“Hrăneşte-ţi trupul, dar nu-l
omorî prin lăcomie!”
(Sf. Ioan Hrisostom)
POSTUL –
CALEA CĂTRE MÂNTUIRE
Sănătatea
este unul dintre marile daruri cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu noi,
oamenii. Din păcate, numai când aceasta este ştirbită de vreo boală, abia
atunci ne dăm seama de adevărata ei valoare. De aceea, una dintre datoriile
noastre elementare ar fi să ne păzim mai ales de abuzuri, ţinând seama de o
străveche şi venerabilă virtute numită “cumpătare”.
Postul
înseamnă cumpătare
Între
cumpătare şi post deosebirea nu este prea mare, deoarece postul nu este altceva
decât o cumpătare continuă. Aşadar, şi când nu ne aflăm în perioada postului
propriu-zis trebuie să fim cumpătaţi, dar nu numai la mâncare. Prin însăşi
esenţa ei, viaţa creştină obligă la echilibru, la acea “dreaptă socoteală” despre
care vorbesc Sfinţii Părinţi. Mirenii îl
numesc “discernământ” dar, cu siguranţă, este
vorba despre aceeaşi trăire. Această măsură înţeleaptă se recomandă şi
în respectarea postului, care este nu numai un extraordinar mijloc de păstrare
a sănătăţii, ci chiar o poruncă dumnezeiască; Sfântul Vasile cel Mare ne spune
aşa: “Pentru că primii oameni n-au respectat postul, au fost daţi afară din
rai; noi trebuie să-l respectăm ca să putem intra iarăşi în rai”.
Pentru destui creştini, postul este o bucurie, mai
ales pentru aceia care duc o viaţă cumpătată. Pentru alţii însă, care se
autodenumesc tot creştini, postul este o povară plină de tristeţe. Iar celor mai mulţi postul le este indiferent,
motiv pentru care îl consideră de-a dreptul inutil.
Un
exerciţiu de virtute
Dar de ce oare postul – recomandat nu numai de toate
religiile lumii, ci chiar şi de ştiinţă şi medicină – nu este primit cu bucurie?
Răspunsul este simplu: Pentru că neştiutorii înţeleg prin post un fel de chin,
o autoflagelare fără rost şi consideră că acei
care rabdă de bună-voie de foame îşi slăbesc în mod deliberat puterea de
muncă, au permanent ameţeli şi sunt expuşi foarte uşor la îmbolnăviri. Oare numai la atât să se reducă postul creştin? De fapt,
ce facem atunci când postim? Întâi şi întâi ne înfrânăm de îmbuibarea cu mâncăruri
consistente – în cazul bolnavilor numai
de la unele – şi băuturi, dar şi de toate cele lumeşti, “de poftele cele rele”.
De ce face creştinul toate acestea? Pentru ca rugăciunea să-i fie bine primită,
să ajungă mai lesne la Dumnezeu, iar acesta să-i fie milostiv.
Postul nu se rezumă la o simplă dietă fără carne, lactate
şi ouă, el este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor
trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă şi, implicit, un mijloc
de mântuire. Dar, în acelaşi timp, este vorba şi despre un act de cult, adică de
o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că postul înseamnă şi jertfă. O
renunţare de bună voie la ceva care îţi este îngăduit. Numai că e o altfel de
renunţare, una izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Creator.
Cum
trebuie să postim?
Respectarea posturilor este o datorie a bunului
credincios, o datorie cuprinsă în Porunca a doua a Bisericii. Sfintele Soboare
şi rânduielile date de Sfinţii Părinţi pedepsesc cu asprime pe cei care nu “păzesc
posturile”, cum se spunea în cărţile vechi. Nu ne referim numai la postul trupului, ci, mai ales, la
cel al sufletului. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, se cuvine să ne silim
a ne curăţa şi sufletul, petrecând mai mult timp în rugăciune şi pocăinţă. Postul
întreg, adevărat şi desăvârşit este numai atunci când cel trupesc se îmbină cu
cel sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare şi, totodată, de
purtare.
Iată ce ne îndeamnă Biserica, prin cântările ei din
slujbele Postului celui Mare: “Să postim, post primit, bineplăcut Domnului;
postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea
mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul
mincinos. Lipsirea acestora este
postul cel adevărat şi bineprimit” – se spune în Cartea Triodului. Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Postiţi? Arătaţi-mi-o
prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă
cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă,
întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul,
şi urechile, şi picioarele, şi mâinele voastre, şi toate mădularele trupului
vostru. Mâinele voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de
lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor.
Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine...Gura trebuie să postească de
sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase… ”.
Post cu rost
şi cu folos
Postul foloseşte deopotrivă
şi sufletului şi trupului, pentru că – spre deosebire de afirmaţiile unor
teorii pseudo-ştiinţifice – acesta întăreşte trupul şi, în acelaşi timp,
uşurează şi curăţeşte sufletul. Altfel spus, păstrează sănătatea trupului şi dă
aripi sufletului. Tocmai de aceea, Legea Veche îl recomandă şi îl impune de
atâtea ori: “Nu fi nesăţios întru toată desfătarea şi nu te apleca la mâncăruri
multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere şi nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţiu, mulţi au pierit;
iar cel înfrânt îşi va înmulţi viaţa”, zice Înţeleptul Isus, fiul lui Sirah. Mântuitorul
însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a
începe proprovăduirea Evangheliei. El însuşi ne învaţă cum să postim şi ne
spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune. Posteau, de
asemenea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor; de altfel, ei sunt aceia care au şi
rânduit postul pentru toţi creştinii. Iar Sfinţii Părinţi laudă şi recomandă
postul cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sf. Ioan
Gură de Aur: “Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele
nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează”.
Despre Postul Paştilor
Postul
Paştilor, Postul Mare sau Păresimile (de la cuvântul latinesc
quadragessima=patruzeci) este postul dinaintea celei mai mari sărbători
creştine: Învierea Domnului. Este rânduit întru cinstea Patimilor Domnului nostru
Iisus Hristos şi ne aminteşte de postul de patruzeci de zile al Mîntuitorului
în pustie, înainte de a ieşi în lume pentru provăduirea Envangheliei. Este o
vreme de priveghere şi, totodată, de pregătire (prin post, rugăciune, fapte
bune şi pocăinţă), pentru apropierea, cu vrednicie, de Sfântul Trup şi de Sângele
Mântuitorului Hristos, întrucât, de obicei, la Paşti se împărtăşesc toţi
credincioşii.
Acest
post, care ţine şapte săptămâni, începe cu Duminica lăsatului sec de brânză (Duminica
izgonirii lui Adam din Rai) şi se încheie în noaptea de Înviere. Postul Paştilor este cel mai vechi, mai lung şi mai de
seamă dintre posturile bisericeşti. Nu se mănâncă nici peşte, nici untdelemn şi
nu se bea vin. Se dezleagă la vin şi untdelemn numai sâmbăta şi duminica (pentru
că în aceste zile se face Liturghie deplină), iar la peşte numai de Buna-Vestire
şi de Florii (pentru că sunt praznice mari).
De asemenea, este bine de ştiut că sunt scutiţi de
ajunare (post) numai copii, lăuzele, bătrânii şi bolnavii sau cei neputincioşi,
precum şi persoanele aflate în situaţii
speciale. Toţi ceilalţi ar trebui să ţinem cu luare-aminte şi credinţă acest
sfânt şi mare post, care poate să ne apropie cu încă un pas de mântuire şi,
implicit, de veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu.
Splendida rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, pe care o
reproducem în continuare, se cuvine a fi rostită de creştini în toate zilele Postului
Mare:
“Doamne şi
Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de
stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul
curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie,
slugii Tale.
Aşa,
Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osâdesc pe
fratele meu, că binecuvântat eşti acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
Cuvânt de învăţătură
De la
Paris, preotul paroh al parohiei ortodoxe române „Sfânta
Parascheva – Sfânta Genoveva” (biserica Saint Sulpice), părintele
Răzvan Andrei Ionescu, transmite pentru cititorii noștri acest cuvânt de
învăţătură cu privire la necesitatea şi importanţa postului în viaţa
creştinilor:
„Să fim sinceri: când spunem „post”, mintea ne fuge îndată la privarea de anumite
mâncăruri. La urma urmei însă, faţă de măsura noastră de eventuală abţinere de
la anumite produse, cei care duc cu durere lipsa de hrană şi de cele necesare
traiului, nu sunt ei cu mult în faţa noastră ? Una e să nu mănânc carne o
scurtă perioadă, alta e să sufăr efectiv de foame! Nemaivorbind de cei aflaţi
în greva foamei! Să fie aceştia din urmă postitorii pe care îi doreşte Domnul?
Dumnezeu nu ne vrea în lipsuri. Dumnezeu e bun, e
dăruitor (nu poţi să fii bun fără să dăruieşti!), deci cine e în relaţie cu El
ajunge inevitabil să fie copleşit de darurile Sale. Atunci cum să vrei să fii
în lipsă? Lipsurile, ca în parabola fiului risipitor, aparţin celui care poartă
împovărarea îndepărtării de Dumnezeu. Ca părinte de copii ştiu că nu poţi să nu
îi copleşeşti cu tot ce ai mai bun (dar ce te faci când, în exerciţul propriei
libertăţi, aceştia nu vor să primească? Acela e un fals post!). Iar noi suntem
răi ca părinţi faţă de măsura Bunului Părinte, <>, acela care, efectiv, poate, ca nimeni dintre oameni, să ne
compleşească cu darurile Sale. Atunci ce sens mai are să căutăm de bunăvoie
lipsurile, cum ar fi lipsirea noastră de mâncare?
Mântuitorul Hristos, om şi Dumnezeu fiind deopotrivă, a
postit. El este modelul nostru dumnezeiesc şi uman, este Omul aşa cum l-a dorit
Dumnezeu dintru început. Primul om, Adam, n-a împlinit chemarea, noul Adam însă,
care este Iisus Hristos, da: trăieşte în întregime după voia lui Dumnezeu.
Supune în Taina ascultării de Părinte (să nu uităm că prin neascultare a intrat
păcatul în lume!) voinţa sa omenească, liberă, lui Dumnezeu. Iar dacă modelul
nostru desăvârşit, Iisus Hristos, a postit, strunind astfel firea omenească,
sălbăticită prin păcat, înseamnă că
postul este ceva necesar structurii, stării noastre în faţa lui Dumnezeu.
Atunci noi de ce nu am posti tocmai pentru bucuria asemănării în faptă cu Cel
drag şi mântuitor nouă? În plus, postind, postesc nu de unul singur, ci cu
Biserica întreagă, care posteşte în perioada Postului Mare. Nepostind,
dimpotrivă, mă rup din comuniunea cu Biserica şi intru in neorânduiala
individualismului, rupându-mă de harul care vine de la Hristos pe drumul
răstignirii poftelor şi al neputinţelor.
Postind, nu împlinesc nicidecum o performanţă la nivel de
abţinere. Infinit mai mult, parcurg un drum, cu toată fiinţa mea, de la
„nu”-urile pe care le adresam în mod păcătos lui Dumnezeu, cu tot păcatul, la
„da”-ul urmării Lui. Negarea negaţiei păcatului este adevărul afirmării
comuniunii cu Dumnezeu. Si acesta înseamnă post: prin „nu” adresat tendinţelor
care mă dezintegrează şi mă pervertesc, spun „da” binelui, sfinţeniei, harului
mântuitor. Postind, parcurg drum de la mizerie la slavă, de la moartea lentă
din mine, ce se manifestă cu fiecare păcat, la Învierea sigură, ce nu se va mai
lua niciodată. De aceea, postul nu poate fi privit sau înţeles ca performanţă
de moment, cu atât mai puţin ca o performanţă alimentară, ci ca un parcurs
urcător spre bucuria Invierii.
Postul Mare nu are nici un sens dacă nu pregăteşte în noi
Sărbătoarea Învierii! Cine nu vrea Înviere, cine nu vrea trecere („pasha”) de
la robia întunericului la starea de fiu al Luminii, nu are decât să nu
postească. Postul este doar pentru cine vrea să fie tot mai viu, până la
măsurile împărtăşirii din viaţa Celui ce este veşnic. Hristos înviat trage la
viaţa veşnică pe tot doritorul de bunăvoie să Îi urmeze. Iată, în acest
context, o întrebare pe care mi-o pun cu precădere în post, mai ales în timpul
Sfintei Taine a Mărturisirii (Spovedaniei): ÎN RAPORT CU CE VREA DUMNEZEU DE LA MINE, EU PE UNDE MĂ AFLU?”
Victor
M. Ionescu
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu