În numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh![1]
Îmi cer iertare, Preacuvioase
Părinte Ioanichie[2], că aşa târziu v-am trimis aceste rânduri. Mărturisesc că
eu am scris pe hârtie întâmplarea întâlnirii mele cu monahia Teodora, aşa cum
m-aţi sfătuit când eram sub mantie, chiar în acele zile cât am stat la
Sihăstria, după călugărie, căci m-am gândit să nu mai uit din acea întâlnire
anumite vorbe sau cuvinte.
Deoarece am scris repede şi
grăbit, şi fiind presat de timp, inevitabil am scris şi mai urât şi greu de
înţeles, aşa că m-am gândit să scriu mai clar şi mai citeţ şi să vă trimit
scrisoarea. Dar, pe de o parte, din lâncezeală şi, pe de altă parte, din lipsa
de timp a unui program încărcat, am tot amânat. Iată însă că în această seară,
după ce am venit de la înmormântarea Părintelui Ieroschimonah Onufrie, pe care
l-am cunoscut personal, mişcat profund de această viaţă înşelătoare şi pătruns
de această tainică filosofie a morţii, pentru cei împăcaţi cu Dumnezeu şi cu
aproapele – bucurie, iar pentru cei roşi de viermele conştiinţei şi neîmpăcaţi
cu cei din jur – groază şi cutremur; cuprins deci de aceste sentimente,
ignorând oboseala şi celelalte neputinţe ale mele, m-am hotărât să vă scriu
cele ce urmează:
În seara zilei de 14 august 1999,
fiind paracliser la biserică, am văzut în jurul orelor 17 o maică ce prin
îmbrăcăminte părea o oarecare monahie de chinovie şi nu dădea de bănuit că este
o pustnică. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că era cu totul absorbită
de o altă lume şi plângea domol şi liniştit, rugându-se cu un şirag de metanii,
retrasă lângă un colţ al bisericii. Deoarece toţi părinţii erau la masă,
înainte de privegherea Adormirii Maicii Domnului, eu am fost singurul care am
văzut-o, fiind încă la biserică. Invitând-o la masă, m-a refuzat delicat, în
sensul că nu mi-a mai permis să-i fac o a doua invitaţie, spunându-mi: Părinte,
nu mănânc deoarece eu ticăloasa, nimic lucrând, nici nu trebuie să mănânc; la
care cuvinte am renunţat şi am plecat la ale mele treburi, în biserică.
Trebuie să menţionez starea de
permanentă umilinţă şi plângere în care se afla chiar şi când vorbea cu mine,
neputând a se stăpâni. În timp ce aprindeam candelele în biserică, s-a apropiat
cu sfială de locul unde eram şi m-a rugat, zicându-mi: Părinte, v-aş ruga ceva,
că eu sunt străină şi aici nu cunosc pe nimeni, aşa că am îndrăznit la Sfinţia
Voastră. Iar eu am răspuns: Dacă îmi stă în putinţă, v-aş ajuta. Şi întrebând-o
de la ce mănăstire este, mi-a zis că de la mănăstirea Pasărea (Bucureşti).
Părinte, eu am fost trimisă de ascultare de duhovnicul meu să trimit un plic la
poştă, însă n-am prin cine să-l trimit. Şi la sugestia mea de a-l pune singură
la poştă atunci când se întoarce, de-abia atunci, silită de împrejurări, mi-a
zis că nu poate, căci stă undeva în pădure. Când am auzit aceasta, m-am uitat
la ea cu neîncredere, gândind în sinea mea că o fi o „pustnică de ogradă”, cum
se zice celor ce stau de capul lor în pustie, fără binecuvântare, şi au
rânduiala de sine neîntemeiată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care sunt
într-o amăgire de sine. Dar Dumnezeu avea să-mi arate că eu aveam de fapt în
faţa ochilor o cuvioasă „de care toată lumea nu este vrednică”, după cuvântul
Sfântului Apostol Pavel, pe care eu, prostul şi trufaşul, o dispreţuisem la
prima vedere.
Am întrebat-o dacă nu se teme de
fiare, la care ea mi-a răspuns:
Părinte, eu de mică am fost
obişnuită cu pădurea, cu muntele şi singurătatea, căci satul unde am copilărit
era situat în astfel de locuri şi nu mă tem de animale, ci mai mult de oameni.
La care am început să-i spun de pericolul înşelării zugrăvit în Filocalie şi
mai ales la Sfântul Ignatie Briancianinov, la care mi-a răspuns, suspinând:
Părinte, vai de noi, că nu ştim
ce ne aşteaptă în ceasul morţii, ce chinuri suferă cei ce nu s-au pocăit!
După aceea am întrebat-o de
scrisoare şi mi-a spus că vrea să o trimită la Pasărea, la maica la care a fost
uceniţă, pe nume Timoteia, urmând ca aceasta să-i trimită un colet pe adresa
mea. Iar această maică ce se numea Teodora (ca rasoforă o chema Elisabeta) urma
să revină pe data de 14 octombrie sau 8 noiembrie să ia coletul de la mine. Dar
nici până în ziua de astăzi n-a mai venit şi nici colet sau răspuns n-am primit
de la maica Timoteia din Pasărea.
După aceasta i-am răspuns
(intenţionat făcând aceasta, căci începusem să-mi dau seama că este o persoană
care ascunde taine mari) să-mi dea plicul după priveghere, nădăjduind să-mi
spună mai multe lucruri despre pustie.
A început privegherea, iar ea a
stat într-un colţ întunecat în pridvor. După Slujbă, am aşteptat să plece toţi
părinţii la chilii, după care am început s-o întreb mai multe lucruri, la care
mi-a spus că a stat mai întâi în munţii Rarăului, dar era o zonă foarte rece şi
aspră, iar pustnici foarte puţini, iar de câtva timp stă în munţii Neamţului,
unde clima este mai blândă iar pustnicii mai mulţi, iar din locul unde stă ea
cea mai aproape mănăstire e Sihla şi i-a luat cinci ore de mers până aici.
M-a întrebat de numele meu ca să
mă pomenească, la care i-am răspuns să pomenească pe Părintele Pahomie[3] cu
obştea, căci intru şi eu acolo. Iar ea mi-a zis:
Părinte, acolo, în acea zonă unde
stau, sunt mai mulţi Părinţi şi doar două maici de care m-am folosit numai
privindu-le, fără să mai vorbesc cu ele, deşi ei petrec în eremitism total,
neieşind nici măcar la mănăstiri pentru Spovedanie (căci au duhovnici acolo)
sau pentru a agonisi cele de nevoie; ei pomenesc la rugăciuni pe Părintele
Pahomie cu obştea, precum şi pe Părintele Victorin[4] cu soborul, de aceea v-am
întrebat de numele personal. Aceşti Părinţi se întâlnesc noaptea de câteva ori
pe an la Peştera Sfintei Teodora şi se roagă împreună. După care am întrebat-o:
Dacă ar vrea cineva să vină să trăiască acolo, ar fi primit lângă acei Părinţi?
La care mi-a răspuns: Eu, când m-am dus prima oară, am trăit singură câţiva ani
şi chinuindu-mă, fără să ştiu că mai există cineva împrejur; de abia într-un
târziu am aflat de ei, fără să vreau, deci nu se pune problema dacă primesc pe
cineva, ci poţi umbla toată pădurea fără să dai de ei, dacă Dumnezeu nu-i
descoperă. După aceea mi-a spus cum a dat de un schimnic adormit întru Domnul,
într-un bordei de mult timp, neputrezit, răspândind bună-mireasmă. Apoi mi-a
povestit despre un Părinte care a avut o vedenie despre Părintele Paisie Olaru
şi despre slava de care s-a învrednicit de la Domnul. Dar nu-mi aduc aminte
exact ce mi-a spus.
În sfârşit, am luat plicul, iar
ea a plecat spre peştera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peşteră, iar
dimineaţa va pleca. M-am dus la chilie şi, pe când îmi făceam rugăciunile de
seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit
în chip de maică să te înşele, scoţându-te din obşte înainte de vreme la
pustie? (căci atunci aveam dorinţa puternică de a merge la pustie, iar această
întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peşteră şi te
încredinţează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus. Era ora 1
noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura
peşterii fără să pot rosti un cuvânt, deşi voiam, dar de-abia deschideam gura,
parcă eram paralizat. Ea nu m-a simţit, căci am mers uşor, iar afară bătea
vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le
îndură pustnicii, de te înfiorezi numai gândindu-te. Ea era într-un colţ al
peşterii şi plângea, iar printre lacrimi spunea numai atât: Sfântă Teodora,
ajută-mă, nu mă lăsa! Voiam să o chem pe nume, dar nu puteam. O putere nevăzută
mă ţinea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate şi atunci mi-am dat seama
de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuţi „care nu şi-au
plecat genunchii lui Baal”.
După un timp, am putut să o chem
pe nume şi i-am spus să stea în faţa icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să
zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu
puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei
Teodora şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pe mine,
păcătoasa. Amin. Să-şi facă cruce şi să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate
acestea le-a făcut cu multă evlavie şi umilinţă, încredinţându-mă din
mărturiile Sfinţilor Părinţi că nu este demon (de fapt, mai târziu mi-am dat
seama că de la Dumnezeu a fost acest gând, ca să-şi descopere din tainele Sale
prin plăcuţii Săi).
Deci, după ce a făcut ce i-am
cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoşată, spunându-mi: Părinte, eu ticăloasa
am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani şi am fost trimisă de ascultare la
Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în
mănăstire, am citit şi am râvnit Vieţile Sfinţilor, dar nu le-am urmat şi în
fapte, ci mi-am petrecut viaţa în lenevire şi nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit
de moarte şi mult am pătimit în acea suferinţă cumplită prin spitale. Dar
într-o zi a venit o maică la mine la spital şi mi-a spus: „Roagă-te, soră
Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul, că şi el a fost
chinuit tot de aceeaşi boală şi tot în acest spital a pătimit”. După ce a
plecat, eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască, fiindcă nu
mai puteam răbda. Şi mi s-a întâmplat un lucru înfricoşător (zicând aceste
cuvinte, a izbucnit în plâns): am murit; pur şi simplu mi-am văzut sufletul
uşor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd şi
scârnav. S-a oprit apoi puţin, fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau şiroaie
şi a spus: Părinte, fac această mărturisire fraţilor mei în Hristos care doresc
mântuirea, ca să ştie ce ne aşteaptă pe fiecare din noi la moarte. Şi a
continuat, zicând: După ce am murit, au venit demonii şi m-au luat cu ei în iad
– şi ce am văzut acolo şi ce am simţit este greu de exprimat în cuvinte şi
necuprins de mintea omenească. De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să
urlu de durere şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să mă scoată
din acea muncire înfricoşată. Vai, părinte, pentru o dulceaţă trecătoare a
păcatului şi dezmierdare înşelătoare, ne facem singuri pricinuitori de
pierzare, neştiind ce ne aşteaptă! Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoţi,
arhimandriţi, stareţi şi călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult
decât toţi, ca unii ce au ştiut voia şi poruncile lui Hristos, dar nu le-au
împlinit. După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă
slavă şi lumină, şi m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce aţi
răpit acest suflet fără să fie judecat?” Imediat Maica Domnului a dispărut şi
am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă şi înverzită. Sfântul
Ioan m-a dus să vizitez locaşurile drepţilor şi, mergând, am văzut multe
frumuseţi de nedescris şi de neînchipuit ale Raiului. Şi, zicând aceste
cuvinte, începuse a iradia faţa ei de o bucurie străină de această lume, dar ea
imediat şi-a strunit mintea, având o trezvie ascuţită, prihănindu-se pe sine şi
zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o aşteaptă pentru
răutăţile săvârşite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toţi,
visează la Rai! Şi a izbucnit iarăşi în plâns. Şi atunci mi-am adus aminte de
cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minţii şi de cuvântul Avvei Visarion: „Dacă
eşti în pace şi linişte, atunci mai mult smereşte-te, ca nu cumva bucurie
străină să intre în sufletul tău şi, lăudându-ne, să fim daţi la război”. Iar
ea a continuat: Ajungând la porţile Împărăţiei Cerurilor, s-a auzit un glas ca
de tunet: „Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în
Împărăţia Cerurilor”. Atunci Sfântul Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu şi
mi-a zis: „Suflete, să ştii că Dumnezeu ţi-a mai dăruit ani de viaţă ca tu să
te pocăieşti, căci în viaţa ta ai râvnit sfinţilor, dar nu le-ai urmat şi în
fapte, ci ai petrecut în lenevire; ia deci aminte la restul zilelor tale cum
petreci”. Şi, zicându-mi aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut, iar eu am început
să intru înapoi în trupul meu. Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să
intru în toate necurăţiile lumii decât în trupul meu. Deci, când am intrat,
doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă şi înviasem, iar boala de care
sufeream dispăruse complet. Însă, din pricina chinurilor pe care le-am trăit în
iad, mă comportam ciudat şi după un timp toţi m-au luat de nebună, aşa încât
nici duhovnicul meu nu mă înţelegea, crezând că am luat-o razna din pricina
bolii suferite. Bineînţeles că nici nu m-au mai ţinut la Ierusalim, căci nu mai
eram bună de treabă, şi m-au trimis în ţară. Ajunsă aici, nu m-am mai întors la
Pasărea, deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund
de experienţa trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc
pierzându-mi orice simţire exterioară[5], de multe ori durând o zi sau chiar o
săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar înfricoşa că nu mai mişc
deloc, ci doar ţip şi mă vaiet ca o persoană care doarme şi visează ceva urât
şi înfricoşat.
Aici, Preacuvioase Părinte
Ioanichie, aş vrea să vă fac o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele
acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hierotheos de Nafpaktos,
discuţie relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”, iar
acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva
abstract, ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile
iadului, să se simtă pe el însuşi că este osândit; preluând cuvintele Sfântului
Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Şi încă un aspect al
experienţei acestei maici îl voi relata la sfârşitul scrisorii în anexă, pentru
a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat: Părinte, nu vă puteţi da
seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc şi de câte ori nu m-au
bătut şi chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu
cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic şi
înfricoşător, unde n-a călcat picior de om vreodată şi am pătimit multe. Am
fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se
adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sfântul
Ioan Iacob şi revărsat peste lucrurile şi locurile pe unde a umblat. Şi atunci
strigau turbaţi: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă
cu farmece” – aşa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o
maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la Părintele
Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Zicând aceasta, am rămas uimit de
această mărturisire şi am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar
ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi şi să facă pe
povăţuitoarea (caracteristic celor căzuţi în părere de sine şi în înşelare), ci
m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi, întrebând-o iarăşi o problemă
care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus?
I-aţi cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună şi părerea ei, la
care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuşi l-a
insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să-mi pun cuvântul meu deasupra unui
duhovnic?
După aceasta, eu am plecat,
lăsând-o la peşteră, căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste
câteva luni, când urma să-şi ia coletul de la mine. Dar, după cum v-am spus mai
sus, nici colet n-am mai primit şi nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o
până în ziua de astăzi. Nişte taine ce numai Dumnezeu le ştie.
În încheiere, aş vrea să mai
scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hierotheos de
Nafpaktos „Viaţa după moarte”, nişte lucruri foarte importante, oprindu-mă
numai asupra unui aspect care tratează morţile clinice, citând cartea unui
doctor protestant american ce dă multe mărturii de morţi clinice cu revenire la
viaţă a unor pacienţi trataţi de el. Acest mitropolit combate acea carte
folosind scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale unor părinţi contemporani precum
Ieromonahul Serafim Rose, care demonstrează că majoritatea cazurilor de morţi
clinice sunt rodul înşelărilor demonice şi al halucinaţiilor unor minţi
bolnave. Dar spune ÎPS Hierotheos că sunt şi unele cazuri adevărate, de la
Dumnezeu, cum a fost cu Ostaşul Taxiot, cu Egumenul Cosma, cu Cuviosul Areta de
la Pecerska şi altele care sunt scrise în Vieţile Sfinţilor. Dar o condiţie şi
un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele
respective îşi trăiesc restul zilelor. Dacă ele îşi petrec restul zilelor în
adâncă pocăinţă şi profund schimbate, atunci de la Dumnezeu a fost, spre
mântuire; şi dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său,
care a trăit o astfel de experienţă de dincolo de moarte, dar când şi-a revenit
plângea mereu şi spunea: Aş vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan şi să
spun numai atât: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Pe când în
cazurile de înşelare enumerate de doctorul american, toţi care au avut aceste
halucinaţii şi-au continuat firul vieţii în nepăsare şi în nepocăinţă,
reluându-şi viaţa păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre
mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experienţa
autentică a acestei pustnice, care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o
Dumnezeu la pocăinţă şi sfinţenie.
ANEXĂ
După un an de la această
întâlnire, am avut o discuţie cu monahul Firmilian, de metanie din Sihăstria,
care actualmente este plecat la pustie, şi am aflat încă un amănunt despre
maica Teodora. El mi-a relatat că, pe când era paznic de noapte, a fost cazat
la Sihăstria cu încă o femeie, care ajuta în acea noapte la bucătărie. Iar ea a
venit speriată la Părintele Firmilian şi i-a spus că maica Teodora, în timp ce
dormea, a început a vorbi în somn, înfricoşată parcă de un vis urât; i-a zis
Părintelui că pare a fi epileptică. Stând un timp lângă patul ei, au observat
că ea este în cu totul altă lume şi trăieşte o adevărată tragedie, dar în
acelaşi timp se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Ioan Iacob. Chiar acea
femeie a spus: Părinte, dar parcă nu-i epileptică, fiindcă aceştia nu se roagă
aşa cum face ea. Şi îmi zicea Părintele Firmilian că a stat în această stare
nemişcată o zi şi o noapte, fără să-şi revină deloc în acest timp; şi l-a
chemat şi pe Părintele Dometian, care a văzut şi el acelaşi lucru.
UPDATE
Intre timp monahia Teodora primeste schima mare si un nou nume: Elisabeta. In ziua de 6 iunie 2014 s-a mutat la Domnul.
VIATA CUVIOASEI ELISABETA
UPDATE
Intre timp monahia Teodora primeste schima mare si un nou nume: Elisabeta. In ziua de 6 iunie 2014 s-a mutat la Domnul.
VIATA CUVIOASEI ELISABETA
Schimonahia Elisabeta, (Rodica
Lazar fiind numele ei din viata civila), s-a nascut la 7 mai 1970, in comuna
Moldova Sulita, judetul Suceava, intr-o familie saraca, de 8 copii, din
parinti, Vasile si Maria, ea fiind a cincea. La varsta de zece ani gaseste un
Ceaslov prin casa, citeste din el si este atrasa de scrierile acestuia. De
mica, mergea cu cele doua vaci ale casei la pascut si citea din Ceaslov, de
care nu s-a mai despartit. A urmat cursurile Scolii gimnaziale din Comuna
Moldova Sulita. In anul 1984, la numai 14 ani, parintii, din saracie, vroiau sa
o casatoreasca cu feciorul unei vrajitoare, dar planul viclean al vrajitoarei
nu s-a implinit, aceasta murind.
Dorul de cele sfinte, de Dumnezeu
nu ii dadea pace si intr-o zi merse cu surorile ei la manastirea Agapia. Aici a
aprins-o si mai mult dorul dumnezeirii si, prin voia lui Dumnezeu, a hotarat sa
se faca calugarita.
Astfel, in anul 1985, la varsta
de 15 ani, fetita Rodica intra in manastirea Pasarea de langa Bucuresti, unde
dupa trei ani, in anul 1988 este tunsa in monahism cu numele de Teodora. In
anul 2000, maica Teodora a fost trimisa in misiune la Sfantul Mormant de la
Ierusalim. A avut cancer la colon si s-a vindecat prin credinta fara a face
operatie. Tot la Ierusalim a avut o moarte clinica si mai multe viziuni.
Dupa trei ani de inchinare la
Sfantul Mormant al Domnului Iisus Hristos se intoarce in tara, dar nu mai merge
la manastirea Pasarea, ci luand binecuvantarea Parintilor duhovnicesti Ilie
Cleopa si Arsenie Papacioc pleaca in munti, luand calea isihiei. Pe muntele
Giumalau, maica construieste, in timp mai multe chilii si un schit pentru
pustnicii. Pe muntele Giumalau, maica Teodora duce o viata aspra de pustnic, in
rugaciune si meditatie, in multe lipsuri si numeroase osteneli trupesti. In
anul 2007 primeste schima cea mare si numele de Elisabeta, aceasta presupunand
o viata pustniceasca la chilie. In aceasta dimineata, plange muntele Giumalau,
plang pasarile, plang animalele padurii pentru ca, la numai 44 de ani,
schimonahia Elisabeta avand trupul imbatranit si secatuit de boli si osteneli,
dar sufletul tanar, luminos si dornic de dumnezeire, a plecat la Domnul. Ana
Lazar, sora ei, dupa trup si Viorica Lazar, verisoara ei, sunt maicute la
manastirea Pasarea, de langa Bucuresti. Maine, la manastirea Pasarea, va avea
loc inmormantarea schimonahiei ELISABETA, pustnica Giumalaului.
In dimineata zilei de 06. 06.
2014 a plecat la Domnul Iisus Hristos, schimonahia ELISABETA, fosta monahia
Teodora, pustnica din muntele Giumalau. [6]
_____________________________________
[1] Această scrisoare a fost
găsită în chilia unui monah de la Schitul Sihla – Neamţ, după plecarea acestuia
în Sfântul Munte.
[2] Din scrisoare reiese că ar
fi vorba de Părintele Ioanichie Bălan.
[3] Egumenul de atunci al
Schitului Sihla.
[4] Stareţul Mănăstirii
Sihăstria.
[5] „Un alt oarecare, locuind
aici, în aşa zisa Thola, din pricina acestui gând al morţii, îşi ieşea de multe
ori din sine. Şi aflat de fraţi de parcă era leşinat sau cuprins de epilepsie,
era dus de ei aproape fără suflare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VI,
Despre pomenirea morţii).
[6] http://www.crestinortodox.ro/parinti/pustnica-giumalaului-145355.html
Va recomandam si aceasta carte pe care o puteti comanda dand clic pe titlu:
[6] http://www.crestinortodox.ro/parinti/pustnica-giumalaului-145355.html
Va recomandam si aceasta carte pe care o puteti comanda dand clic pe titlu:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.