La Schitul Kavsokalivia au existat unii despre care se bănuia că se prefăceau a fi nebuni.
Agathon – despre care nu am putut stabili cu exactitate dacă a fost călugăr sau un simplu mirean, cunoscut cu acest nume și numit cu acest nume de către părinți -, a trăit o viață ascetică, între anii 1920 și 1930, în niște magazii improvizate sau în chilii părăsite.
Fiindcă a avut grijă ca nimeni să nu-l poată vizita în aceste deosebite colibe-refugiu ale sale, a rămas necunoscut chipul rugăciunii și a nevoinței sale duhovnicești ascunse, precum și felul viețuirii sale. De vreme ce mâncare gătită mânca numai când îi duceau pustnicii din dragoste sau pentru mici slujiri pe care le făcea, dar și pentru că nimeni nu l-a văzut umblând fără scop sau vorbind în deșert, niciodată nu a fost absent de la ascultările de obște, regulate și ocazionale, precum și de la privegherile și slujbele de la biserica principală a Schitului.
În timpul verilor umbla cu capul descoperit, cu un singur hiton și desculț. Frigul înțepător și zăpada înghețată din timpul iernii le înfrunta cu prudență și înțelepciune.
Odată cu primele „întorsături” ale vremii, își scotea dulama sa cea veche și se echipa cu „uniforma” sa de iarnă, groasă și grea care, ca s-o descriem în amănunt, se compunea din următoarele: un fes călugăresc pe capul său bogat în păr, o flanelă groasă și aspră, făcute la Schitul Sfânta Ana, îmbrăcată direct pe trup, pantaloni de invenție proprie, cusuți din rafie, opinci pe care le confecționa el însuși din piele de mistreț, pe care i-o dădeau vânătorii, și o „rasă” alcătuită din piei de oaie care, pentru pricini lesne de înțeles, îi plăcea s-o numească „cojoc” (3 Împ. 19, 13). Însă mintea tuturor celor care-l vedeau mergea mai mult la eschimoșii de la Polul Nord și mai puțin la Proorocul Ilie Tesviteanul.
Nu făcea rău la nimeni, nu-și pierdea răbdarea și stăpânirea de sine și niciodată nu protesta pentru faptul că destui frați, cu ocazia venirii lui la biserica schitului sau la vreo chilie pentru a ajuta la ceva, îl puneau la încercare, glumind și ispitindu-l peste măsură. O astfel de viețuire Părinții din Schit voiau să o imortalizeze fotografic. Inițiativa aceasta cred că a fost organizată de obștea Ioasafeilor. Când și-a dat seama ce „unelteau” să facă, s-a împotrivit, dar în cele din urmă fără voie și ținut de părinți – cu toate acestea zâmbind fără răutate – s-a spus „uneltirii”.
Părinții Ioasafei din Karyes, care au venit de la Schitul Kavsokalivia, în urma unei întâlniri și discuții duhovnicești, au avut noblețea și bunătatea să-mi descopere despre cine este vorba în fotografie, pe care cu bucurie o anexez.
de Episcop Hrisostom de Rodostol
Din Cartea „Persoane și Evenimente în Athon”, pp. 200-201.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.