Intelepciunea in viziunea Sfantului Apostol Pavel in Epistola 1 Corinteni 1-2

1¹⁷ Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.

¹⁸ Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

¹⁹Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o".

²⁰Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună[1] înţelepciunea lumii acesteia?

²¹Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.

²² Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune,

²³ Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.

²⁴ Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

²⁵ Pentru că fapta lui Dumnezeu[2], socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.

²⁶ Căci, priviţi chemarea voastră[3], fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam;

²⁷ Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; ²⁸ Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt,²⁹ Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

³⁰ Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare,

³¹ Pentru ca, după cum este scris: "Cel ce se laudă în Domnul să se laude".

2 ¹Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept.

² Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.

³ Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.

⁴ Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii,

⁵ Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.

⁶ Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor[4] acestui veac, care sunt pieritori,

⁷ Ci propovăduim înţelepciunea[5] de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră,

⁸ Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei;

⁹ Ci precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".

¹⁰ Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.

¹¹ Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.

¹² Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu;

¹³ Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti.

¹⁴ Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.

¹⁵ Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni;

¹⁶ Căci "Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" Noi însă avem gândul lui Hristos.

---

[1] Cuvântul românesc nebun, nebună, cel puţin în accepţiunea lui de astăzi, nu redă decât în parte termenul original evmw,ranen, mwro.n. Este vorba, de fapt, de ceea ce raportat la uzul curent al logicii omeneşti pare o aberaţie, o prostie, atât de mare încât este considerată o nebunie. Apostolul foloseşte un cuvânt puternic tocmai pentru a sublinia prăpastia dintre ceea ce este omenesc şi ceea ce este dumnezeiesc. 

[2] Originalul to. mwro.n tou/ qeou/ ca şi to. avsqene.j tou/ qeou constituie o piatră de încercare pentru traducători. Varianta ultimelor ediţii sinodale ale Bibliei fapta lui Dumnezeu socotită de către oameni nebunie, deşi o parafrază, pare a fi cea mai fericită traducere în româneşte, pentru faptul că introducând un cuvânt nou faptă trimite la iconomia dumnezeiască ce culminează cu la crucea lui Hristos pe care unii o considerau slăbiciune iar alţii nebunie, aberaţie. Biblia de la 1688 transpune expresiile greceşti în româneşte, traducând nepotrivit prin cel nebun al lui Dumnezău şi respectiv cel slab al lui Dumnezău, traducere preluată cu o uşoară îmbunătăţire Biblia Sinodală din la 1914 care readuce: ce este nebun al lui Dumnezeu şi respectiv ce este slab al lui Dumnezeu. Noul Testament de la Bălgrad traduce un pic mai exact, prin nebunia lui Dumnezău şi slăbiciunea lui Dumnezău,  traducere regăsită exact şi în Biblia lui Gala Galaction. Aceste caracterizări se referă, fără îndoială la  lucrarea lui Dumnezeu pe care Sfântul Pavel o aduce în discuţie în versetele anterioare şi pe care iudeii o considerau scandal iar elinii nebunie.

[3] Chemarea (κλήσις) este un termen prin care Sfântul Pavel numeşte comunitatea credincioşilor, Biserica (Εκκλησία), alcătuită din cei care au răspuns chemării lui Dumnezeu. A se vedea un text paralel la 2 Petru 1,10 unde se vorbeşte despre chemarea şi alegerea creştinilor. Prin urmare, sensul este : priviţi printre voi cei chemaţi sau cei care constituiţi Biserica.

[4] Stăpânitori ai acestui veac aici nu numeşte oarecari demoni, aşa cum cred unii, ci pe cai care au vrednicii, care au puterea lumească, pe aceea care cred că lucrul în sine este însemnat, adică pe filozofi şi pe ritori şi pe scriitori.. Îi numeşte stăpânitori ai acestei lumi, deoarece puterea lor nu depăşeşte lumea aceasta”. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la 1 Corinteni, p.170)

[5] „Înţelepciune numeşte predica şi calea mântuirii, adică mântuirea prin cruce” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la 1 Corinteni, p.170)

Cuvântul cheie al întregului fragment este înţelepciune (σοφία). Din cele 52 de folosiri ale cuvântului în Noul Testament, 30 sunt în epistolele pauline, din acestea, 18 sunt în epistola 1 Corinteni iar din acestea, 16 sunt în fragmentul care ne preocupă pe noi, 1,17-2,16), adică pe parcursul a 31 de versete.[1] La aceasta trebuie să mai adăugăm şi folosirea cuvântului înţelept (σοφός), de 3 ori în contextul nostru şi de 4 ori ceva mai jos, în fragmentul 3,10-19. Am invocat aceste date statistice pentru a face evident faptul că tema înţelepciunii este tema centrală a fragmentului de care ne ocupăm şi faptul că nicăieri în altă carte noutestamentară sau în altă epistolă paulină nu întâlnim tema înţelepciunii dezvoltată atât de mult. Ce înţelege Sfântul Pavel prin cuvântul înţelepciune? Pavel era iudeu, prin urmare trebuie să luăm în seamă fundamentul iudaic al vocabularului paulin. În Vechiul Testament, înţelepciunea (hokmâ), deşi este prin excelenţă o virtute a minţii, este mai mult practică, decât teoretică. „În esenţă, înţelepciunea este arta de a reuşi, de a face un plan corect pentru a obţine rezultatele dorite”.[2] Până la un timp şi în spaţiul grecesc, înţelepciunea avea cu precădere un scop practic, însemnând „comportarea omului cu iscusinţă şi bună judecată de aşa manieră încât să reuşească în viaţă, desigur, aceasta presupunând o anumită gândire asupra lumii”. Mai târziu, sofia va dobândi un caracter mai teoretic şi se va transforma în filosofia, identificându-se cu capacitatea de a pătrunde adevărul vieţii şi al întregii realităţi şi de a-l expune convingător.[3] Desigur soluţiile practice pentru reuşita şi împlinirea existenţială depind de adevărul despre existenţa însăşi. Aşa încât aspectul teoretic şi cel practic al înţelepciunii sunt organic legate unul de celălalt. Oricum, trebuie să excludem eventualitatea ca înţelepciunea să fie percepută numai în aspectul ei teoretic.

Sfântul Apostol Pavel distinge foarte clar între o înţelepciune omenească şi o înţelepciune dumnezeiască, care se definesc una prin raportare la cealaltă.

Pe cea dintâi o numeşte folosind următoarele sintagme caracteristice:

-         înţelepciunea înţelepţilor (sofi,a tw/n sofw/n) – 1,19;

-         înţelepciunea lumii (sofi,a tou/ ko,smou) – 1,20

-         înţelepciunea lumii acesteia (sofi,a tou/ ko,smou τουτουÈ  ) – 3,19;

-         înţelepciunea cuvântului (u`peroch.n lo,gou h' sofi,aj) – 2,1;[4]

-         înţelepciunea oamenilor (sofi,a| avnqrw,pwn) – 2,5;

-         înţelepciunea acestui veac (sofi,an tou/ aivw/noj tou,tou) – 2,6;

-         înţelepciunea stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori (sofi,an tw/n avrco,ntwn tou/ aivw/noj tou,tou tw/n katargoume,nwn\) 2,6;

Sintagmele de mai sus sunt întru-totul sinonime. Atributele alăturate cuvântului înţelepciune precizează insistent limitele acestei înţelepciuni care sunt circumscrise omului, lumii şi veacului acestora, adică naturii create. Întrebarea principală pe care şi-o pun exegeţii în legătură cu înţelepciunea omenească la care se referă Sfântul Pavel este aceea dacă Apostolul are în vedere vreo formă concretă de înţelepciune, o anume filozofie sau sistem de gândire sau se raportează la înţelepciunea omenească în general, la tot ceea ce a putut produce mintea omenească până la ora aceea. Deşi s-a propus de către unii exegeţi identificarea acestei înţelepciuni cu vreo formă concretă de învăţătură[5], care s-ar fi manifestat în Corint, reiese cu multă claritate şi din expresiile respective, ca şi din contextul în care acestea sunt folosite, că Sfântul Apostol Pavel are în vedere de fiecare dată nu o anume înţelepciune sau filozofie, ci înţelepciunea ca atare, filosofia ca atare, cu titlu generic.[6] Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel nu combate aici vreo formă anume de înţelepciune, insuficient dezvoltată sau eventual greşită ci se delimitează clar faţă de înţelepciunea omenească însăşi, care a eşuat în încercarea ei de a oferi omului soluţia existenţială, depăşirea răului sau a limitelor firii umane, calea spre Dumnezeu, de fapt. Singura circumscriere posibilă ar putea fi aceea conform căreia Sfântul Apostol Pavel se raportează la eforturile înţelepciunii omeneşti de a răspunde la întrebarea legată de Dumnezeu şi la aceea privind calea care duce la Dumnezeu, ca la sensul existenţei şi al istoriei, întreprindere în care înţelepciunea omenească a eşuat. Putem spune, fără teama de a greşi, că Apostolul se raportează la formele de înţelepciune umană care îi fuseseră lui cunoscute şi care caracterizau lumea în care trăia el şi în care s-a născut şi s-a dezvoltat Biserica creştină, adică, în mod special: civilizaţia iudaică şi civilizaţia greacă, percepând-le pe acestea nu ca forme concrete de înţelepciune, ci ca exponente prin excelenţă ale înţelepciunii umane în general. Contextul în care Sfântul Pavel invocă cele două lumi este relevant în acest sens. Evenimentul central şi temeiul prin excelenţă al propovăduirii Sfântului Apostol, al Evangheliei creştine, anume răstignirea şi Învierea Mântuitorului Hristos, este raportat de Apostol la lumea iudaică şi la cea greacă: Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie(1,23). Apostolul nu distinge vreuna din înţelepciunile sau filozofiile vremii ci le însumează pe toate sintagmelor generice pe care le-am citat mai sus şi  le pune faţă în faţă cu înţelepciunea lui Dumnezeu.

Pentru cea de a doua, Apostolul Pavel  foloseşte expresia: înţelepciunea lui Dumnezeu (sofi,a tou/ qeou/) – 1,21; 1,24; 2,7; sau înţelepciunea de la Dumnezeu (sofi,a avpo. qeou) – 1,30. În afară de aceste expresii care trimit în mod direct la realitatea pe care o introduce în discuţie Sfântul Pavel, în acest fragment sunt folosite şi alte expresii care indică, în ultimă analiză, aceeaşi realitate, ajutându-ne să aflăm mai bine ce înţelege de fapt Apostolul prin înţelepciunea lui Dumnezeu. Cuvântul Crucii (1,18) este una dintre acestea: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre exegeţi înţeleg prin expresia cuvântul Crucii predica despre moartea pe Cruce a Mântuitorului.[7] Având în vedere că Sfântul Pavel foloseşte această sintagmă în opoziţie cu sintagma înţelepciunea cuvântului (1,17) este clar că o putem asimila cu înţelepciunea dumnezeiască. De altfel, textul însuşi identifică înţelepciunea dumnezeiască, socotită de înţelepciunea omenească drept nebunie, tocmai cu lucrarea lui Dumnezeu ce culminează cu răstignirea şi învierea lui Hristos (1, 23). O altă expresie sinonimă este nebunia propovăduirii: Căci de vreme ce… lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii (1,21). Nebunia propovăduirii constă tocmai în faptul că apostolii propovăduiau ca soluţie de biruinţă asupra morţii moartea însăşi, moartea de bună voie pe cruce a Mântuitorului. Cuvântul Crucii este receptat de cei din afară ca propovăduire a unei nebunii. Un alt calificativ cu care necreştinii caracterizau înţelepciunea lui Dumnezeu şi pe care Sfântul Pavel îl invocă este nebunia lui Dumnezeu (1,25).

De subliniat, iarăşi, un aspect foarte important, şi anume acela că Sfântul Pavel nu înţelege prin înţelepciunea lui Dumnezeu o filozofia anume, o expresie teoretică a adevărului, ci, înţelege întâi de toate o lucrare sau o serie întreagă de lucrări ale lui Dumnezeu, în care se manifestă superioritatea modului de a înţelege lucrurile şi mai ales eficienţa soluţiilor practice. Versetul 21 din cap. 1 este elocvent din acest punct de vedere. Întrucât oameni nu au ajuns la Dumnezeu prin înţelepciunea lor şi nici nu au putut exploata înţelepciunea lui Dumnezeu care reieşea din creatura sa, a binevoit Dumnezeu nu să le transmită un adevăr teoretic, ci să le arate adevărul lucrând efectiv mântuirea sau salvarea oamenilor prin Crucea Mântuitorului Hristos. Nu întâmplător înţelepciunea lui Dumnezeu este identificată cu Iisus Hristos – tocmai pentru că Acesta materializează iconomia dumnezeiască – şi este asociată cu dreptatea, sfinţirea şi răscumpărarea (1,30). Prin urmare, înţelepciunea lui Dumnezeu este întrupată în lucrarea Acestuia.

Tema centrală a fragmentului nu este, în cele din urmă, înţelepciunea ca atare, ci raportul dintre înţelepciunea omenească sau lumească şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Aşa încât, cele două sunt definite de Sfântul Apostol Pavel tocmai prin raportarea uneia la cealaltă. Acest lucru este foarte important pentru evaluarea hermeneutică a textului. Discursul paulin poate fi cu uşurinţă aşezat pe două coloane, într-un ceea ce reprezintă sau caracterizează înţelepciunea omenească şi în cealaltă ceea ce reprezintă şi caracterizează înţelepciunea dumnezeiască. Cu riscul de a ne extinde poate prea mult la acest capitol vom încerca o astfel de aşezare pe două coloane a discursului paulin cuprins în fragmentul de care ne ocupăm, o a treia coloană venind să insereze verbele sau particulele care definesc raportul dintre cele două. Aproape fără excepţie, raportul dintre cele două categorii poate fi exprimat prin binecunoscutul versus:

1,17 Crucea lui Hristos	versus	Înţelepciunea cuvântului
1,18 Cuvântul Crucii	versus (este nebunie pentru)	cei ce pier
1,19 Dumnezeu	versus (pierde)	înţelepciunea înţelepţilor
1,19 Dumnezeu	versus (nimiceşte)	ştiinţa celor învăţaţi
1,20 Dumnezeu	versus (dovedeşte a fi nebunie)	înţelepciunea lumii acesteia pe care o exprimă înţeleptul, cărturarul sau cercetătorul
1,21Nebunia propovăduirii, prin care Dumnezeu mântuieşte pe cei ce cred	versus	înţelepciunea prin care omul a eşuat în încercările lui de a cunoaşte pe Dumnezeu
1,22-24 Propovăduirea lui Hristos cel răstignit – puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru cei mântuiţi	versus (pentru iudeii sminteală, iar pentru neamuri nebunie)	semnele pe care le cereau iudeii şi înţelepciunea pe care o căutau elinii
1,25 (Ceea ce pare) nebunie a lui  Dumnezeu	versus (mai înţeleaptă decât)	înţelepciunea oamenilor
1,25 (ceea ce pare) slăbiciune a lui Dumnezeu	versus (mai puternică decât)	tăria oamenilor
1,26-27    (Cei mai mulţi dintre creştini)	versus (nu sunt)	înţelepţi după trup, nici puternici, nici de neam bun
1,28cele nebune ale lumii	Versus (alese de Dumnezeu ca să ruşineze pe)	cei înţelepţi
1,28cele slabe ale lumii	Versus (alese de Dumnezeu ca să ruşineze pe)	cele tari
1,28 cele de neam de jos ale lumii, cele nebăgate în seamă, cele ce nu sunt	Vesus (alese de Dumnezeu ca să nimicească pe)	cele ce sunt
1,29Lucrarea lui Dumnezeu	Versus (ca nici un trup să nu se laude)	lauda oamenilor
1,30Iisus Hristos care s-a făcut pentru creştini înţelepciunea lui Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare	Versus (cel ce se laudă în Domnul să se laude)	lauda oamenilor
2,1-2 Propovăduirea tainei lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos răstignit	Versus (n-am venit ca) (să nu ştiu între voi altceva)[8]	elocinţă şi înţelepciune iscusit al cuvântului sau ca înţelept
2,4 Cuvântul meu şi pro-povăduirea lui Pavel, care urmăreau adeverirea Duhului şi a puterii	Versus  (nu stăteau în)	cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti
2,5 Credinţa creştinilor care se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu	Versus (să nu fie în)	înţelepciunea oamenilor
2,6-7 înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care o propovăduişte Pavel	Versus (dar nu,… nici)	înţelepciunea acestui veac, sau a stăpânitori-lor acestui veac
2,9-10 cele descoperite de Dumnezeu prin Duhul său celor ce îl iubesc pe El	Versus (cele ce ochiul n-a văzut…)	Lucrurile accesibile oamenilor prin simţuri cele ce au ajuns la ochiul omului, cele ce a auzit urechea şi au ajuns la inima omului
2,12Duhul lui Dumnezeu	Versus (noi n-am primit Duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu)	duhul lumii
2,13 cuvinte învăţate de la Duhul,prin care se propo-văduiesc cele duhovniceşti	Versus (nu în…ci în)	cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească
2,14-15 omul duhovnicesc, care înţelege cele duhovniceşti şi  toate le judecă	Versus (omul firesc nu primeşte cele ale Duhului…)	omul firesc, care consideră cele duhovniceşti o nebunie

---

[1] O altă epistolă în care Sfântul Apostol Pavel vorbeşte mai mult despre înţelepciune este Epistola către Coloseni (unde termenul este folosit de 7 ori, în comparaţie cu Rom. – 1; 2 Cor. – 1; Efeseni – 3;).

[2] J.D.Douglas, Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p. 703.

[3] Vocabulaire de Theologie biblique, publie sous la direction de Xavier Leon Dufour, Paris, 1971.

[4] La întrebarea dacă expresia înţelepciunea cuvântului se referă la conţinut sau la formă, exegeţii preferă cea de a doua variantă, gândindu-se la forma în care erau prezentate posibil unele predici ale corintenilor (S. Agouridis, p.48). Vezi şi John J. O’Rouke, 1 Corinthians în A New Catholic Commentary on Holy Bible, Nashville, 1975, p. 1145: „Wisdom of speech means that special competence in speaking which comes from a study of rhetorical arts and forms”. A se vedea şi traducerea foarte dinamică a Noului Testament de la Bălgrad: mândria cuvântului.

[5] Prof. Agouridis rezumă aceste propuneri în următoarele puncte: a. tradiţia filosofică a grecilor, aşa cum au susţinut cei mai muţi dintre exegeţii din vechime; b. o formă mai mult sau mai puţin dezvoltată de înţelepciune gnostică; c. o învăţătură esoterică de tipul religiilor misteriilor sau o revelaţie specială făcută prin intermediul cuvintelor celor stăpâniţi de duh; d. O înţelepciune întemeiată pe tradiţia iudaică sofiologică (p.49)

[6]  Înţeleptul sau cărturarul sau căutătorul (1,20) – toţi ai veacului acestuia – nu sunt caracterizări care să privească anumite persoane din comunitatea creştină a Corintului, ci apelative care trimitea la fiecare dintre respectivele categorii de intelectuali, fie iudei fie păgâni” (S. Agouridis, op. cit. p. 49).

[7] Vezi traducerea neogreacă a Noului Testament (Atena, 1989): predica despre moartea pe Cruce a lui Hristos.

[8] „Să nu ştiu între voi altceva s-a spus ca delimitare faţă de înţelepciunea lumii” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la 1 Corinteni, p.148)

Extras dintr-un curs de Noul Testament, Anul 4, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Bucuresti