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte
pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicîndu-i: “Milostiveşte-te de împărăţia
creştinească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune
pămîntul nostru şi frică ne este, ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce
a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine şi prin tine,
Domnul va întoarce spre Sine pămîntul Rusiei şi pe cel grecesc îl va elibera de
războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci, de la toţi vei avea slavă
veşnică şi fericire nemuritoare”. Ana, sora împăraţilor, deşi nu voia, însă
socotind mîntuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu, încă şi
patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu
rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: “Fie voia Domnului!” Împăraţii au
trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu cinstiţi
boieri. Ajungînd ea la Herson, a întîmpinat-o cu slavă şi a dus-o în palatul
împărătesc.
În acea vreme, nu cu multe zile
înaintea venirii fiicei împărăteşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a
orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfînta credinţă şi de Sfîntul Botez şi,
tulburîndu-se în sine, zicea: “Zeii Rusiei s-au mîniat împotriva mea, auzind că
voiesc să-i las şi să primesc altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea
pedeapsa orbirii”. Atunci, sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicîndu-i:
“De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfîntul Botez degrabă,
căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei
mîntui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!”
Vladimir, auzind, a răspuns: “De
va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul
creştinilor este mare!” Chemînd el îndată pe episcop, a cerut Sfîntul Botez;
iar episcopul mai întîi l-a luat şi l-a învăţat bine dreapta credinţă, apoi l-a
botezat în biserica Sfinta Sofia, care este în mijlocul cetăţii Herson
(Crimeea), dîndu-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o minune, asemenea
aceleia ce s-a făcut cu Sfîntul Apostol Pavel pe calea către Damasc, cînd
prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe
el în cale, devenise orb. Căci Vladimir, care era orb la ochi, cînd a intrat în
sfînta scăldătoare şi episcopul a pus mîna pe el, după rînduiala Sfîntului
Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. De atunci a văzut
şi a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credinţă, mulţumind
Domnului Hristos, bucurîndu-se şi veselindu-se.
Boierii şi oastea lui, văzînd
acea minune, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare ruşilor şi
grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se
bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu atît mai vîrtos s-au bucurat de
atîtea suflete, care au cunoscut pe Dumnezeu şi au cîntat slavă întru cei de
sus lui Dumnezeu, şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a
oştirilor s-a săvîrşit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la
întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.
După Botez, împăraţii greci au
adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie şi nu după multe zile s-a cununat
cu dînsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată
Tavrichia şi, întărind pacea cu ei, s-a întors în pămîntul său, luînd cu sine
pe arhiereul Mihail, care venise în Constantinopol cu sora împăraţilor. Acel arhiereu
a fost întîiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel Mihail care s-a pomenit mai
sus, care, punînd Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredinţînd prin această
minune pe mulţi din popor. Ci acesta este altul cu acelaşi nume şi mai în urmă
cu anii, căci de la Mihail cel dintîi, pînă la acesta, au trecut o sută de ani
şi mai mulţi. Vladimir a luat din Herson împreună cu arhiereul şi mulţi preoţi,
clerici şimonahi.
El a mai luat de acolo şi
moaştele Sfîntului Sfinţit Mucenic Clement, întîiul episcop al Romei şi ale
ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărţi şi multe podoabe bisericeşti.
A mai luat încă şi pe protopopul Anastasie, care l-a învăţat pe el cum să ia
cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe
Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune sîrguinţă
pentru creştinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum şi toată
stăpînirea sa cea rusească.
Vladimir a poruncit la început să
boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei:
“Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leşească; Sviatopolc
cu femeia fratelui său, de neam grec; Vişeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav şi
Stanislav cu altă doamnă Cehina; Boris şi Gleb cu o femeie de neam bulgar;
Vriacislav şi Sudislav cu o altă femeie. Pe aceştia toţi i-a botezat
mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după
dărîmarea celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lîngă rîul Nipru, se
numeşte din vremea aceea şi pînă acum, Creştatic.
Apoi a trimis propovăduitori prin
toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu toţii la râul
Poceiniu, care curge din Nipru şi se varsă iarăşi în Nipru, toţi bătrîni şi
tineri, mari şi mici, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Iar de nu s-ar găsi
cineva în acea vreme la rîu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu şi
marelui voievod. Făcându-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la rîu,
şi cu dînsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci, s-a adunat toată cetatea la rîu,
de toată rînduiala şi vîrsta, mulţime foarte mare din amîndouă părţile, în acel
loc unde este acum biserica Sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb.
Acelora li s-a poruncit ca,
dezbrăcându-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea bărbătească de
cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adînci, iar cei mai mici aproape de
mal. Astfel să stea toţi în apă, unii pînă la grumaji, alţii pînă la brîu,
despărţindu-se în cete. Preoţii, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, stăteau lîngă
mal, pe scîndurile ce erau pregătite înadins pentru aceea şi citeau asupra
poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfîntul Botez. Ei le puneau nume la
fiecare ceată cîte un nume deosebit şi le porunceau să se afunde de trei ori în
apă; apoi strigau spre dînşii, chemînd după rînduiala Botezului, numele Sfintei
Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii
6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 şi după botezul lui
Vladimir în anul al doilea. Sfîntul Vladimir, privind la botezul unei mulţimi
de atîta popor, se bucura cu duhul şi, ridicînd ochii şi mîinile spre cer, a
zis: “Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, caută spre poporul
Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe Tine. Întăreşte-i în dreapta
credinţă şi ajută-mi mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, ca să
preamăresc numele Tău cel sfînt în părţile Rusiei”.
După botezul poporului, Vladimir
a poruncit ca îndată să sfărîme idolii şi capiştile lor să le risipească pînă
în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada
calului şi să-l târască din deal la vale spre râul Nipru, punînd 12 oameni să-l
bată cu beţe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de
lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului.
Deci, târîndu-l la mal, l-a aruncat în râul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să
nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sânt în josul
Niprului, iar vântul şi valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum
se cheamă al Perunului. Se mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe
un alt idol, legîndu-l credincioşii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l
înece, iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca
şi cum suferea durere.
Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe
cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credinţa, mergea pe mal,
plîngînd şi strigînd: “Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: “Înoată
şi ieşi la mal”. Diavolul, mişcînd pe idol, a ieşit la mal acolo unde este
mînăstirea Viduviţca. Însă, cînd necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat
credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăşi în rîu, unde l-au
înecat. Locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit
Vidibal. Pe toţi ceilalţi idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii
i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Văzînd kievenii cei necredincioşi
sfărîmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau şi se tînguiau după ei,
iar cei pricepuţi ziceau: “Înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care
Dumnezeu este mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi
poruncit a-i sfărîma şi nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădînd pe
cea proastă”.
După sfărîmarea idolilor şi după
risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să
zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus
Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele
Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit
Vasile, întemeind şi alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sîrguit a zidi
o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai
pe urmă s-a numit Desiatina.
La acea biserică, după risipirea
ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvîrşeau slujbele de
toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în
Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înţelepţi zidari
greci şi înfrumuseţată cu toate podoabele. Deci, săvîrşindu-se, a intrat
Vladimir în vremea sfinţirii şi, precum Solomon cel de demult a intrat în
biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd:
“Doamne, Dumnezeule, caută din cer şi vezi, cercetează via aceasta şi o desăvîrşeşte
pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi,
cărora li s-a întors inima în înţelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul
Dumnezeu. Caută şi spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul
robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credinţă şi
osîrdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele şi
dăruieşte-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.
Vladimir, rugîndu-se din destul,
a zis: “Iată, din toată averea mea şi din toate cetăţile mele, dau a zecea
parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Zicînd aceasta, a
întărit-o cu un înscris şi blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar
îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea
aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredinţat biserica
protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a
adus într-însa moaştele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, şi toată
podoaba bisericească cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo.
El a mai făcut o şcoală pentru învăţătura cărţii, căci pe fiii săi şi pe mulţi
copii de boieri a poruncit să-i înveţe Sfînta Scriptură, punîndu-le dascăli
iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe copiii oamenilor cei proşti, să-i ia la
învăţătura cărţii. Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după nişte
morţi.
Nu numai Kievul, dar toată
stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci a trimis în
toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se
boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir vieţuia cu plăcere de Dumnezeu şi cu
dreptate, schimbîndu-şi în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era
în păgînătate. El era povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora
împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Pe celelalte
femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a
eliberat, îndestulîndu-le cu bogăţii şi dîndu-le voie, ca fiecare, dacă
voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat.
La cea dintîi femeie a sa,
Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît
altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i: “Eu am
primit credinţa şi legea creştinească, iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe
care vei voi şi cu el te vei însoţi”. Dar ea a răspuns: “Oare numai ţie îţi
trebuie împărăţie cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu doamnă, cum
voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după
alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”. Zicînd ea acestea,
şedea lîngă dînsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era şchiop din
naştere. Cînd acela a auzit de la maica sa nişte cuvinte ca acelea, a mulţumit
lui Dumnezeu de înţelegerea şi de voinţa ei cea bună şi îndată s-a însănătoşit
şi a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase. De această minune,
Vladimir s-a bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos şi
apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea
Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al călugăriei, luînd
numele de Anastasia.
După aceasta, Vladimir a trimis
la Constantinopol la Preasfinţitul Patriarh Serghie, rugîndu-l ca să mai
trimită la dînsul arhierei şi preoţi, deoarece are seceriş mult, iar lucrătorii
sînt puţini, pentru că la multe cetăţi ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din
Rusia nu erau din destul lesnicioşi la duhovniceasca rînduială, pentru că nu
demult se începuse între dînşii învăţătura cărţii. De aceea, Preasfinţitul
Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi
episcopi şi preoţi. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a
dus cu ei în pămîntul slavon, în părţile Zaliscului, în stăpînirea Rostovului
şi a Suzdalului, şi acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a
numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei
Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni şi să
zidească biserici, şi le-a pus lor episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit
o biserică din lemn, punîndu-le şi episcop.
Apoi a mers în marele Novgorod şi
a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a
stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit
să-l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu beţe spre
batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare,
ca şi cum l-ar fi durut: “Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mîinile acestor
oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac
multe răutăţi! Vai mie!” Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov
şi îndată s-a afundat în adîncime. Dar, după puţină vreme, înotînd împotriva
rîului, s-a arătat iarăşi afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el
cu un băţ, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod şi a lovit pe unul
din cei ce-l dorea pe el şi iarăşi, strigînd, s-a afundat şi a pierit cu sunet.
Sfântul Vladimir, străbătînd şi
prin celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni botezînd popoarele,
le zidea biserici şi le punea episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în
Kiev, cetatea de scaun, şi a împărţit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după
numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în
marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav,
în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în
locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe
Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan;
pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luţca şi pe Sudislav,
în Iscova. Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să
nu facă strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci
toţi să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit şi aceasta:
ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos Dumnezeu şi să caute
mîntuirea sufletelor omeneşti, aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, zidind
biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop şi preoţi.
Astfel, rînduindu-i pe ei şi
trimiţîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la
adînci bătrîneţi. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea şi întemeia
biserici şi mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită şi adeseori punea în
curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioşi, care
nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana şi
băutura. El avea pace şi dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu
ungurii şi cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe
care îi biruia, ca şi Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.
Sfântul Vladimir atît era de
milostiv şi îndurat, încît şi pe oamenii cei răi şi vrednici de pedeapsă, nu se
grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulţiseră
tîlharii, hoţii şi toţi ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi
bătrînii au zis către Vladimir: “Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?”
Iar el a zis: “Mă tem de păcat”. Mitropolitul şi bătrînii au zis: “Tu eşti pus
de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor buni.
Deci, ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe
cei răi, apoi să ştii că faci rău celor buni. Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei
buni să petreacă în pace”. Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele
Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie şi s-a sălăşluit în peştera
nemţească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.
Apropiindu-se fericitul sfîrşit
al Sfântului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrşitul soţiei lui, marea
doamnă Ana, sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea
creştinării Rusiei şi mîntuirii atîtor suflete omeneşti. Ea, cu trei ani înaintea
sfîrşitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii
sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul său Boris, căci
îi era lui mai iubit decît toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întîmplat că
Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin
împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească
pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea
sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieşea
din Kiev, ci aştepta sau, mai ales, dorea sfîrşitul tatălui său. Deci,
Vladimir, zăcînd multe zile şi săvîrşind toate cele cuviincioase sfîrşitului
său, în bună mărturisire şi-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu,
în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de
ani a Sfîntului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu
Cuvântul, 1005.
Astfel s-a sfîrşit Marele Cneaz
Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut la marea
domnie a Kievului, mutându-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea
botezului 8 ani şi după botez 27 de ani şi cîteva luni, iar în anul al 28-lea
s-a săvîrşit. Sviatoslav, iubitorul de stăpînire, s-a bucurat de sfîrşitul
tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întâi tăinuia moartea lui;
apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare
de Dumnezeu, Desiatina.
Acolo s-au adunat la cinstitul
lui trup, toţi kievenii şi mărginaşii duhovniceşti şi mireneşti, plîngînd şi
tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în
mormînt de marmură şi l-au aşezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai
rînduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfînt şi întocmai cu apostolii, pentru
că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.
Deci, dacă cineva întoarce din
rătăcire pe un păcătos şi face din om nevrednic, unul cinstit, cu atît mai mult
cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înşelăciune idolească atîtea
popoare de păcătoşi, care nu ştiau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a
făcut vrednici lui Dumnezeu şi s-a rînduit cu sfinţii în împărăţia lui Hristos
Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine
cinstea, slava, mulţumirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Sursa: http://www.resurse-ortodoxe.ro/sfantul-si-intocmai-cu-apostolii-vladimir-marele-domn-al-kievului_l1747_p0.html
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu