În volumul său "World Without Cancer", autorul american Edward Griffin descrie adevărul despre o descoperire mai veche, ascunsă cu grijă de marele public, şi anume proprietăţile curative ale vitaminei B17, numită şi laetril sau amigdalina, scrie EsoReiter, citat de Agerpres.

Este un fapt demonstrat faptul că această substanţă distruge repede celulele canceroase. Autorul oferă mai multe informaţii despre vindecarea bolnavilor de cancer graţie B17, precum şi explicaţiile ştiinţifice ale acţiunilor sale şi ridică întrebarea 'De ce medicina convenţională nu recurge la aceasta pe scară largă împotriva bolii înşelătoare?'.

Griffin susţine că vitamina B17 nu este utilizată în medicina convenţională nu din raţiuni de ordin ştiinţific, ci din cauza politicii elitei mondiale în domeniul oncologic. Miliarde de dolari sunt cheltuite anual pe cercetare şi tratamente ale cancerului, alte miliarde sunt cheltuite pe producţia armatei de substanţe chimice destinate să lupte împotriva bolii. Astfel, ascunderea vitaminei B17 este de ordin economic pentru o industrie farmaceutică dominantă în lumea noastră.

Vitamina B17, care ucide cancerul, este conţinută în special în sâmburii de caise. Aceştia au fost declaraţi oficial medicament împotriva tuturor tipurilor de cancer încă acum 35 de ani. După cel de-al Doilea Război Mondial, dr. Max Gerson şi-a tratat cu succes pacienţii cu acest remediu şi l-a inclus în metoda sa de combatere a cancerului.

Amigdalina se găseşte în sâmburii de caise, migdale, vişine, piersici, prune şi mere, precum şi în seminţele de mere, sorg, mei, seminţe de in, linte, unele soiuri de fasole şi struguri. De asemenea, în unele plante şi multe alte produse pe care omul modern nu le utilizează în mod curent în alimentaţie.

Modul actual de viaţă ne face să consumăm produse din făină rafinată, mult zahăr, ulei de gătit şi alte produse industriale şi procesate, în timp ce alimentele organice naturale au fost mult timp absente din meniul nostru. Bunicii noştri au mâncat alimente naturale nerafinate, iar cancerul pe vremea lor era un eveniment rar. Ei consumau fructe uscate, pâine din făină brută şi chiar pâine din mei. Astfel, ei aveau acces, fără să ştie, la vitaminele necesare pentru o viaţă sănătoasă, ferită de boli, inclusiv amigdalina (B17).

Vitamina B17 a fost interzisă pentru tratamentul cancerului acum 35 de ani, chiar dacă numeroşi savanţi susţineau că, dacă o persoană ar consuma zilnic această vitamină, ea nu ar dezvolta cancer, susţine autorul volumului menţionat. Potrivit acestuia, giganţii farmaceutici, precum şi Ministerul Sănătăţii al SUA au exercitat presiuni uriaşe asupra Direcţiei de control pentru calitatea alimentelor şi medicamentelor, care a declarat drept ilegală comercializarea vitaminei B17, împreună cu informaţiile ataşate despre efectele sale terapeutice împotriva cancerului, precum şi vânzarea unor categorii de fructe proaspete şi sâmburi de caise.

Tactica mai includea răspândirea de zvonuri că sâmburii de caise şi de migdale conţin cianură şi că aceasta i-ar putea otrăvi pe cei care le mănâncă. Dar adevărul este că nimeni nu s-a otrăvit din această cauză până în zilele noastre, chiar dacă a consumat în cantităţi mari sâmburi de caise sau migdale, scrie Edward Griffin în volumul său.

Sursa: http://jurnalul.ro/stiri/observator/descoperire-revolutionara-ascunsa-de-companiile-farmaceutice-adevarul-despre-vitamina-care-ucide-cancerul-643378.html

Braşoveanul Victor Bogdan a brevetat un produs pe bază de miere de albine care vindecă toate bolile. Este atât de eficient, încât nu are rival în farmacie, susţine inventatorul acestui medicament dulce, numit Apisan Forte. Inginerul Victor Bogdan nu face altceva decât să adune din stupi cam tot ce produc harnicele albine. Printr-o metodă “primitivă”, după cum spune el, adică păstrând produsele în starea lor naturală, a obţinut un medicament care vindecă până şi cancerul.

Inginerul Victor Bogdan s-a născut în Braşov. “Am făcut Liceul numărul 4, la seral, şi şcoala profesională. Am ieşit montator de locomotive Diesel. Am şi lucrat un pic la Automotoare Braşov. Apoi, la o întreprindere de construcţii, unde era inginer tatăl meu”, îşi aminteşte el.

În 1967, a absolvit Facultatea de Construcţii din Bucureşti. Dar, cum făcuse cursuri de apicultură şi se documentase în acest domeniu, şi-a schimbat planurile şi, în 1975, a cumpărat trei stupi. “Am ajuns la concluzia că produsele apicole sunt bune pentru sănătate, dar am zis să am mierea mea”, a povestit inginerul pentru Monitorul Expres . A avut încă din tinereţe probleme cu inima, iar medicii îi dăduseră un pumn de pastile. Tot gândindu-se dacă nu cumva există şi un leac naturist pentru reumatism, cardiopatie ischemică, tensiune oscilantă şi câte îl mai dureau, a început să se trateze cu miere naturală din proprii stupi. Încet-încet, şi-a recăpătat sănătatea.

Şi-a vindecat inima cu miere

Şansa lui a fost să-l cunoască pe celebrul bioterapeut Valeriu Popa, pe când erau colegi la Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor. De la el a învăţat reflexoterapia, dar şi tratamente care au vindecat multă lume. “Acest om m-a ajutat să scap de necazuri cu reţete naturiste. ‘Nu mai lua pastile, Bogdane, mănîncă miere de salcîm, dar aia de calitate, maturată în stup. E mană cerească pentru inimă’, mi-a spus Valeriu Popa. De la el am aflat că şi solul are o mare importanţă, aşa că am luat miere din zona Vălenii de Munte. Şi nu orice miere de salcâm, ci una din salcâm 85%. Restul sunt alte două plante care înfloresc în aceeaşi perioadă. Această miere specială hrăneşte muşchiul cardiac. De atunci, cred că am mâncat o jumătate de tonă de miere”, a mai povestit bioterapeutul. Acum, la cei 67 de ani ai săi, braşoveanul poate diagnostica într-o clipită orice persoană doar palpându-i palmele. Iar pentru afecţiunea găsită, are leac în mierea vie combinată cu ce mai ştie el din ceea ce recoltează de la albine.

O idee născută din păstură

Inginerul constructor susţine că are scheme de tratament pentru cel puţin 210 boli, unele dintre ele foarte grave, pentru care medicii nu au nici o speranţă de vindecare. “Oamenii care au apelat la mine mi-au adus actele din care rezulta că medicina nu mai are cu ce să-i ajute. Eu le-am trimis tratamentul meu prin poştă şi uite că trăiesc şi azi”, a spua braşoveanul care-şi aminteşte cum a inventat reţeta miraculosului Apisan Forte. “Apelase la mine mama unui copil care trebuia să ia cortizon. Femeia era cadru medical, ştia că dacă s-a ajuns la cortizon nu e de bine. I-am dat păstură, substanţa cu care se hrănesc larvele de albine. E foarte hrănitoare, substanţele ei fac minuni. Dar păstura e foarte puţină. Am recoltat din stupii mei cam un kilogram, ceea ce nu se prea face. După un timp, doctorul i-a zis femeii că acel copil are ficat de nou-născut. Apisan Forte e foarte apropiat de această păstură atât de rară”, a explicat el. Practic, suplimentul naturist inventat de el conţine polen, miere, aminoacizi esenţiali, vitamine hidrosolubile, liposubile, hormoni, acizi nucleici, enzime şi substanţe antioxidante. Cei mai importanţi par să fie aminoacizii esenţiali care, după cum susţine bioterapeutul, îi pierdem începînd cu vârsta de 35 de ani. “Fără ei, organele o iau razna, fiindcă aceşti acizi controlează dezvoltarea corectă a celulelor”.

În ce constă terapia cu Apisan Forte?

Victor Bogdan precizează că nu e de ajuns să iei cu linguriţa medicamentul tămăduitor, ci trebuie să ţii şi o anumită dietă pe care ţi-o prescrie tot el. Concomitent, bolnavul trebuie să bea ceaiuri şi să facă reflexoterapie, adică masaj în talpă. Dar nu la reflexoterapeut, ci el însuşi sau o rudă apropiată trebuie să înveţe tehnicile de masaj, pentru că masajul primit de la o persoană dintr-o clasă energetică diferită n-are nici un efect, ba mai rău, poate înrăutăţi situaţia.

Schema de tratament este personalizată în funcţie de boală şi pacient. Bioterapeutul expediază beneficiarului lista cu instrucţiuni, alimentele bune şi cele interzise, planşe cu punctele din tală care trebuie masate şi, bineînţeles, borcanul cu Apisan Forte. Îi mai recomandă să bea apă distilată, terapie moştenită de la Valeriu Popa. “Eu trimit cam 10 pagini şi şapte planşe. Un dosar întreg. Nu costă nimic, dacă omul are cancer, otită sau vrea doar să-şi consolideze sănătatea. Dacă e necăjit, nu-i mai cer nimic. Mă orientez şi eu”, a mărturisit terapeutul, precizând că preţul pentru Apisan nu e fix, ci în funcţie de cine îl cumpără.

Miraculosul leac nu e de găsit nici în farmacii, nici în magazinele naturiste. Din mai multe motive. Adăugând preţul comerciantului, Apisan Forte ar costa aproape dublu. Şi, în al doilea rând, pentru că “în cantitate mare, se alege praful de tot ce e mai bun în Apisan. Obţinut industrial, produsul se poate compromite”, a explicat Victor Bogdan.

La preparare nu foloseşte unelte de metal, ci colecţia de linguri de lemn cumpărate de soţie. Inventatorul produsului Apisan Forte susţine că are cutia poştală plină de scrisori de mulţumire de la cei care s-au vindecat urmîndu-i sfaturile. De la oameni simpli, până la vedete, politicieni şi generali. Şi braşovenii au apelat la tratamentul cu Apisan. Cei mai mulţi suferă de cancer, hepatite, Parkinson, boli de stomac. Sunt cu toţii mulţumiţi de rezultate. Dar, poate cel mai de succes caz al lui Victor Bogdan este chiar mama sa din Braşov. “Are 92 de ani şi trăieşte cu Apisan”.

Medaliat cu aur peste hotare

Pasiunea pentru albine i-a adus recunoaştere internaţională. Deşi reţeta Apisan-ului a pus-o la punct încă din anii ’80, abia în 2003 a primit aprobare de la Ministerul Sănătăţii, fiind ajutat de medici cu renume în pregătirea documentaţiei. În 2006, produsul a primit brevetul de invenţie. Participând la saloane de invenţii din lume, s-a întors cu medalii de aur. Asociaţia inventatorilor din Hong Kong şi China i-a dat o cupă şi o diplomă pentru preparat şi procesul de obţinere a acestuia. Totul este natural şi provine din stupi. Un tratament complet pentru cancer înseamnă cam 12 kilograme, fiindcă se iau câte trei linguri pe zi, pe nemâncate, vreme de şase luni. Lingura trebuie să fie de lemn, iar produsul nu se înghite, ci se ţine întâi sub limbă câteva minute.

Cît despre albinele care i-au salvat viaţa lui, şi atâtor români, acestea locuiesc în 60 de stupi, într-o pădure de la marginea Bucureştiului. “Albinele fac singure mierea, dar şi apicultorul trebuie să fie băiat deştept, să n-o strice. De exemplu, dacă încălzim mierea zaharistă, 98% din ce-i mai bun în ea se duce pe Apa Sâmbetei”, a explicat pensionarul care îşi petrece întreaga zi cu albinele lui.

La ce e bun Apisan Forte?

Apisan Forte este indicat ca adjuvant în tratamentul multor afecţiuni, dar şi în prevenirea lor, pentru întreţinerea sănătăţii generale.

- ajută la dezvoltarea organismului copiilor în perioada de creştere

- întârzie îmbătrânirea

- sporeşte imunitatea

- stimulează activitatea creierului, performanţele intelectuale

- combate subnutriţia, alcoolismul cronic

- rezolvă dereglările hormonale

- împiedică şi ameliorează evoluţia hipertrofiei de prostată

- este recomandat în flebite, varice, hemoroizi, constipaţie, colită, pietre la fiere, arteroscleroză, căderea părului

- grăbeşte procesul de cicatrizare a rănilor, elimină infecţiile pielii

- este hepatoprotector (hepatite cronice, ciroze) şi cardioprotector (insuficienţă cardiacă, cardiopatie ischemică)

- sporeşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează

- singur sau asociat cu ceai expectorant, Apisan Forte este recomandat în combaterea tusei rebele şi favorizarea expectoraţiei

- ameliorează funcţia vizuală.

Contraindicaţii: Produsul nu prezintă efecte secundare. Singura contraindicaţie o constituie diabetul, motiv pentru care pacientul trebuie să ceară sfatul medicului înainte de a începe tratamentul cu Apisan Forte.

Sursa: http://inforor.com/leac-babesc-care-vindeca-aproape-orice-boala/

Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii. În cele din urmă a murit, iar acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă. Părintele Paisie le-a răspuns că şi el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.

Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki (rachiu) în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Maica Domnului să-l ajute să taie câte un pahar de băutură. După un an, cu pocăinţă şi luptă, a reuşit să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată. Lumea a văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă cu patima să. Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său?

sursa pemptousia.ro

http://ortodox.md/articole/calugarul-alcoolic/

Moldova Ortodoxă

Va recomandam si aceste carti duhovnicesti pe care le puteti comanda dand clic pe titlu:

File de Pateric. Din imparatia monahilor - Sfantul MunteAthos. Cuviosi Parinti athoniti ai veacului al XIX-lea

Dialoguri la Athos, de GherondaIosif Vatopedinul

Vietile sfintilor de peste totanul

La Schitul Kavsokalivia au existat unii despre care se bănuia că se prefăceau a fi nebuni.

Agathon – despre care nu am putut stabili cu exactitate dacă a fost călugăr sau un simplu mirean, cunoscut cu acest nume și numit cu acest nume de către părinți -, a trăit o viață ascetică, între anii 1920 și 1930, în niște magazii improvizate sau în chilii părăsite.

Fiindcă a avut grijă ca nimeni să nu-l poată vizita în aceste deosebite colibe-refugiu ale sale, a rămas necunoscut chipul rugăciunii și a nevoinței sale duhovnicești ascunse, precum și felul viețuirii sale. De vreme ce mâncare gătită mânca numai când îi duceau pustnicii din dragoste sau pentru mici slujiri pe care le făcea, dar și pentru că nimeni nu l-a văzut umblând fără scop sau vorbind în deșert, niciodată nu a fost absent de la ascultările de obște, regulate și ocazionale, precum și de la privegherile și slujbele de la biserica principală a Schitului.

În timpul verilor umbla cu capul descoperit, cu un singur hiton și desculț. Frigul înțepător și zăpada înghețată din timpul iernii le înfrunta cu prudență și înțelepciune.

Odată cu primele „întorsături” ale vremii, își scotea dulama sa cea veche și se echipa cu „uniforma” sa de iarnă, groasă și grea care, ca s-o descriem în amănunt, se compunea din următoarele: un fes călugăresc pe capul său bogat în păr, o flanelă groasă și aspră, făcute la Schitul Sfânta Ana, îmbrăcată direct pe trup, pantaloni de invenție proprie, cusuți din rafie, opinci pe care le confecționa el însuși din piele de mistreț, pe care i-o dădeau vânătorii, și o „rasă” alcătuită din piei de oaie care, pentru pricini lesne de înțeles, îi plăcea s-o numească „cojoc” (3 Împ. 19, 13). Însă mintea tuturor celor care-l vedeau mergea mai mult la eschimoșii de la Polul Nord și mai puțin la Proorocul Ilie Tesviteanul.

Nu făcea rău la nimeni, nu-și pierdea răbdarea și stăpânirea de sine și niciodată nu protesta pentru faptul că destui frați, cu ocazia venirii lui la biserica schitului sau la vreo chilie pentru a ajuta la ceva, îl puneau la încercare, glumind și ispitindu-l peste măsură. O astfel de viețuire Părinții din Schit voiau să o imortalizeze fotografic. Inițiativa aceasta cred că a fost organizată de obștea Ioasafeilor. Când și-a dat seama ce „unelteau” să facă, s-a împotrivit, dar în cele din urmă fără voie și ținut de părinți – cu toate acestea zâmbind fără răutate – s-a spus „uneltirii”.

Părinții Ioasafei din Karyes, care au venit de la Schitul Kavsokalivia, în urma unei întâlniri și discuții duhovnicești, au avut noblețea și bunătatea să-mi descopere despre cine este vorba în fotografie, pe care cu bucurie o anexez.

de Episcop Hrisostom de Rodostol

Din Cartea „Persoane și Evenimente în Athon”, pp. 200-201.

Sursa: http://www.marturieathonita.ro/agathon-nebunul-de-la-kavsokalivia/

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh![1]

Îmi cer iertare, Preacuvioase Părinte Ioanichie[2], că aşa târziu v-am trimis aceste rânduri. Mărturisesc că eu am scris pe hârtie întâmplarea întâlnirii mele cu monahia Teodora, aşa cum m-aţi sfătuit când eram sub mantie, chiar în acele zile cât am stat la Sihăstria, după călugărie, căci m-am gândit să nu mai uit din acea întâlnire anumite vorbe sau cuvinte.

Deoarece am scris repede şi grăbit, şi fiind presat de timp, inevitabil am scris şi mai urât şi greu de înţeles, aşa că m-am gândit să scriu mai clar şi mai citeţ şi să vă trimit scrisoarea. Dar, pe de o parte, din lâncezeală şi, pe de altă parte, din lipsa de timp a unui program încărcat, am tot amânat. Iată însă că în această seară, după ce am venit de la înmormântarea Părintelui Ieroschimonah Onufrie, pe care l-am cunoscut personal, mişcat profund de această viaţă înşelătoare şi pătruns de această tainică filosofie a morţii, pentru cei împăcaţi cu Dumnezeu şi cu aproapele – bucurie, iar pentru cei roşi de viermele conştiinţei şi neîmpăcaţi cu cei din jur – groază şi cutremur; cuprins deci de aceste sentimente, ignorând oboseala şi celelalte neputinţe ale mele, m-am hotărât să vă scriu cele ce urmează:

În seara zilei de 14 august 1999, fiind paracliser la biserică, am văzut în jurul orelor 17 o maică ce prin îmbrăcăminte părea o oarecare monahie de chinovie şi nu dădea de bănuit că este o pustnică. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că era cu totul absorbită de o altă lume şi plângea domol şi liniştit, rugându-se cu un şirag de metanii, retrasă lângă un colţ al bisericii. Deoarece toţi părinţii erau la masă, înainte de privegherea Adormirii Maicii Domnului, eu am fost singurul care am văzut-o, fiind încă la biserică. Invitând-o la masă, m-a refuzat delicat, în sensul că nu mi-a mai permis să-i fac o a doua invitaţie, spunându-mi: Părinte, nu mănânc deoarece eu ticăloasa, nimic lucrând, nici nu trebuie să mănânc; la care cuvinte am renunţat şi am plecat la ale mele treburi, în biserică.

Trebuie să menţionez starea de permanentă umilinţă şi plângere în care se afla chiar şi când vorbea cu mine, neputând a se stăpâni. În timp ce aprindeam candelele în biserică, s-a apropiat cu sfială de locul unde eram şi m-a rugat, zicându-mi: Părinte, v-aş ruga ceva, că eu sunt străină şi aici nu cunosc pe nimeni, aşa că am îndrăznit la Sfinţia Voastră. Iar eu am răspuns: Dacă îmi stă în putinţă, v-aş ajuta. Şi întrebând-o de la ce mănăstire este, mi-a zis că de la mănăstirea Pasărea (Bucureşti). Părinte, eu am fost trimisă de ascultare de duhovnicul meu să trimit un plic la poştă, însă n-am prin cine să-l trimit. Şi la sugestia mea de a-l pune singură la poştă atunci când se întoarce, de-abia atunci, silită de împrejurări, mi-a zis că nu poate, căci stă undeva în pădure. Când am auzit aceasta, m-am uitat la ea cu neîncredere, gândind în sinea mea că o fi o „pustnică de ogradă”, cum se zice celor ce stau de capul lor în pustie, fără binecuvântare, şi au rânduiala de sine neîntemeiată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care sunt într-o amăgire de sine. Dar Dumnezeu avea să-mi arate că eu aveam de fapt în faţa ochilor o cuvioasă „de care toată lumea nu este vrednică”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pe care eu, prostul şi trufaşul, o dispreţuisem la prima vedere.

Am întrebat-o dacă nu se teme de fiare, la care ea mi-a răspuns:

Părinte, eu de mică am fost obişnuită cu pădurea, cu muntele şi singurătatea, căci satul unde am copilărit era situat în astfel de locuri şi nu mă tem de animale, ci mai mult de oameni. La care am început să-i spun de pericolul înşelării zugrăvit în Filocalie şi mai ales la Sfântul Ignatie Briancianinov, la care mi-a răspuns, suspinând:

Părinte, vai de noi, că nu ştim ce ne aşteaptă în ceasul morţii, ce chinuri suferă cei ce nu s-au pocăit!

După aceea am întrebat-o de scrisoare şi mi-a spus că vrea să o trimită la Pasărea, la maica la care a fost uceniţă, pe nume Timoteia, urmând ca aceasta să-i trimită un colet pe adresa mea. Iar această maică ce se numea Teodora (ca rasoforă o chema Elisabeta) urma să revină pe data de 14 octombrie sau 8 noiembrie să ia coletul de la mine. Dar nici până în ziua de astăzi n-a mai venit şi nici colet sau răspuns n-am primit de la maica Timoteia din Pasărea.

După aceasta i-am răspuns (intenţionat făcând aceasta, căci începusem să-mi dau seama că este o persoană care ascunde taine mari) să-mi dea plicul după priveghere, nădăjduind să-mi spună mai multe lucruri despre pustie.

A început privegherea, iar ea a stat într-un colţ întunecat în pridvor. După Slujbă, am aşteptat să plece toţi părinţii la chilii, după care am început s-o întreb mai multe lucruri, la care mi-a spus că a stat mai întâi în munţii Rarăului, dar era o zonă foarte rece şi aspră, iar pustnici foarte puţini, iar de câtva timp stă în munţii Neamţului, unde clima este mai blândă iar pustnicii mai mulţi, iar din locul unde stă ea cea mai aproape mănăstire e Sihla şi i-a luat cinci ore de mers până aici.

M-a întrebat de numele meu ca să mă pomenească, la care i-am răspuns să pomenească pe Părintele Pahomie[3] cu obştea, căci intru şi eu acolo. Iar ea mi-a zis:

Părinte, acolo, în acea zonă unde stau, sunt mai mulţi Părinţi şi doar două maici de care m-am folosit numai privindu-le, fără să mai vorbesc cu ele, deşi ei petrec în eremitism total, neieşind nici măcar la mănăstiri pentru Spovedanie (căci au duhovnici acolo) sau pentru a agonisi cele de nevoie; ei pomenesc la rugăciuni pe Părintele Pahomie cu obştea, precum şi pe Părintele Victorin[4] cu soborul, de aceea v-am întrebat de numele personal. Aceşti Părinţi se întâlnesc noaptea de câteva ori pe an la Peştera Sfintei Teodora şi se roagă împreună. După care am întrebat-o: Dacă ar vrea cineva să vină să trăiască acolo, ar fi primit lângă acei Părinţi? La care mi-a răspuns: Eu, când m-am dus prima oară, am trăit singură câţiva ani şi chinuindu-mă, fără să ştiu că mai există cineva împrejur; de abia într-un târziu am aflat de ei, fără să vreau, deci nu se pune problema dacă primesc pe cineva, ci poţi umbla toată pădurea fără să dai de ei, dacă Dumnezeu nu-i descoperă. După aceea mi-a spus cum a dat de un schimnic adormit întru Domnul, într-un bordei de mult timp, neputrezit, răspândind bună-mireasmă. Apoi mi-a povestit despre un Părinte care a avut o vedenie despre Părintele Paisie Olaru şi despre slava de care s-a învrednicit de la Domnul. Dar nu-mi aduc aminte exact ce mi-a spus.

În sfârşit, am luat plicul, iar ea a plecat spre peştera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peşteră, iar dimineaţa va pleca. M-am dus la chilie şi, pe când îmi făceam rugăciunile de seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit în chip de maică să te înşele, scoţându-te din obşte înainte de vreme la pustie? (căci atunci aveam dorinţa puternică de a merge la pustie, iar această întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peşteră şi te încredinţează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus. Era ora 1 noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura peşterii fără să pot rosti un cuvânt, deşi voiam, dar de-abia deschideam gura, parcă eram paralizat. Ea nu m-a simţit, căci am mers uşor, iar afară bătea vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le îndură pustnicii, de te înfiorezi numai gândindu-te. Ea era într-un colţ al peşterii şi plângea, iar printre lacrimi spunea numai atât: Sfântă Teodora, ajută-mă, nu mă lăsa! Voiam să o chem pe nume, dar nu puteam. O putere nevăzută mă ţinea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate şi atunci mi-am dat seama de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuţi „care nu şi-au plecat genunchii lui Baal”.

După un timp, am putut să o chem pe nume şi i-am spus să stea în faţa icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei Teodora şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pe mine, păcătoasa. Amin. Să-şi facă cruce şi să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate acestea le-a făcut cu multă evlavie şi umilinţă, încredinţându-mă din mărturiile Sfinţilor Părinţi că nu este demon (de fapt, mai târziu mi-am dat seama că de la Dumnezeu a fost acest gând, ca să-şi descopere din tainele Sale prin plăcuţii Săi).

Deci, după ce a făcut ce i-am cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoşată, spunându-mi: Părinte, eu ticăloasa am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani şi am fost trimisă de ascultare la Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în mănăstire, am citit şi am râvnit Vieţile Sfinţilor, dar nu le-am urmat şi în fapte, ci mi-am petrecut viaţa în lenevire şi nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit de moarte şi mult am pătimit în acea suferinţă cumplită prin spitale. Dar într-o zi a venit o maică la mine la spital şi mi-a spus: „Roagă-te, soră Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul, că şi el a fost chinuit tot de aceeaşi boală şi tot în acest spital a pătimit”. După ce a plecat, eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască, fiindcă nu mai puteam răbda. Şi mi s-a întâmplat un lucru înfricoşător (zicând aceste cuvinte, a izbucnit în plâns): am murit; pur şi simplu mi-am văzut sufletul uşor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd şi scârnav. S-a oprit apoi puţin, fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau şiroaie şi a spus: Părinte, fac această mărturisire fraţilor mei în Hristos care doresc mântuirea, ca să ştie ce ne aşteaptă pe fiecare din noi la moarte. Şi a continuat, zicând: După ce am murit, au venit demonii şi m-au luat cu ei în iad – şi ce am văzut acolo şi ce am simţit este greu de exprimat în cuvinte şi necuprins de mintea omenească. De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să urlu de durere şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoşată. Vai, părinte, pentru o dulceaţă trecătoare a păcatului şi dezmierdare înşelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neştiind ce ne aşteaptă! Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoţi, arhimandriţi, stareţi şi călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult decât toţi, ca unii ce au ştiut voia şi poruncile lui Hristos, dar nu le-au împlinit. După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă slavă şi lumină, şi m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce aţi răpit acest suflet fără să fie judecat?” Imediat Maica Domnului a dispărut şi am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă şi înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locaşurile drepţilor şi, mergând, am văzut multe frumuseţi de nedescris şi de neînchipuit ale Raiului. Şi, zicând aceste cuvinte, începuse a iradia faţa ei de o bucurie străină de această lume, dar ea imediat şi-a strunit mintea, având o trezvie ascuţită, prihănindu-se pe sine şi zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o aşteaptă pentru răutăţile săvârşite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toţi, visează la Rai! Şi a izbucnit iarăşi în plâns. Şi atunci mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minţii şi de cuvântul Avvei Visarion: „Dacă eşti în pace şi linişte, atunci mai mult smereşte-te, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău şi, lăudându-ne, să fim daţi la război”. Iar ea a continuat: Ajungând la porţile Împărăţiei Cerurilor, s-a auzit un glas ca de tunet: „Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. Atunci Sfântul Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu şi mi-a zis: „Suflete, să ştii că Dumnezeu ţi-a mai dăruit ani de viaţă ca tu să te pocăieşti, căci în viaţa ta ai râvnit sfinţilor, dar nu le-ai urmat şi în fapte, ci ai petrecut în lenevire; ia deci aminte la restul zilelor tale cum petreci”. Şi, zicându-mi aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut, iar eu am început să intru înapoi în trupul meu. Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să intru în toate necurăţiile lumii decât în trupul meu. Deci, când am intrat, doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă şi înviasem, iar boala de care sufeream dispăruse complet. Însă, din pricina chinurilor pe care le-am trăit în iad, mă comportam ciudat şi după un timp toţi m-au luat de nebună, aşa încât nici duhovnicul meu nu mă înţelegea, crezând că am luat-o razna din pricina bolii suferite. Bineînţeles că nici nu m-au mai ţinut la Ierusalim, căci nu mai eram bună de treabă, şi m-au trimis în ţară. Ajunsă aici, nu m-am mai întors la Pasărea, deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund de experienţa trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc pierzându-mi orice simţire exterioară[5], de multe ori durând o zi sau chiar o săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar înfricoşa că nu mai mişc deloc, ci doar ţip şi mă vaiet ca o persoană care doarme şi visează ceva urât şi înfricoşat.

Aici, Preacuvioase Părinte Ioanichie, aş vrea să vă fac o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hierotheos de Nafpaktos, discuţie relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”, iar acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva abstract, ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile iadului, să se simtă pe el însuşi că este osândit; preluând cuvintele Sfântului Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Şi încă un aspect al experienţei acestei maici îl voi relata la sfârşitul scrisorii în anexă, pentru a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat: Părinte, nu vă puteţi da seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc şi de câte ori nu m-au bătut şi chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic şi înfricoşător, unde n-a călcat picior de om vreodată şi am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sfântul Ioan Iacob şi revărsat peste lucrurile şi locurile pe unde a umblat. Şi atunci strigau turbaţi: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece” – aşa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la Părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Zicând aceasta, am rămas uimit de această mărturisire şi am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi şi să facă pe povăţuitoarea (caracteristic celor căzuţi în părere de sine şi în înşelare), ci m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi, întrebând-o iarăşi o problemă care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus? I-aţi cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună şi părerea ei, la care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuşi l-a insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să-mi pun cuvântul meu deasupra unui duhovnic?

După aceasta, eu am plecat, lăsând-o la peşteră, căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste câteva luni, când urma să-şi ia coletul de la mine. Dar, după cum v-am spus mai sus, nici colet n-am mai primit şi nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o până în ziua de astăzi. Nişte taine ce numai Dumnezeu le ştie.

În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos „Viaţa după moarte”, nişte lucruri foarte importante, oprindu-mă numai asupra unui aspect care tratează morţile clinice, citând cartea unui doctor protestant american ce dă multe mărturii de morţi clinice cu revenire la viaţă a unor pacienţi trataţi de el. Acest mitropolit combate acea carte folosind scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale unor părinţi contemporani precum Ieromonahul Serafim Rose, care demonstrează că majoritatea cazurilor de morţi clinice sunt rodul înşelărilor demonice şi al halucinaţiilor unor minţi bolnave. Dar spune ÎPS Hierotheos că sunt şi unele cazuri adevărate, de la Dumnezeu, cum a fost cu Ostaşul Taxiot, cu Egumenul Cosma, cu Cuviosul Areta de la Pecerska şi altele care sunt scrise în Vieţile Sfinţilor. Dar o condiţie şi un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele respective îşi trăiesc restul zilelor. Dacă ele îşi petrec restul zilelor în adâncă pocăinţă şi profund schimbate, atunci de la Dumnezeu a fost, spre mântuire; şi dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său, care a trăit o astfel de experienţă de dincolo de moarte, dar când şi-a revenit plângea mereu şi spunea: Aş vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan şi să spun numai atât: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Pe când în cazurile de înşelare enumerate de doctorul american, toţi care au avut aceste halucinaţii şi-au continuat firul vieţii în nepăsare şi în nepocăinţă, reluându-şi viaţa păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experienţa autentică a acestei pustnice, care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o Dumnezeu la pocăinţă şi sfinţenie.

ANEXĂ

După un an de la această întâlnire, am avut o discuţie cu monahul Firmilian, de metanie din Sihăstria, care actualmente este plecat la pustie, şi am aflat încă un amănunt despre maica Teodora. El mi-a relatat că, pe când era paznic de noapte, a fost cazat la Sihăstria cu încă o femeie, care ajuta în acea noapte la bucătărie. Iar ea a venit speriată la Părintele Firmilian şi i-a spus că maica Teodora, în timp ce dormea, a început a vorbi în somn, înfricoşată parcă de un vis urât; i-a zis Părintelui că pare a fi epileptică. Stând un timp lângă patul ei, au observat că ea este în cu totul altă lume şi trăieşte o adevărată tragedie, dar în acelaşi timp se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Ioan Iacob. Chiar acea femeie a spus: Părinte, dar parcă nu-i epileptică, fiindcă aceştia nu se roagă aşa cum face ea. Şi îmi zicea Părintele Firmilian că a stat în această stare nemişcată o zi şi o noapte, fără să-şi revină deloc în acest timp; şi l-a chemat şi pe Părintele Dometian, care a văzut şi el acelaşi lucru.

UPDATE

Intre timp monahia Teodora primeste schima mare si un nou nume: Elisabeta. In ziua de 6 iunie 2014 s-a mutat la Domnul.

VIATA CUVIOASEI ELISABETA

Schimonahia Elisabeta, (Rodica Lazar fiind numele ei din viata civila), s-a nascut la 7 mai 1970, in comuna Moldova Sulita, judetul Suceava, intr-o familie saraca, de 8 copii, din parinti, Vasile si Maria, ea fiind a cincea. La varsta de zece ani gaseste un Ceaslov prin casa, citeste din el si este atrasa de scrierile acestuia. De mica, mergea cu cele doua vaci ale casei la pascut si citea din Ceaslov, de care nu s-a mai despartit. A urmat cursurile Scolii gimnaziale din Comuna Moldova Sulita. In anul 1984, la numai 14 ani, parintii, din saracie, vroiau sa o casatoreasca cu feciorul unei vrajitoare, dar planul viclean al vrajitoarei nu s-a implinit, aceasta murind.

Dorul de cele sfinte, de Dumnezeu nu ii dadea pace si intr-o zi merse cu surorile ei la manastirea Agapia. Aici a aprins-o si mai mult dorul dumnezeirii si, prin voia lui Dumnezeu, a hotarat sa se faca calugarita.

Astfel, in anul 1985, la varsta de 15 ani, fetita Rodica intra in manastirea Pasarea de langa Bucuresti, unde dupa trei ani, in anul 1988 este tunsa in monahism cu numele de Teodora. In anul 2000, maica Teodora a fost trimisa in misiune la Sfantul Mormant de la Ierusalim. A avut cancer la colon si s-a vindecat prin credinta fara a face operatie. Tot la Ierusalim a avut o moarte clinica si mai multe viziuni.

Dupa trei ani de inchinare la Sfantul Mormant al Domnului Iisus Hristos se intoarce in tara, dar nu mai merge la manastirea Pasarea, ci luand binecuvantarea Parintilor duhovnicesti Ilie Cleopa si Arsenie Papacioc pleaca in munti, luand calea isihiei. Pe muntele Giumalau, maica construieste, in timp mai multe chilii si un schit pentru pustnicii. Pe muntele Giumalau, maica Teodora duce o viata aspra de pustnic, in rugaciune si meditatie, in multe lipsuri si numeroase osteneli trupesti. In anul 2007 primeste schima cea mare si numele de Elisabeta, aceasta presupunand o viata pustniceasca la chilie. In aceasta dimineata, plange muntele Giumalau, plang pasarile, plang animalele padurii pentru ca, la numai 44 de ani, schimonahia Elisabeta avand trupul imbatranit si secatuit de boli si osteneli, dar sufletul tanar, luminos si dornic de dumnezeire, a plecat la Domnul. Ana Lazar, sora ei, dupa trup si Viorica Lazar, verisoara ei, sunt maicute la manastirea Pasarea, de langa Bucuresti. Maine, la manastirea Pasarea, va avea loc inmormantarea schimonahiei ELISABETA, pustnica Giumalaului.

In dimineata zilei de 06. 06. 2014 a plecat la Domnul Iisus Hristos, schimonahia ELISABETA, fosta monahia Teodora, pustnica din muntele Giumalau. [6]

_____________________________________

[1]  Această scrisoare a fost găsită în chilia unui monah de la Schitul Sihla – Neamţ, după plecarea acestuia în Sfântul Munte.

[2]  Din scrisoare reiese că ar fi vorba de Părintele Ioanichie Bălan.

[3]  Egumenul de atunci al Schitului Sihla.

[4]  Stareţul Mănăstirii Sihăstria.

[5]  „Un alt oarecare, locuind aici, în aşa zisa Thola, din pricina acestui gând al morţii, îşi ieşea de multe ori din sine. Şi aflat de fraţi de parcă era leşinat sau cuprins de epilepsie, era dus de ei aproape fără suflare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VI, Despre pomenirea morţii).
[6] http://www.crestinortodox.ro/parinti/pustnica-giumalaului-145355.html

Va recomandam si aceasta carte pe care o puteti comanda dand clic pe titlu:

Mistici din Carpati si altioameni slaviti din istoria mantuirii, Vol. 2

Scrie în Biblie (Galateni 6:7): “Să nu vă lăsaţi înşelaţi; să nu râdeţi de Domnul: căci ce a semănat omul, aceea va şi culege”.

Iată povestea câtorva bărbaţi şi femei care L-au luat în râs pe Domnul:

John Lennon (Cântăreţ):

Cu câţiva ani înainte de a muri, într-un interviu pentru o revistă americană, el a declarat: “Creştinătatea va lua sfârşit, va dispărea. Nu este nevoie să îmi susţin această idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi decât El” (1966).

Lennon, după ce a declarat că membrii formaţiei Beatles erau mai cunoscuţi decât Iisus Christos, a fost împuşcat de şase ori.

Tancredo Neves (Preşedinte al Braziliei):

În timpul campaniei prezidenţiale, acesta a declarat că, dacă ar obţine 500.000 de voturi din partea partidului său, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea îndepărta de la Preşedinţie.

Bineînteles, a obiţnut voturile, însă s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni preşedinte, apoi a murit.

Cazuza (Compozitor, cântăreţ şi poet bi-sexual):

În timpul unui spectacol în Canecio (Rio de Janeiro), în timp ce îşi fuma ţigarea, a pufăit fumul în aer şi a spus: “Doamne, asta e pentru Tine.”

A murit la vârsta de 32 de ani, de CANCER pulmonar, într-un fel groaznic.

Cel care a construit Vasul Titanic

După ce s-a încheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a întrebat cât de sigur era Vasul.

El a răspuns cu un ton ironic: “Nici chiar Dumnezeu nu îl poate scufunda”. Cred că ştiţi cu toţii ce a urmat.

Marilyn Monroe (Actriţă)

A fost vizitată de Billy Graham, în timpul unei reprezentaţii a unui spectacol. Acesta a declarat că Spiritul Lui Dumnezeu l-a trimis să îi predice.

Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus predicatorul, ea a replicat: “N-am nevoie de Iisus al tău”. O săptămână mai târziu, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Bon Scott (Cântăreţ)

Fostul vocalist al formaţiei AC/DC. Într-un cântec din 1979, el spunea: “Nu mă opriţi: mă îndrept pe drumul meu, pe drumul care duce în infern”.

Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost găsit mort, înecat cu propria vomă.

Campinas (in 2005)

În Campinas, Brazilia, un grup de prieteni, beţi, au luat, în drum, o altă prietenă... . Mama a însoţit-o până la maşină şi, îngrijorată de starea în care se aflau prietenii ei, i-a spus, ţinând-o de mână pe fata care se aşezase în masină: “Fiica mea, mergi cu Dumnezeu şi fie ca El să te apere.”

Aceasta a răspuns: “Poate doar dacă El (Dumnezeu) merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru,.... e deja plin.”

Peste câteva ore, a sosit vestea că tinerii au fost implicaţi într-un accident mortal, toţi au murit, maşina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de maşină fusese, însă, în mod surprinzător, portbagajul era intact. Poliţia a declarat că nu vedea în ce mod a putut rămâne intact portbagajul. Spre surprinderea lor, în portbagaj au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi.

Christine Hewitt (ziaristă şi redactoră de emisiuni de divertisment din Jamaica )

Ea a declarat că Biblia (Cuvântul lui Dumnezeu) este cea mai proastă carte scrisă vreodată.

În iunie 2006 a fost găsită arsă în maşina proprie.

Mulţi alţi oameni importanţi au uitat că nu există nici un alt nume căruia să i se fi acordat atâta autoritate, precum numele Domnului Nostru Iisus Hristos.

Mulţi dintre aceştia au murit, numai Domnul Nostru Iisus Hristos a murit şi a înviat şi este viu.

sursa: dervent.ro