5/11/2008

Comuniunea oamenilor în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae - teologul dragostei creştine -

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !

Conţinut:

I. Sensul existenţei umane

II.Modul în care omul poate ajunge la comuniunea iubitoare cu celelalte persoane şi cu Dumnezeu

I. Sensul existenţei umane

„La început a fost iubirea.” – afirmă Părintele Dumitru Staniloae.
Ne spune, de asemenea, că Dumnezeu este iubire fără de început şi fără de sfârşit, argumentând astfel:
„Şi ce poate justifica existenţa mai mult decât iubirea? Iubirea nu satură pe numeni, niciodată. Deci poate fi fără de sfârşit ; şi de aceea poate fi şi fără de început. Iubirea fără de început şi fără de sfârşit dă o mulţumire deplină existenţei, deci o lumină.” [1]
Şi Dumnezeu, fiind iubire fără de început şi fără de sfârşit, doreşte o extindere a iubirii Sale.
Tot ce este se împarte în : creat şi necreat. Dumnezeu este necreat! Toate celelalte sunt create. Iar iubirea, şi ea, este necreată, este veşnică. Iubirea nu-i o însuşire a lui Dumnezeu, ci Însuşi numele Lui, desăvârşirea fiinţei Lui. Căci ni s-a spus: Dumnezeu este iubire. (1 Ioan 4,8)
“Nici o fiinţă conştientă nu există decât în ipostasuri sau persoane: Fiinţa dumnezeiască în trei Persoane, cea omenească , în multe persoane. Altfel nu-şi împlineşte nici Dumnezeu şi nici umanul destinul de existenţă iubitoare şi, prin aceasta, fericite.
Dacă fiinţa dumnezeiască ar fi într-o unică Persoană, n-ar fi bună sau iubitoare din eternitate, deci n-ar fi dumnezeiască. Dar şi dacă ar fi într-o mulţime de Persoane, valoarea lor, demnă de iubire şi capabilă de iubirea infinită, s-ar relativiza, deci nici această mulţime n-ar fi dumnezeiască. Numai existând în trei Persoane, aceste trei persoane sunt dumnezeieşti , pentru că au o valoare şi o relaţie între ele care le face demne şi capabile de iubirea absolută. Şi sunt aşa , pentru că sunt aşa de prezente una în alta, încat în fiecare e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei dumnezei. “ [1]
Fiinţa dumnezeiască e ca o lumina în trei sori ce se penetrează reciproc, fără să se contopească.
Că există un singur Dumnezeu , şi nu mulţi dumnezei, este neîndoielnic celor ce ce cred ăn dumnezeiasca Scriptură. Căci spune Domnul la începutul Legii: “ Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel care te-a scos din pământul Egiptului. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Iesire, 22, 2-3)
Celor care nu cred în dumnezeiasca Scriptură, li se poate vorbi în chipul următor: Dumnezeirea este desăvîrşită şi nu-I lipseşte nimic în ce priveşte bunătatea, înţelepciunea şi puterea; este fără de început, fără de sfârşit , pururea dăinuitoare, necircumscrisă şi, ca să spunem într-un cuvânt, desăvârşită în toate. Dar dacă vom spune că sunt mulţi dumnezei, este necesar să se observe deosebire între cei mulţi, căci, dacă nu este deosebire între ei, este mai degrabă unul , şi nu mulţi. Dar dacă este deosebire între ei, unde este desăvârşirea? Căci n-ar fi Dumnezeu dacă ar fi lipsit de desăvârşire, fie în ce priveşte bunătatea, fie în ce priveşte puterea, fie în ce priveşte înţelepciunea, fie în ce priveşte timpul, fie în ce priveşte spaţiul. Dar identitatea în toate indică mai degrabă un singur Dumnezeu şi nu mulţi. Dar cum va putea fi pastrată circumscrierea dacă sunt mai mulţi dumnezei? Căci acolo unde va fi unul, nu va putea fi celălalt. Cum va putea fi condusă lumea de mulţi? Oare nu se va descompune şi nu se va nimici, deoarece se observă luptă între conducători? Căci deosebirea introduce împotrivire.
Prin urmare, există un singur Dumnezeu, desăvîrşit, necircumscris, făcător al universului, ţiitor şi conducător , mai presus de desăvârşire şi înaintea oricărei desăvârşiri.
Astfel, credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeie, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură domnie, într-o singură stăpânire, într-o singură împărăţie , cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.
Credem în Tatăl, şi în Fiul, şi în Sfântul Duh.
Credem întru-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia născut , Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi purcezătorul Sfântului Duh.
Credem şi întru-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
De asemenea, credem şi în Unul Sfântul Duh, Domnul şi Făcătorul de viaşă, Care purcede din Tatăl şi se odihneşte ăn Fiul, împtreună închinat şi slăvit Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei.
Dumnezeu a creat lumea spirituală, adică pe îngeri şi toate cetele cereşti. A creat încă şi lumea materială, adică cerul, pământul şi cele care sunt aşezate în el. Lumea spirituală este înrudită cu El – căci înrudită cu Dumnezeu este firea raţionalăcare se poate sesiza numai cu mintea - , iar lumea materială este cu totul depărtată de El, pentru că ea cade sub simţuri. Dumnezeu voieşte să facă o împreunare din cele două lumi, ca o dovadă a unei înţelepciuni mai mari şi a bogăţiei faţă de firi, ca să fie un fel de unire între natura vazută şi cea nevăzută. Aşa stând lucrurile, Dumnezeu creează pe om după chipul şi asemănarea Sa. A făcut corpul din pământ , iar sufletul raţional şi gânditor, prin insuflarea Sa proprie . Aceasta numim „ chip dumnezeiesc”, căci cuvintele „după chipul” indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele „după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil.
Omul comunică cu existenţele neînsufleţite, participă la viaţa celor neraţionale şi se împărtăşeşte cu spiritualitatea celor spirituale. Comunică cu existenţele neînsufleţite prin corpul său.
Omul se alătură prin raţiune de naturile necorporale şi spirituale, deoarece el raţionează, cugetă, judecă fiecare lucru, năzuieşte după virtute.
Pentru aceea omul este un microcosmos.
Şi oamenii au o fire comună, dar la oameni, firea cea comună e posedată de multe persoane prin repetiţie ei în acele persoane, deci nedeplin unită în persoanele lor.
“ În Persoanele dumnezeieşti, firea nu se repetă, ci e posedată în modul comun total. Cele trei Persoane dumnezeieşti au deplin fiecare în Sine şi pe celelalte două. Fiinţa, fiind nemărginită, nu se poate repeta, dar cele trei Persoane ale ei nu se confundă, folosind fiecare în alt fel toată puterea fiinţei într+o comunicare reciprocă. La oameni, există o comunicare între persoanele apropiate corporal şi spiritual, care poartă aceeaşi fire, dar în mod repetat, ca între nişte noduri între care sunt întinse nişte fire. Uneori, firele comunicative între două persoane sunt aşa de multe, că firea unică e trăită de firea celeilalte aproape identică cu a sa. Dar nu poate trăi fiecare persoană umană cu toate celelalte această unitate, dată fiind distanţa dintre ele. În viaţa viitoare, unde cunoaşterea tuturor de către fiecare în Hristos va avea o maximă deyvoltare, se vor apropia şi persoanele umane de unitatea care este între Persoanele Treimice, fiind unite şi ele toate în Fiul cu Tatăl prin Duhul Sfânt, dar nu printr-o relaţie asemenea celei dintre Persoanele divine.
În viaţa pămantească, o persoană nu este legată prin fire mai multe sau mai puţine numai cu firea repetată din altă persoană, ca un nod iradiant cu altul, ci cu multe astfel de noduri, cu unele prin mai multe fire, cu altele prin mai puţine. Şi pe măsură ce o persoană e mai puţin legată prin astfel de fire cu fiinţa repetată în alte persoane, e mai moartă spiritual, fără ca aceasta să facă să înceteze subzistenţa sa în firea proprie.” [1]
Modul unităţii Sfintei Treimi este originea şi ajutorul veşnic al unităţii între făpturile conştiente, deci şi între oameni.
“ Numai o comunitate desăvârşită de Persoane supreme poate hrăni, cu iubirea ei nesfârşită şi perfectă, setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi.
Hrănirea aceasta nu poate fi numai gândită, ci şi trăită. Căci iubirea nu se mulţumeşte să fie numai gândită, ci e dornică să se dăruiască, să primească şi să fie primită.
Un dumnezeu monoteist în sens strâmt, trebuie considerat ca închis şi satisfăcut în sine, fapt care ar corespunde cu o perfecţiune pe care însă noi nu o putem înţelege , odată ce e lipsită de iubire. O esenţă panteistă se revarsă , sau se dezvoltă în alte forme , în mod involuntar ; mai exact, nu se revarsă şi nu se dezvoltă propriu-zis , pentru că nu poate ieşi din sine, sau din formele ce ţin esenţial , monoton şi involuntar de ea însăşi. În concepţia panteistă, persoanele, dacă apar şi ele, nu au valoare supremă şi netrecătoare. Deci nici iubirea dintre ele. Esenţa, fiind ea însăşi lipsită de iubire, - odată ce iubirea înseamnă dăruirea conştientă şi voluntară între persoane, sau dîruirea de sine cuiva altcuiva, din veci -, n-ar putea să producă iubirea cândva ulterior, deci nici persoanele.
Iubirea fără inceput , eternă, presupune că Dumnezeu este o unitate desăvârşită a fiinţei divine, dar , în acelaşi timp, este Treime de Persoane, din aceeaşi eternitate . Iar ca iubire desăvârşită, Treimea dumnezeiască Se poate dărui şi altor persoane; însă, numai dacă voieşte. Ea nu e silită să Se reverse în părute şi trecătoare alterităţi, care nici n-ar avea, de altfel, rost, lipsite fiind de o valoare reală şi netrecătoare. Dar, pentru revărsarea Ei liberă, înfiinţează alte persoane, nu infinite în esenţă, căci aceasta ar însemna infinita Sa revărsare sub forma acelor persoane; dar în alt fel, Ea le poate împărtăşi treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeinde-le. Iar aceasta nu o poate face decât unindu-le real cu Sine prin iubire, făcându-le să exprieze în mod real iubirea Sa.
Persoanele create şi deci finite, se pot bucura de infinitatea iubirii şi vieţii dumnezeieşti, sau de unica şi suprema sursă a vieţii şi iubirii, adică de infinitatea acelei surse, într-un progres infinit al lor în îndumnezeire, fără de care existenţa şi năzuinţa lor nesfârşită nu ar avea rost. Ele devin părtaşe la acea viaţă şi iubire infinită în mod treptat, datorită faptului că infinitatea iubirii şi vieţii divine li se comunică respectându-se libertatea ambelor părţi, ceea ce face ca fiinţele finite să poată aduce şi ele contribuţia unui efort propriu la creşterea lor, ca acestă creştere să fie o creştere reală.
De aceea, Treimea iradiantă prin iubirea ce-I este proprie nu poate fi traită şi cugetată fără energiile Ei necreate in grade mereu sporite. Iubirea se caracterizează prin acest paradox : pe de o parte une;te subiectele ce se iubesc, pe de alta nu le confoundă. Iubirea duce un subiect spre altul, fără să le confunde, căci în acest caz iubirea ar înceta. Ea ar ucide persoanele ce se iubesc, nu le-ar asigura existenţa netrecătoare. Paradoxul acesta nu se poate explica altfel decât prin iradierea iubirii, ca energie ce se comunicâ de la o persoană la alta, fără ca ele să se epuizeze în această comunicare. Iubirea nesfărşită şi necreată a sursei necreate de iubire nu se poate comunica decât ca energie necreată. Dar ân comunitatea eternă şi desăvârşită a iubirii, subiectele îşi comunică fiinţa însăşi, fără ca ele însele să se confunde. Aceasta arată că subiectele sunt pe planul suprem tot aşa de valoroase şi de indestructibile ca şi fiinţa lor. Numai aşa iubirea lor e cu adevărat desăvârşită.
Pe planul suprem, dumnezeiesc, deosebirea între fiinţă şi energie energie e depaşită intr-un mod neînţeles de noi. Însăşi fiinţa e energie , fără a înceta să fie fiinţă inepuizabilă. Fiinţa însăşi e o energie comunicantă. Dar e comunicantă pentru că ea este a Persoanelor supreme. Persoanele Îşi comunică fiinţa ca pe o energie; Îşi comunică toată fiinţa, toată fiind o energie ce se comunică de la Persoană la Persoană. Iubirea Lor fiind desăvârşită, fiinţa Lor iradiază întreagă de la Una la Alta.
Noi nu putem trăi , în energia ce ni se comunică de la Dumnezeu, toată fiinţa divină. Ea e inepuizabilă. Insăşi energia ce ni se comunică din acea sursă infinită este dintr-un plan transcendent nouă, fiinţe aduse la existenţă în timp, printr-un act creator al lui Dumnezeu, deci fiinţe finite.
Dar comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti, structură dinamică a iubirii nesfârşite, nu e o iubire uniformă a celor trei Persoane între ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Tatăl iubeşte pe Fiul cu o simţire părintească infinită, mângâindu-L cu sensibilitatea nesfârşită a unui Tată desăvârşit. Iar Fiul răspunde acestei iubiri părinteşti cu simţitea fiască a celui ce se simte mângâiat de Tatăl desăvârşit. Insă sensibilitatea Tatălui faţă de Fiul ia chipul ipostatic mângâietor al Duhului Sfânt. Tatăl se bucură împreună cu Duhul, de Fiul.


Dumnezeu, vrând să întindă treptat darul iubirii Sale infinite la alt ordin de subiecte conştiente, şi anume create, vrea să întindă această iubire în forma ei paternă, ca faţă de alţi fii, uniţi cu Fiul Său. De aceea, după crearea omului, voieşte ca Fiul său să Se facă om, pentru ca iubirea Sa faţă de Fiul Său , devenit om, să fie o iubire care se îndreaptă spre orice faţă omenească asemenea celei a Fiului Sau. In Fiul întrupat toţi suntem înfiaţi de Tatăl.
Propriu-zis, chiar prin creaţie, Dumnezeu ca pe un chip al Fiului Său, sau ca Fiul Său să Se poată face şi om. Dumnezeu tatăl ne iubeşte în Fiul Său pe toţi, pentru că Fiul S-a făcut Fratele nostru.
Dumnezeu Fiul ne arată astfel şi El dragostea Sa de Frate suprem. E o nouă formă a dragostei lui Dumnezeu faţă de noi. Dar dragostea Fiului faţă de noi nu e despărţită de dragostea Tatălui faţă de noi, ci în dragostea Lui de Frate, face să se reverse dragostea Lui faţă de Tatăl in noi. Tatăl primeşte în noi alţi fii iubitori şi iubiţi pentru că Fiul Său S-a făcut Fratele iubitor al nostru.
Insă, odată cu dragostea Tatălui faţă de noi şi cu dragostea noastră faţă de Tatăl în Hristos, se revarsă peste noi dragostea paternă în forma Duhului Sfânt revărsat peste Fiul Său, iar noi răspundem acestei iubiri a tatălui, provocaţi de aceeaşi sensibilitate mângâietoare a Duhului, împreună cu Fiul.
Dacă nu S-ar fi întrupat Fiul ca om, nu s-ar revărsa în noi dragostea Tatălui, care din Hristos ca om trece şi la noi. Prin Fiul întrupat iradiază în umanitate şi în lume Duhul Sfânt, ca dragoste a lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu.
Duhul aduce în creaţie viaţa şi iubirea intertreimică, ridică creaţia în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii. Epicleza Duhului Sfânt în Euharistie , spune Koepgen, nu are numai scopul să prefacă exterior pâinea şi vinul în trupul şi sângele Domnului, ci să indtroducă viaţa dumnezeiască în creaţie. In adâncurile Duhului se săvârşeşte unirea ăntre Dumnezeu şi lume. Prin Duhul Sfânt noi suntem ridicaţi în lumea dumnezeiască, sau lumea dumnezeiascăpătrunde în noi. Aceasta ne preschimbă, cu aceasta începe lucrarea îndumnezeirii noastre. În aceasta constă spiritualitatea ortodoxă sau viaţa duhovnicească.” [2]


II. Modul în care omul poate ajunge la comuniunea iubitoare cu celelalte persoane şi cu Dumnezeu

Pentru a ajunge la comuniunea iubitoare cu semenii şi cu Dumnezeu, omul trebuie să parcurgă anumite etape in viaţa sa spirituală. Sfinţii Părinţi recunosc două etape ale vieţii spirituale: faza practică (activa ) şi faya contemplativă.
“Faza practică , faza faptelor, are menirea să ridice fiinţa credinciosului din starea supusă patimilor şi să o înalţe pe treptele virtuţilor până la iubire. [...]
Faza contemplativă reprezintă adunarea fiinţei credinciosului , unitatea şi simplitatea , aţintirea exclusivă la Dumnezeu , Cel unul şi infinit. […]
Numai cel ce şi-a curăţit mintea prin nepătimire poate să se îndrepte spre cunoaştere, sau spre contemplaţie. Erudiţie profană pot dobândi şi cei necuraţi , dar contemplaţia o au numai cei curaţi. Iar curăţia, sau nepătimirea, o dobândim numai prin lucrarea poruncilor, care constituie preocuparea fazei active. Numai sufletul curat este o oglindă neîngustată , neîntinată de ataşarea pătimaşă la lucrurile lumii, capabilă să primească cunoştinţa dumnezeiască.” [2]
Părintele dumitru Stăniloae analizează in profunzime etapele pe care Sfinţii Părinţi le descriu în viaţa spirituală, deosebind mai multe etape:



I. Faza practică, a făptuirii
II. Faza contemplativă :
1. Faza contemplării naturii :
a. contemplarea lumii corporale
b. contemplarea lumii necorporale
2. Faza teologică /contemplării tainice a lui Dumnezeu

Prima etapă are ca preocupare eliberarea de patimi şi înlocuirea acestora cu virtuţile.
Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească. Omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. Patimile copleşesc voinţa , în ele manifestându-se o sete fără margini, care-şi caută astâmpărarea şi nu şi-o poate găsi. Patimile reprezintă setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla satisfacţia. Patimile sunt:
1. lăcomia pântecelui
2. desfrânarea
3. iubirea de arginţi
4. mânia sau ura
5. întristarea
6. trândăvia
7. slava deşartă şi mândria.
Unele patimi sunt ale trupului, altele ale sufletului. Patimile ţin fiinţa omenească într-un întuneric de neştiinţă şi reprezintă manifestarea iubirii egoiste de sine. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cine posedă egoismul, posedă toate patimile. “ Iar egoismul reprezintă o rupere de Dumnezeu ca centru, deosebit de mine, al existenţei mele; şi întrucât omul nu poate exista prin sine însuşi, oricât şi-ar da această iluzie, reprezintă o gravitaţie spre lume.” [2]
Egoismul şi îngustarea omului supus patimilor , trezeşte, prin apărare şi revoltă, egoismul, îngustarea şi sărăcirea celorlalţi. De aceea, toate patimile sunt opusul iubirii adevărate, singura care restabileşte armonia normală dintre oameni. Precum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă legăturile dintre ei.
Uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauză a patimilor, tămăduirea de ele trebuie să înceapă de la credinţă, adică de la revenirea la o cât mai deasă pomenire a Lui. Prin aceasta se va pune prima frână egoismului.
Omul este chemat să depăşească treptat patimile prin deprinderea celor şapte virtuţi, într-o anumită ordine, aşa cum o expune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
1. credinţa
2. frica
3. înfrânarea
4. răbdarea
5. nădejdea
6. nepătimirea
7. iubirea
Mijloacele pentru dobândirea virtuţilor sunt reprezentate de : practicare postului, privegherea, rugăciunea, citirile cucernice şi răbdarea necazurilor.
Curăţirea de patimi nu se poate obţine realizând o stare neutră a sufletului, ci înlocuind patimile cu virtuţile contrare. Cea mai cunoscută scriere dedicată în mod special metodei curăţirii treptate de patimi este Scara Raiului a Sfântului Ioan Scărarul.
In cartea Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Pr. Dumitru Stăniloae înfăţişază creşterea în viaţa spirituală a creştinului privit ca persoană aparte. Si s-a văzut că lucrul acesta implică, până la un loc, relaţia lui cu semenii, căci curăţirea lui de patimi şi creşterea în virtuţi, ca bază pentru rugăciunea curată, nu se poate realiza decât în relaţia iubitoare cu semenii săi.
În cartea Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Părintele arată că rugăciunea permanentă a creştinului ca persoană aparte presupune o încălzire prealabilă şi des repetată a lui prin rugăciunea făcută împreună cu ceilalţi. “ Viaţa fiecăruia sporeşte în legătură cu alţii, îi vine de la alţii. Spiritualitatea aceasta vie, care cuprinde întreaga fiinţă umană şi e alimentată de comunicarea cu alţii, creând comuniunea, se întreţine în creştinism prin Sfânta Liturghie.” [3]
„ Chiar dacă există şi un urcuş individual al credincioşilor spre Dumnezeu prin curăţirea de patimi, prin dobândirea virtuţilor şi prin contemplarea raţiunilor creaţiunii, acest urcuş n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuş liturgic spre Dumnezeu , care se înfăptuieşte de fiecare împreună cu obştea celorlalţi credincioşi. Acest e susţinut de Hristos Cel înviat şi unit cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie . Dar unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie uneşte pe credincioşii adunaţi în Hristos şi cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moştenitori, împreună cu Hristos, ai Împărăţiei Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei. ” [3]
“ Iar comuniunea realizată între credincioşi în ambianţa Sfintei Treimi este una cu Împărăţia Sfinte Treimi, în care nu sunt supuşi şi stăpâni, ci toţi sunt fraţi între ei, pentru că sunt fii ai Tatălui Ceresc şi fraţi ai Fiului Lui , făcut om pentru veci şi unit cu ei, fiind Cel jertfit pentru ei.” [3]



Pavel Sovejanu




Bibliografie:
1. Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti , 2005
2. Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe , Preotul Profesor Dumitru Stăniloae , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti , 2002
3. Spiritualitate şi Comuniune în liturghia Ortodoxă, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti , 2004
4. Teologia Dogmatică ortodoxă I, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti , 2003
5. Teologia Dogmatică ortodoxă II, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti , 2003
6. Teologia Dogmatică ortodoxă III, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti , 2003
7. Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Dumitru Stăniloae, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
8. Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Deisis, Sibiu, 1995
9. 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae,convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia, 2002.Continuarea se pune aici.

Author:

«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog