Etapele redactarii unei cateheze

PE SCURT

– parte introductiva;

– istorisirea faptelor;

– analizarea faptelor si ideilor;

– prezentarea temeiurilor/probelor pentru sustinerea celor expuse si dupa caz pentru respingerea argumentelor adversarului (sectantii, ereticii etc.);

– utilizarea ilustratiilor in legatura cu tema (pilde, istorioare etc.) care au darul de a “rupe” monotonia expunerii, de a crea un binevenit “respiro” atat pentru ascultatori, cat si pentru vorbitor;

– partea finala a expunerii, care presupune o anumita fermitate, vehementa (in sensul bun al cuvantului) si chiar si putin patos in scopul de a fi cat mai convingator. 

PE LARG

1. Pregătirea aperceptivă – este momentul logico-psihologic cu ajutorul căruia se pregăteşte terenul pentru abordarea subiectului propus. Denumirea se leagă de termenul francez aperçevoir = a zări, a întrezări, a observa discret etc. Întrezărim, adică, subiectul, din referinţele ce se fac la un subiect tratat anterior, cu care de obicei se află în strânsă legătură. De exemplu, dacă vorbim despre "Cultul Sfintelor Moaşte", se presupune că în cateheza anterioară s-a vorbit despre "Cultul Sfinţilor", în general. Acest moment poate coincide, de fapt, cu ascultarea lecţiei precedente, de aceea unele manuale, în loc de "pregătirea aperceptivă", indică “ascultarea” ca prim moment al catehezei.

2. Anunţarea temei – se va face direct, în puţine cuvinte, într-un mod cât mai accesibil: Astăzi vom vorbi, cu ajutorul Domnului, despre Cultul Sfintelor Moaşte.

3.  TRATAREA va constitui cel puţin 50% din corpul catehezei. Pentru orice subiect religios, tema va fi tratată cu temeiuri din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, fără a se face, însă, abuz de texte, urmând a fi selectate bineînţeles cu mult discernământ. Se vor utiliza, de asemenea, elemente din prezentul cotidian, cu materiale extrase, la nevoie, şi din literatura laică, din informaţiile mas-media etc. Chiar dacă fondul conţinutului va fi cel clasic, tradiţional, izvorât din tezaurul doctrinar, biblic, istoric, canonic, cultic ş.a., cu vechime considerabilă, prezentarea se va face sub semnul exigenţelor contemporane, în limbajul actual, potrivit interesului celor care ascultă hic et nunc.

4.    Recapitularea (fixarea), este momentul în care sub forma dialogului (forma erotematică, întrebătoare, sau socratică) se procedează la întrebări şi răspunsuri, pe baza conţinutului prezentat în tratare. Scopul este de a fixa mai bine elementele de bază (de aici şi denumirea de “fixare”), sau a lămuri ceva dacă n-a fost bine înţeles. Întrebările pot fi puse atât de către cei care ascultă, cât şi de către cel care predă.

5.  Asocierea (uneori aprofundarea), are menirea de a face mai multă lumină asupra subiectului, asociindu-l cu un subiect similar. Bunăoară, dacă vorbim despre Sfintele Moaşte, vom arăta că în aceeaşi categorie de cinstire sunt Sfintele Icoane, Sfânta Cruce etc. Există subiecte, însă, la care nu se pot face asocieri pe măsura importanţei. În aceste cazuri se poate recurge la aprofundare. De exemplu, dacă vom prezenta o cateheză despre Sfânta Treime, se recomandă utilizarea aprofundării, atât cât auditoriul poate urmări şi asimila în acel spaţiu relativ restrâns de timp.

6.     Generalizarea – reprezintă momentul care ne pregăteşte de finalul catehezei. "Generalizare" înseamnă integrarea subiectului concret într-un sistem sau cadru general, adică o definire concisă a temei, alcătuită în contextul din care face parte acel subiect. Uneori generalizarea poate fi reprezentată de un text biblic, text care defineşte în mod fericit subiectul respectiv, alteori o frază dintr-un sfânt părinte, sau chiar o concluzie personală.

7.  Aplicarea (încheierea), este momentul concluziilor finale, procedându-se la legarea subiectului de viaţa practică. Spre exemplu, dacă am susţinut o cateheză despre Sfânta Cruce, vom îndemna pe cei prezenţi să o cinstească după cuviinţă, iar închinăciunea să se facă în mod corect. Propriu-zis, atât la clasă cât şi în biserică, se vor face câteva închinăciuni demonstrative, acest lucru însemnând, de fapt, aplicarea celor învăţate în tratare.

Răsfoind manuale şi cărţi cu cateheze diverse, observăm că unele dintre ele conţin şi intuiţia, ca moment logico-psihologic. Şi nu este greşit. Când anumite subiecte o cer, putem folosi într-adevăr materialul intuitiv, care va fi deosebit de util. De exemplu, vorbind despre Sfintele Icoane, vom arăta, desigur, câteva icoane celor prezenţi. Vorbind despre geografia Ţării Sfinte, vom utiliza, bineînţeles, harta, ca material intuitiv. În asemenea situaţii momentul “intuiţiei” va fi plasat imediat după tratare, sau chiar în interiorul tratării. Imagini intuitive pot fi utilizate, de asemenea, chiar fără un material anume, făcând apel la imaginaţie sau imaginarea unei situaţii. Vorbind, de pildă, despre Tablele Legii Vechi, le descriem intuitiv, pentru că nu le putem avea efectiv în mână...

Cum spuneam şi mai sus, planul de mai sus este flexibil, maleabil, pretându-se la adaptări potrivit cerinţelor concrete. Sunt situaţii care solicită parcurgerea tuturor momentelor logico-psihologice, altele care necesită mai puţine. De pildă, recapitularea poate lipsi atunci când subiectul este mai uşor şi a fost înţeles deplin la tratare. Poate lipsi uneori şi asocierea sau, după caz, aprofundarea etc.

Sursa: Introducere in Catehetica Ortodoxa, Curs pentru anul III, Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon