Dr. Ovidiu Tudoran: ”Certitudinea că Dumnezeu există m-a vindecat de teama de moarte”

Dr. Ovidiu Tudoran (n. 30 dec. 1957) este medic specialist ORL la Clinica „Medical Service” din Bacău. Dincolo de înalta sa calitate profesională, participarea sufletească la tratarea bolnavilor a câştigat inimile pacienţilor săi. Mereu cu un zâmbet pe buze, explicând pe înţelesul bolnavului afecţiunea de care suferă şi terapia necesară, dr. Tudoran este o figură luminoasă, plină de empatie şi de dăruire. „Boala este o dereglare a sufletului”, spune el. „Or, sufletul cu suflet se vindecă”. Preocupat de evoluţia spirituală, dr. Tudoran a trecut prin mai multe experienţe ezoterice, până a ajuns la ortodoxie. S-a iniţiat şi în terapii complementare, în majoritate orientale, însă a renunţat, după ce a înţeles că ortodoxia are toate răspunsurile şi metodele de dezvoltare personală de care avem nevoie. Când are răgaz, îi place să scrie. A publicat mai multe nuvele SF şi eseuri într-o serie de publicaţii naţionale şi locale. De asemenea, este autor sau coautor a patru lucrări de specialitate.

„Am copilărit în curtea bisericii Sf. Treime din Craiova”

– Credinţa în Dumnezeu începe, de obicei, în copilărie, sub îndemnul mamei sau al bunicilor, de la care cei mici învaţă să se închine şi să găsească drumul bisericii…

– În copilărie, cam trei luni pe an, îmi petreceam vacanţa la bunicul meu matern din Craiova, preotul To­ma Tudoran. Casa parohială era în curtea bisericii „Sfân­ta Treime”, un veritabil parc, cu o vegetaţie lu­xu­riantă. Cât era ziua de lungă, nu mă plictiseam să mă joc în curte, iar când se făcea prea cald, mă refu­giam în minunata cancelarie a parohiei, care mirosea a lemn şi a cărţi vechi. Bunicul avea o bibliotecă im­pre­sio­nantă acolo şi citeam fără să mă deranjeze ni­meni. Nu prea stătea acasă, pentru că mereu avea ne­voie cineva de el. Cum suna telefonul, bunicul îşi îm­brăca reve­renda şi pleca.

– Aţi copilărit în plină epocă comunistă. Popu­laritatea unui preot nu reprezenta, la vremea aceea, un risc?

– Era în timpul comunismului, dar biserica era plină, plină! Nu mai vorbesc în perioada examenelor! Ce era atunci… o nebunie pentru el. Nici nu ştiu dacă dor­mea. Bunicul era genul tipic de oltean care-şi dădea hai­na de pe el, când era cazul, dar îţi şi sărea la be­regată, dacă îl supărai! (Râde). Bunica era dintr-o fa­milie de preoţi. Tatăl ei, părintele Pâslaru, a fost se­cretarul mitropolitului de la Bucureşti. Toată familia bu­nicii era de oameni erudiţi. Pe când Toma Tudoran era un preot mai de ţară, aşa, mai popular, şi cred că a fost acceptat de familia Pâslaru numai fiindcă era preot… Însă, părintele Toma a devenit, în timp, un mentor al comunităţii… Era foarte iubit şi respectat, i se cerea frecvent sfatul sau aju­torul. Pentru asta a şi plătit. După instalarea comunismului a fost arestat, iar mama şi bunica au fost date afară din casă; au dormit într-un şifonier, în stradă, o săptămână. S-a întâmplat însă o minune. În timp ce era transferat la centrul regional al Securităţii, bunicul a fost făcut scăpat de miliţianul care îl păzea şi căruia îi botezase un copil. Gardianul l-a îndemnat să meargă la toaletă, când trenul a intrat pe un tronson pe care circula cu viteză mică, şi să sară din tren. A sărit, dar s-a lovit de un stâlp. A avut o amnezie, după comoţia asta. Nu mai ştia cine este şi încotro să meargă. A ajuns la o stână, unde a fost în­grijit de ciobani, vreo trei săptămâni, până şi-a revenit. După a­ceea, s-a întors la fa­milie. Norocul lui s-a numit Ştefan Voitec, unul dintre liderii co­mu­nişti, ministru, vi­ce­premier şi, mai târ­ziu, preşedinte al Ma­rii Adunări Naţio­nale. Bunicul se cunoştea cu Voitec, pe care îl adă­postise de vreo do­uă ori, în perioada în care comuniştii erau vânaţi de guvern. Bu­nicul nu făcea poli­tică, dar dacă vedea un om prigonit, îl aju­ta. Când şi-a recăpătat memoria, bunicul To­ma i-a cerut ajutorul lui Voitec, iar acesta a dat un fel de scrisoare către autorităţi, ca să-l lase în pace pe preot, că nu e contra regimului, şi că e popă numai pentru că trebuie să mănânce şi el o pâine.

„Îmi plăcea în biserică, dar mai ales când era goală”

– Aşadar, aţi copilărit într-un mediu religios şi subversiv, prin însăşi esenţa sa, faţă de regimul comunist. V-a marcat asta?

– Undeva, în mine, s-au depus toate acestea, dar atunci nu conştien­tizam nici prezenţa lui Dum­ne­zeu, nici nevoia de cre­dinţă, nici ce poate în­semna să fii creştin în tim­pul co­mu­nismului. Bu­­­nicul, ca toată fa­milia, mă ţinea deoparte de toate acestea, ca să mă pro­te­je­ze, probabil. Nici la sluj­be nu mă lua. Mie îmi plăcea în biserică, dar mai ales când era goa­lă. Mă sim­ţeam bine acolo, pentru că era li­nişte, mi­rosea fru­mos a smir­nă şi busuioc şi e­ram fascinat de chi­pu­rile-icoane de pe pereţi. Însă, nu înţele­geam ce e cu sfin­ţii, cine e Dum­ne­zeu, nu mă rugam…

– Dar v-aţi legat de bunicul dvs., pe care l-aţi iubit atât de mult încât i-aţi luat şi numele, nu?

– L-am iubit tare, da. Am avut o perioadă, după aceea, când l-am văzut mai rar, eu fiind la Bacău, iar el la Craiova, şi n-am mai fost atât de apropiaţi. Ba când m-am despărţit de prima soţie, am avut şi o discuţie în contradictoriu cu el, mai aspră, că el insista să nu divorţez, de dragul copilului. Aş fi vrut să nu moară înainte de a vedea că mi-am luat numele de Tudoran. Mi-am schimbat numele, într-un târziu, din două motive: întâi, pentru că nu mai exista nici un bărbat în familia Tudoranilor, care să-l ducă mai departe, apoi, pentru că suna mai bine pentru un medic decât numele primit de la tata, Harabulă. Şi mai este şi un aspect ezoteric: toată viaţa am visat să am o fată pe care s-o cheme Ruxandra Tudoran. Şi am o fată, din a doua căsătorie, care se numeşte aşa. Aici o bănuiesc pe ea că a aranjat lucrurile dina­inte… (Zâmbeşte) Îmi place numele de Tudoran şi pentru că bunicul spunea că suntem descendenţi din locotenenţii lui Tudor Vladimirescu. După ce Tudor Vladimirescu a fost ucis, o parte din căpeteniile pan­durilor, veri ai lui, şi-ar fi luat numele de Tu­doran şi s-ar fi răspândit în toate zonele ţării.

„Visez la o lume în care să ne cunoaştem, nu după nume, ci după rostul nostru”

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi medic?

– Mama a fost şefă de promoţie în liceu, a intrat fără probleme la Facultatea de Farmacie, dar au dat-o afară când au descoperit că tatăl său este preot, spunându-i: „Nu poţi să te faci farmacistă tu, fată de preot, fiindcă ai să omori copiii, ai să otrăveşti poporul!”. A trăit o mare dramă, a vrut să se sinucidă, dar au oprit-o credinţa şi iubirea celor din jur. Din neîmplinirea asta a ei, că nu a putut vin­deca oamenii, s-a născut dorinţa mea de a deveni me­dic. Ştiam că voi fi medic de când eram foarte mic. Şi mi-am urmărit visul. Am fost un elev bun, olimpic na­ţional la mai multe obiecte, aşa încât nu mi-a fost prea greu. Dar alegerea Medicinei a fost şi un efect al men­talităţii colective din acea epocă. Atunci, fiecare încer­ca să-şi facă o carieră care să-l ajute să trăiască niţel mai bine, într-un regim politic oprimant. Iar medicii aveau un trai mai bun.

– A fost numai o ambiţie personală, ori aţi avut şi conştiinţa că rostul dvs. este să-i îngrijiţi pe alţii?

– Am scris undeva că visez la o lume în care să ne cunoaştem nu după nume, ci după rostul nostru. În sens restrâns, se poate spune că profesia a fost rostul meu. Dar dacă ai în vedere transcendentul, atunci sensul unei vieţi nu se poate reduce la o profesie. Viaţa este un lung şir de lecţii. Suntem aici ca să învăţăm ceva şi să evoluăm spiritual. Cine nu înţelege asta, înseamnă că trăieşte degeaba.

– În vremea când vă pregăteaţi pentru Facultatea de Medicină, aveaţi deja o viziune mistică asupra vieţii?

– Nu. Cine sunt, de unde vin, unde mă duc? – sunt întrebări pe care mi le-am pus mai târziu.

– Eraţi convins că lucrurile depind numai de ştiinţă ca să fii un bun medic, că poţi salva viaţa unui om prin ce ştii, fără ajutorul lui Dumnezeu?

– Da. E o reflexie a orgoliului şi, totodată, o sen­zaţie de putere. Este oleacă de trufie în asta. Ştiu, pentru că am avut acest sentiment şi mereu am plătit pentru el. Ca medic, dacă nu eşti credincios, te simţi un mic dumnezeu când reuşeşti să vindeci pe cineva, sau măcar să-l aduci dintr-o situaţie proastă în una mai bună. Însă, cu cât capeţi o mai mare experienţă pro­fesională, cu atât realizezi cât de puţin cunoşti şi că nu tu vindeci. Iar dacă ai privilegiul unor experienţe-limită, te convingi definitiv. Eu am avut.

Eram medic ORL în oraşul Buhuşi, iar acolo aveam un anestezist căruia îi era teamă să facă anes­tezie totală pentru operaţiile de la ORL. Şi atunci, ce pu­team, operam cu anestezie locală, care presupune riscuri mai mari. Şi am avut un incident intraoperator, cu un tânăr de vreo 19 ani, căruia îi făceam rezecţie de cornete nazale, o metodă extrem de sângerândă. În timpul intervenţiei, băiatul a intrat în moarte clinică. Am reuşit să-l reanim şi operaţia s-a încheiat bine. După vreo şase luni, l-am reîntâlnit şi mi-a povestit cum a fost în moarte clinică. Exact ca şi alţii care au trecut prin asta, s-a văzut de sus, dintr-un colţ al came­rei, auzea tot, vedea manevrele noastre de resus­citare, dar nu se simţea rău, nici în­grijorat. Apoi a trecut prin acel tunel luminos, care apare în toate povestirile de genul ăsta, şi a ajuns într-o cameră frumoasă, cu o fereastră deschisă. Ar fi vrut să vadă ce e din­colo de fe­reastră, dar s-a întors în lumea noastră. Ani de zile mai târziu, i-am povestit episodul unui medic anes­tezist, faimos în Bacău, dr. Cons­tantin Asmarandei. El mi-a spus din prima, căci era foarte experimentat şi vorbise cu mai mulţi pacienţi trecuţi prin moar­te clinică: „Bine că n-a des­chis fereastra, că nu se mai întorcea. Fereastra – sau uşa, în alte cazuri -, sunt tre­cerile definitive spre lumea cea­­laltă”.

„Nu sunt convins că există Dumnezeu, ci ştiu!”

– Încercarea prin care aţi trecut v-a făcut să vă puneţi întrebările esen­­ţiale, legate de Dumnezeu şi con­diţia umană?

– Întrebări mi-am pus şi mai de­mult, când am observat multe „coin­cidenţe” – de fapt, coincidenţele sunt modul prin care Dumnezeu vrea să rămână incognito. Mi se întâmplau nişte lucruri pe care mi le doream şi pentru care nu mă rugam, dar la care mă gândeam intens. Mi-am dat seama că aici este o putere pe care ar fi bine să învăţ s-o stăpânesc. De aceea, am şi avut tot felul de experienţe ezoterice şi am încercat tot felul de căi de cu­noaş­tere. Dar după accidentul de maşină groaznic pe care l-am avut în urmă cu 13 ani, mi s-au intensificat căutările spirituale.

– Deci, tot după un şoc…

– Da. Atunci am avut 19 fracturi şi am stat lat în pat, cu tije în mine, peste tot, trei luni. După ce am ieşit din operaţie, a venit un părinte tânăr, Dan Rusu, care era preot misionar la Spitalul Judeţean, a pus peste mine epitrahilul şi s-a rugat. Din momentul acela, am simţit o linişte extraordinară. Şi-atunci am înţeles că am fost sub protecţie divină, pentru că am avut 19 fracturi, dar nici o leziune internă. Puteam să mor, dar m-a apărat Dumnezeu. Accidentul s-a petrecut de Sfân­ta Treime. Eu am copilărit în biserica Sfânta Trei­me din Craiova. Totul capătă alt sens. Iar tâlcul acestui accident avea să mi se releve sub forma unei glume făcute de un prieten al meu, tot nepot de preot, care a venit să mă viziteze la spital. De cum a intrat pe uşă, mi-a spus precipitat şi aparent supărat: „Bine, frate, aşa faci tu întotdeauna! Acum ce-ţi mai pasă?”. La care eu l-am întrebat nedumerit ce vrea să zică. Şi el: „Păi, tu ai plătit. Ce-ţi mai pasă? Dar eu cine ştie ce o să am de pătimit pentru păcatele mele”. Am râs amân­doi, dar m-am gândit că în­tr-adevăr astfel de încercări ţi-s date ca să va­lorizezi altfel viaţa şi ca să-ţi mai cureţi su­fletul. Pe urmă, am încercat să aflu mai multe despre Dumnezeu, despre ortodoxie… Pentru că pentru mine, Paştele şi Crăciunul au fost, multă vreme, numai nişte datini, prilej de cadouri şi de veselie, cu prietenii şi familia. Nu ştiam semnificaţia teologică a sărbătorii şi nici nu mă interesa. Totuşi, am crezut mai demult, de pe la 30 de ani, că există o con­ştiinţă uni­versală, o forţă ordonatoare a lu­mii… Acum, nu că sunt convins că există Dum­nezeu, ci ştiu! Şi asta m-a vindecat de frica de moarte.

– Ce v-a oprit să căutaţi de la început în Biserică răspunsuri la întrebările care vă frământau?

– Am o problemă cu fanatismul religios, şi asta m-a ţinut la depărtare de Biserică. Dog­mele mi s-au părut excesive, atât cât le cunoş­team, preoţii mi s-au părut prea exa­geraţi, unii, prea lacşi, alţii, şi, oricum, nu le înţelegeam prea bine rolul; mulţi dintre oa­menii obiş­nuiţi care îşi afirmau credinţa îmi păreau ipo­criţi… Aşa că am experiat anumite tehnici orientale. Dar există o parte întunecată în ele şi, după ceva practică, îţi dai seama că nu e în regulă. Şi a mai fost ceva: deşi eram anticlerical, totuşi, mai călcam prin lăcaşuri de cult. Ei bine, numai în bisericile or­todoxe simţeam o emoţie foarte puternică, nicăieri altundeva. Apoi, o carte a părintelui Paisie Aghioritul mi-a deschis ochii asupra profunzimilor ortodoxiei, a diferenţei dintre în­văţătura lui Hristos şi celelalte credinţe, şi a războiului împotriva ortodoxiei.

„Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie”

– De când v-aţi întors la credinţă, aţi avut vreo rugăciune care vi s-a îndeplinit?

– Când mă rog, în general, nu cer nimic. Vreau doar să mulţumesc. Şi, din când în când, mă rog să-mi arate Dumnezeu calea, să ştiu pe ce drum o apuc când mă aflu la o răspântie a vieţii mele. Mă rog, în general, cu cuvintele mele. Şi atunci sunt foarte emoţionat. Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie. Nu e nevoie să-i cer nimic, doar să-i mulţumesc. Iar mai de curând, mă rog mai ales Maicii Domnului, pe care am descoperit-o foarte caldă, foarte umană şi grabnic ajutătoare. Am găsit undeva, la o mânăstire, o icoană a Sfintei Fecioare, care mi-a deschis drumul spre ea.

– V-aţi simţit vreodată pedepsit de Dumnezeu?

– Eu nu cred în Dumnezeul ăla care pedepseşte şi se răzbună… Dumnezeu e lumină şi dragoste. Nu cred nici în creştinul care se „nevoieşte” la bise­ri­că, dar dră­cuie când e pe stradă. Dacă îl în­ţelegem pe Dumnezeu formal, vom avea o re­laţie formală cu El, adică nu vom avea acces la lumină. Sunt preoţi profunzi, care ştiu să abordeze fiecare caz în parte. Unii dau canoane ca pedepse, deşi nu ăsta e rostul lor. Mie nu mi-a dat duhovnicul canon nicio­dată şi sunt convins că ştie ce face. Nu pen­tru că aş fi sfânt, dar probabil că duhov­nicul ştie ce socoteală are Dumnezeu cu mine şi ce fac, deja, pentru păcatele mele.

– Cum vă simţiţi după spovedanie?

– Luminat, liniştit, plin de încredere… Când ţi se iartă păcatele, n-ai cum să te simţi rău. Dar eu m-am spovedit prima oară după vârsta de 50 de ani. Vă daţi seama? Nici nu ştiam ce e aia spovedanie. Şi când m-am dus întâia dată, nici nu ştiam ce să spun. Mă bucur că am avut îndrăzneala să merg.

„Pe Athos, m-am încărcat de o mare bucurie”

– În afară de momentul acciden­tu­lui pe care l-aţi avut, a mai fost în viaţa dvs. vreun eveniment mi­raculos?

– Nu demult, am fost la Sfântul Munte Athos, cu un prieten mai tânăr, care, deşi avea o carieră pro­mi­ţătoare în desfăşurare, era nemulţumit de ce făcea. El e medic or­to­ped, lucrează într-o clinică universitară, este cadru universitar, foarte bine pregătit pro­fe­sional, dar, ca doctor, nu face aproape nimic, pentru că pro­fesorul care îi este şef îl folo­seşte la altceva. Teoretic, ştie tot, dar nu este lăsat să facă nimic practic. Şi era foarte ne­mulţumit de situaţia lui, neştiind dacă să-şi schimbe meseria, după atâta muncă, sau să continue. Am ajuns la mânăstirea Prodromu, şi un călugăr ca un înger ne-a arătat osuarul. E o cameră plină cu oasele unor monahi, ca­re au murit de când există mânăstirea. A luat la întâmplare, din grămadă, un femur cu o pro­teză de şold. Şi călugărul acela ne-a vor­bit cu patos un sfert de ceas despre proteza de şold, deşi eram nu­mai vreo doi medici în grup, şi ceilalţi probabil că nu erau interesaţi de subiect. După ce-am ieşit din osuar să mergem la chilii, l-am întrebat pe prietenul meu: „Acum, ce mai vrei, să vină Maica Domnului şi să-ţi spună să mergi mai departe? Cât de mare e probabili­tatea să vii la Athos şi să ţi se scoată un os cu o proteză pe care tu ai văzut-o numai în foto­grafii?”. Omul chiar făcuse lucrarea vieţii lui, premiată în străinătate, pe subiectul evoluţiei în timp a pro­te­zelor de şold. După Athos, a luat decizia de a-şi continua cariera.

– Ce v-a impresionat cel mai mult pe Athos?

– Slujbele de noapte. Călugării aceia par din altă lume. Şi întreaga atmosferă este una care te smulge din timp. Nu ştiam cum trec ore după ore în rugăciune, de parcă erau clipe petrecute într-o altă dimensiune. Şi simţeam o pace desăvârşită şi nici un pic de oboseală. M-am încărcat de o mare bucurie.

de Claudiu Târziu

(Formula As nr. 1984, 5 – 12 Sept. 2013)

Sursa: claudiutarziu.ro


Va recomandam urmatoarele mai multe carti pe aceleasi teme. Le gasiti aici.

CLIK AICI