Raportul
lui Pilat a fost găsit în una din
bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva
ani fostul student să-i povestească
despre el unui englez, W.D. Nahan.
Englezul s-a arătat extrem de interesat
şi prin intervenţii stăruitoare l-a
convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat
în posesia documentului Nahan l-a tradus
în limba engleză, încredinţându-l unui
cotidian de mare tiraj din Anglia.
Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane,
salutare!
Cauzele care au
provocat acea tulburare în Ierusalim, au
fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia
mea acum câteva zile, au fost de un
astfel de caracter care mă face sa vi le
raportez cu de-amănuntul, pentru că eu
nu voi fi deloc surprins dacă, în
scurgerea timpului acestuia, nu se va
schimba cu totul soarta naţiunii
noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în
care eu am urmat pe Valerius Graţius la
guvernarea Iudeii.
La sosirea mea în
Ierusalim, am luat în primire sala de
judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi
oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul
din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a
fost o insultă pentru onoarea mea
personală!… Mai târziu, după câteva zile, a
venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav
de viclene. El pretindea că religiunea
sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui,
de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi
să închine libaţiuni (ciocniri de
pahare) cu ei. Eu am crezut e bine să
accept această scuză, dar tot cu acea
ocazie m-a convins că cei cuceriţi se
declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite,
Ierusalimul unul era cel mai greu
de cârmuit.
Atât de turbulent era
acest popor, încât eu trăiam mereu cu
frica sa nu izbucnească în orice moment o
răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.
Am cerut întăriri de la
Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia
are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde
împărăţia dincolo de mijloacele noastre
de apărare, mă tem să nu fie o cauză de
răsturnare a nobilului nostru
guvernământ.
Printre mai multe
veşti ce mi-au venit, una m-a interesat
în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a
apărut în Galileea, predicând pe un ton blând
şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.
La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe
poporul contra Romanilor, dar nu după
mult timp temerile mele au fost
spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit
mai mult ca un prieten al Romanilor decât
al evreilor.
Trecând într-o zi pe
lângă locul ce se chema Siloan, am văzut
o mare adunare de popor, iar în mijlocul
ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii.
Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce
mă aşteptam să văd, atât de mare era
deosebirea între El şi ascultătorii lui.
Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o
înfăţişare cerească. El părea a fi cam
de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa
mea o privire atât de senină şi de
dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.
Nevoind să-l întrerup
prin prezenţa mea, mi-am continuat
drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte
ce vorbeşte. Numele secretarului
meu este Naulius. El este strănepotul
şefului de spionaj şi de conspiraţie,
care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând
pe Cătălina. Naulius este un vechi
băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.
Când am sosit şi am
intrat în sala de judecată am găsit pe
Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis:
„Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor
lui Iisus. Unul dintre evreii
răsculători, dintre care sunt atâția in
Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu
cale de a da tribut Cezarului, Iisus a
răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin
lui Dumnezeu”.
Tocmai din cauza
înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost
împotriva dreptăţii ce a caracterizat
totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era
nici tendenţios şi nici răsculător, şi
eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate
necunoscută lui. El avea libertatea să
lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă
ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat
pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă,
ferească-ne zeii, aceasta este doar o
presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu,
ca religia strămoşilor noştri să fie
înlocuită de religia lui Iisus, lucrul
acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le
îngăduie Roma. Pe când eu,
mizerabil nenorocit, voi fi fost poate
instrumentul pe care creştinii îl numesc
“Providenţa” prin care să vină peste noi
această soartă şi destin. Dar libertatea
aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a
indignat tare pe evrei; dar nu pe cei
săraci, ci pe cei bogați şi puternici,
într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost
pentru mine un bun motiv de a nu tulbura
libertatea Nazarineanului.
Fariseilor şi
cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri
şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că
„doi bani ai unei văduve sărace sunt mai
preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât
darurile lor bogate. În fiecare zi se
făceau plângeri la sala de judecată
contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram
informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru
prima oară, când Ierusalimul să-şi
omoare cu pietre pe cei care erau numiţi
de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va
refuza plângerea, ei vor face apel la
Cezarul!
Conduita mea a fost
aprobată de senat, şi mi s-a promis o
întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în
stare să preîntâmpin o răscoală. M-am
hotărât apoi să iau o măsură, care
făgăduia de mai mult, pentru a stabili
liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare.
Am scris lui Iisus, invitându-l la o
convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.
Precum ştiţi, Nobile
Suverane, în venele mele curge sânge
iberic amestecat cu sânge roman, care nu
cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii
de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de
fier mi-ar fi legat picioarele de pământ
şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era
calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a
venit la mine, s-a oprit deodată şi ca
printr-un semn, părea că-mi zice:
Iată-mă, am sosit!
Câtva timp eu am
rămas încremenit şi priveam cu admirare,
respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au
dat forme şi figuri la tot felul de zei
şi eroi.
„Iisuse, i-am zis în
cele din urmă şi limba mea gângăvea…,
Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp
de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu
ştiu dacă tu ai citit Socrate sau
Platon, dar un lucru îţi spun, că în
predicile tale se află o simplitate
majestuoasă, care te ridică mult mai sus
deasupra acestor filozofi. Împăratul
este informat despre tine, şi eu, umilul
său reprezentant în această comunitate,
sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit
această libertate, de care te bucuri şi
tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari
şi puternice duşmănii contra ta. Nici
aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a
avut duşmanii săi, şi a căzut victima
lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi
contra ta, din pricina libertăţii pe
care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în
legătură directă şi unire cu tine, cu
scopul de a dezbrăca pe evrei de mica
putere ce o mai au de la romani. Rugămintea
mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să
eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca
să nu se răscoale populaţia stupidă în
contra ta, şi să mă silească pe mine să
întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.
Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune
furtunii: stai în mijlocul muntelui,
căci altfel vei dezrădăcina copacii din
vale. Furtuna îţi va răspunde: numai
Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna.
Adevăr zic ţie, înainte de a înflori
rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.
Eu i-am zis: „Tu eşti
mai preţios mie pentru înţelepciunea ta,
decât toţi tulburătorii aceştia şi
îngâmfaţii de farisei, care abuzează de
libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică
continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori
în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de
justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.
Cu nepăsare, şi
clătinându-şi capul, cu un har şi un
zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul
celui drept este acolo, zise el arătând
spre cer: ceea ce este scris in cărţile
profeţilor, trebuie să se împlinească”!
“Tânărule, i-am
răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca
simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta.
Trebuie să arăţi ai multă moderaţie în
predicile tale. Nu vătăma pe alţii,
aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te
însoţeşte, mergi în pace”.
“Prinţ al pământului,
a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc
în lume război, ci pace şi iubire şi
bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane.
Prigonirea nu este de la mine. Eu o
aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu,
care mi-a arătat calea. De aceea,
restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta
lumească. Nu este în puterea ta, de a
aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.
După aceste cuvinte
el a dispărut ca un nor luminos, după
perdelele pretoriului. Duşmanii lui
Iisus s-au adresat în cele din urmă lui
Irod, să se răzbune asupra
Nazarineanului. Dacă Irod ar fi
urmat propria sa înclinare, în aceasta
privinţă, el ar fi ordonat imediat
osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă
care ar fi putut sa-i nimicească
influenţa sa asupra Senatului, astfel nu
luă nicio hotărâre.
Intr-o zi, Irod veni
la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să
plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a
întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este
un mare filozof, după cum unele naţiuni
mari adesea produc, şi că învăţăturile
sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite
ca fiind eretice sau primejdioase, iar
Roma este dispusă a-i îngădui toată
libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit
prin faptele sale.
Irod a surâs cu
ironie şi salutându-mă, cu respect
prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea
sărbătoare a evreilor; conducătorii
religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are
loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor
lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest
scop pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul
Siriei să-mi trimită imediat o sută de
soldaţi de infanterie şi tot atâţia de
cavalerie, dar el a refuzat să-mi
trimită. M-am văzut atunci rămas singur,
numai cu o mână de soldaţi; nişte
păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.
Răsculaţii au pus
mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau
că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,
crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să
strige: „Răstigneşte-l!”.
Trei partide se
uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii,
Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a
căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub
jugul roman. Aceştia nu au putut uita
niciodată, intrarea mea în sfântul lor
oraş, cu steaguri care purtau chipul
împăratului Roman, deşi eu cu acea
ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea
legilor lor. Totuşi, în ochii lor,
profanarea aceasta nu s-a
micşorat.
O altă nemulţumire pe
care o purtau ei înşii, era propunerea
mea, de a întrebuinţa o parte din
tezaurul templului pentru ridicarea de
clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,
ei erau plini de amărăciune.
Fariseii erau
duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le
păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si
jumătate pilulele amare pe care
Nazarineanul le arunca în faţa lor, în
public, oriunde se ducea, şi fiind prea
slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua
singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite
şi totdeauna gata de a se uni la
răscoală şi de a se folosi de confuzia
şi neînțelegerea ce rezulta din aceasta.
În felul acesta Iisus
a fost târât înaintea Arhiereului şi
condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa
Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să
pronunţ eu osânda definitivă,
asupra lui.
Eu i-am răspuns că,
deoarece Iisus este Galilean afacerea
cade sub jurisdicţia lui Irod şi am
poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând
a avea respect faţa de mine, prin
sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie
soarta acestui om.
Îndată palatul meu a
luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate.
Fiecare moment ce trecea, sporea numărul
tulburărilor. Ierusalimul era inundat de
populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.
Eu îmi luasem de
femeie (soţie) o domnişoara dintre Gali,
care avusese nişte descoperiri pentru
viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te
atingi de omul acesta, pentru că el este
Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în
vis. El umbla deasupra apelor. El zbura
pe aripile vântului, şi vorbea
furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe
muntele Kidron, curgea plin de sânge.
Statuile Cezarului erau pline de
murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul
templului, s-au dărâmat şi soarele s-a
întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,
rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman!
Teme-te de puterea Cerului!”
Pe la timpul acesta
treptele de marmură, gemeau sub
greutatea mulţimii, iar Nazarineanul,
era adus iarăşi la mine. Eu am
pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!….
„Moartea
Nazarineanului” a fost răspunsul.
„Pentru ce crima?” am
întrebat eu.
„El a hulit pe
Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea
templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.
Eu le-am spus că
justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.
„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata
înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate
zguduiau palatul din temelie. În
mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu
era decât un om liniștit şi calm. ACESTA
ERA IISUS DIN NAZARET.
După mai multe
sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de
furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru
că va servi ca să-i scap viaţa; am dat
poruncă ca el sa fie biciuit; apoi
cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat
pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin
aceasta, dezaprobarea mea pentru acest
fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu
s-au mulţumit decât cu viaţa
lui.
În desele noastre tulburări
civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut,
nimic nu se poate asemăna cu aceasta.
Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele rele din
ţinutul infernului s-au strâns în
Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă
pe picioare, ci umblă pe sus urlând,
precum valurile unei mări înfuriate. O
mare neastâmpărată se întindea de la
porţile Pretorului până la muntele Sion,
cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a
mai auzit niciodată în istoria Romei.
Ziua s-a întunecat ca
un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie.
Eu, Guvernatorul provinciei răsculate,
stăteam rezemat de o coloană a palatului
meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt
al acestor oameni cruzi care târau spre
execuţie pe nevinovatul Nazarinean.
Toţi dispăruseră din
jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe
locuitorii săi, care se înşiraseră pe
părţile funebre ce conduc spre Geronica
(Golgota). Un aer de jale şi
întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra
de putere, se străduia să facă ordine.
Eram lăsat singur şi
cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea
ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse
mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.
Deodată se auzi un
mare strigăt, ce venea de pe Golgota,
care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a
mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au
acoperit aripa templului, şi aşezându-se
asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur
de pământ a zguduit totul.
Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut,
atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât
se zice că: Dionisie Acropagul ar fi
exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”
Către ceasul dintâi
al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi
am pornit pe jos în oraş, spre porţile
Golgotei. Jertfa era consumată!…
Mulţimea se întorcea
în cetate, dar de fapt tot agitată, dar
şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.
Mulţi erau cuprinşi de
frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de
ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii
steagului, îşi învăluiseră capul în semn
de întristare.
Am auzit un ostaş
murmurând în cuvinte străine, pe care eu
nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau
grupuri de oameni şi femei adunaţi şi,
când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea
vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors în
Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau
vedea stropii de sânge care curseseră de
la Nazarinean.
După un timp a venit
la mine un bătrân, cu o grupă de femei
plângând, care rămăseseră la poartă, iar
el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am
venit să cer de la tine îngăduinţa de a
îngropa pe Iisus din Nazaret”….
I-am zis: „Cerinţa ta se
va împlini”….
Atunci, primind raportul că
Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze
înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.
Mai târziu câteva
zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus
s-a sculat dintre morţi cum
prezisese el.
Îmi mai rămăsese
numai această datorie, ca să fac
cunoscut împăratului această întâmplare
dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate
am început a face acest raport şi, de
către ziuă, s-a auzit un sunet de pe
Calvar, intonând aria Dianei, care a
venit la urechile mele!…
Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa
de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei
care intona marşul Cezarului. Erau
întăririle care mi se făgăduiseră, cele
doua mii de ostaşi aleşi, şi pentru a
grăbi sosirea lor, au călătorit toată
noaptea.
A fost hotărât de
soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi
frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să
fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi
să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum
îţi baţi joc de soarta muritorilor!
Era prea adevărat ce
a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a
sfârşit”.
Acesta este cuprinsul
raportului şi rămân al Majestăţii
Voastre supus, cu respect şi
smerenie.
Guvernatorul PONŢIU
PILAT
Făcut în Ierusalim în
a XXVIII-a zi a lunii Martie,
Anul 4147 de la creaţiune
Sursa: http://valbo52.wordpress.com/2012/03/16/523/
Procla, sotia lui Pilat si vita de vie
In apocriful analizat mai sus, se vorbeste despre Procla, sotia lui Pilat, care crezuse in Mantuitorul si careia Dumnezeu i-a luat sufletul odata cu moartea sotului ei. Paradosis Pilati nu lamureste insa imprejurarile in care Procla a fost adusa sa creada in puterea divina a Mantuitorului. Explicarea acestui moment important din viata Proclei, pus in legatura cu vita de vie, o aflam intr-un vechi text romanesc despre care a mai fost vorba pana...
Condamnarea lui Pontiu Pilat de catre Cesarul Romei
Mai veche decat apocriful precedent este scrisoarea lui Pilat catre Tiberiu (sau Claudiu), Cesarul Romei, care ni s-a pastrat sau incorporata in versiunea latina a Evangheliei lui Nicodim, sau adaugata la sfarsit, in versiunea greceasca, sau independent de Evanghelia lui Nicodim, ca un opuscul de sine statator. De scrisoarea lui Pilat catre Cesarul din Roma prin care-l vesteste de condamnarea Mantuitorului in urma staruintelor norodului...
Sentinta lui Pilat din Pont
Este un apocrif relativ modern, poate de aceea nu si-a gasit loc in culegerile de scrieri apocrife editate de Fabricius, Tischendorf, Thilo. Chiar in titlu se spune ca a fost descoperita - in unele versiuni - in 1400, in altele, in 1580. Gaster n-o cunoaste in literatura romaneasca decat din textul modern, tiparit la un loc cu Minunile sfantului Sisoe. Asupra originalului, el face urmatoarea presupunere: "In literatura romaneasca pretinde...
Disputa lui Iisus cu Satana
Aceasta legenda se pastreaza in Biblioteca Academiei Romane in codicele nr. 130, f.93. manuscriptul de origine ardeleneasca a fost daruit Academiei de V. Mangra in 1895 si dateaza din sec. XVIII. Legenda, care este o copie dupa un text mai vechi poarta titlul: "Invataturi can(d) s-au pricinuitu S[tanacu Dumnezeu". Punctul de plecare al acestei legende apocrife este un fragment din Evanghelia lui Matei (cap.4, 1-12), care povesteste ca, dupa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.