In catedrala ortodoxa Sf. Vladimir din Sevastopol se afla o icoana facatoare de minuni a Sfantului Luca Episcopul Crimeii. In anul 2012 o femeie a povestit urmatoare minune petrecuta la aceasta icoana fiului ei:

Femeia avea un copil de 9 ani care de prunc nu a putut vorbi ca un copil normal, ci era balbait si vorbea foarte prost. Din aceasta cauza, el nu a putut invata la o scoala normala, ci doar acasa in particular. Dupa ce au facut rugaciune la Sf. Luca al Crimeii la icoana sa din Catedrala Sf. Vladimir, copilul a inceput sa vorbeasca limpede si curat. Dupa 1 an de la infaptuirea acestei minuni, mama copilului a venit din nou la catedrala la sfanta icoana sa aduca drept recunostinta niste bijuterii. De atunci, copilul merge la o scoala normala si sunt foarte fericiti si ii multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta minune!

Minunea este relatata de protopopul Serghei Halyuta din orasul Sevastopol.

http://simblago.com/novosti/634-chudotvornoe-iscelenie-rebenka-po-molitvam-k-svt-luke-v-svyato-vladimirskom-sobore-v-hersonese.html

Carti despre Sfantul Luca al Crimeii.

Dati clik pe titlu pentru comanda si detalii

Sfantul Luca al Crimeii. Minunile contemporane

Sfantul Luca al Crimeii. Viata, canonul, acatistul

Predici, de Sfantul Luca al Crimeii

Domnitorul Stefan cel Mare a fost canonizat (trecut oficial in randul sfintilor) de catre Biserica Ortodoxa Romana in anul 1992. Multi din contemporanii nostri insa nu sunt de acord cu sfintenia lui si prin urmare cu decizia Bisericii de a-l canoniza pe Stefan cel Mare. Din aceasta cauza, am gasit ca importanta sa analizam putin viata domnitorului Stefan cel Mare din punct de vedere religios.

Stim din izvoare ca imediat dupa moartea lui Stefan, oamenii l-au numit: Stefan cel Mare si Sfant. Aceasta titulatura s-a pastrat in constiinta nationala chiar pana in anul canonizarii si chiar pana astazi.

Toti oamenii suntem chemati la sfintenie. Mantuitorul Hristos a spuns: Fiti sfinti caci Eu Insumi sunt Sfant! Toti oamenii suntem chemati la mantuire. Cel ce se mantuieste dobandeste un grad de sfintenie mai mic sau mai mare in functie de cat de mult a facut omul pentru Hristos pe pamant. Mantuirea presupune comuniune cu Hristos. Comuniunea cu Hristos presupune participarea omului la tainele BisericiiȘ Spovedanie, Impartasanie, Maslu dar si la Sf. Liturghie si rugaciune personala, precum si smerenie si cainta de pacatele savarsite.

Ce a facut insa Stefan pentru Hristos?

Putem vorbi de doua etape importante in viata domnitorului Stefan cel Mare.

Prima etapa 1457 (anul urcarii sale pe tron) - 6 martie 1486 (anul luptei sale cu turcii de la Șcheia).

In urma luptei de la Scheia, Stefan este ranit si sta cazut intre mortii moldoveni si turci jumatate de zi. In acest timp, Stefan mediteaza adanc asupra domniei si a luptelor sale cu turcii, asupra vietii si ajunge la concluzia ca dusmanii pagani nu pot fi invinsi doar cu o mana de oameni si cu strategii militare, ci este neaparata nevoie de ajutorul lui Dumnezeu de sus. In aceasta prima etapa el construieste o singura manastire, Manastirea Putna.

In a doua etapa, 1468 -  1504 (anul mortii lui Stefan cel Mare) viata lui se schimba profund. Aceasta etapa va fi numita  de istorici Etapa Stefaniana.

In aceasta etapa fiecare victorie va fi incununata cu constructie unei biserici sau manastiri.

Stefan a domnit 47 de ani in care a ctitorit 44 de biserici si manastiri pe care le-a inzestrat cu odoare de mare pret: vesminte, epitafe brodate artistic, pamanturi si chiar sate. Constructia acestor biserici intarea credinta moldovenilor. Dealtfel toate manastirile construite tineau oarecum si de o strategie duhovniceasca: in timp ce Stefan cu ostenii luptau calugarii si preotii din manastirile si bisericile ctitorite de el si nu numai se rugau lui Dumnezeu pentru domnitor si oastea tarii pentru biruinta asupra paganilor, pentru ajutor de sus.

Din 36 de batalii, Stefan cel Mare a pierdut doar doua! Toate biruintele le punea pe seama lui Dumnezeu si poruncea in popor ca nu cumva sa fie laudat el (Stefan) pentru biruinta, ci Dumnezeu de sus. Infrangerile le punea insa pe seama propriilor pacate. Cati dintre contemporanii nostri insa, pun nereusitele sau necazurile sau suferintele pe seama propriilor pacate? Cati dintre contemporani mai poarta in sine constiinta propriilor pacate? Cati isi mai poarta de grija de suflet? Multi uita ca suferintele sunt urmarea pacatelor.

Cand Stefan s-a intors victorios din lupta de la Podul Inalt cand a alungat turcii cu o oaste de trei ori mai mica decat a sultanului, Stefan s-a intors smerit, nu plin de sine si mandru! Primul lucru pe care l-a facut a fost sa ingenuncheze inaintea altarului si sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ajutorul dat impotriva paganilor. Apoi a randuit in popor post aspru de 4 zile doar cu paine si apa, drept recunostinta adusa lui Dumnezeu. Cati dintre contemporani mai tin macar posturile de miercuri si vineri, sau cati conducatori mai randuiesc azi posturi ca multumire lui Dumnzeu?

Stefan cel Mare a avut un duhovnic, pe Sfantul Daniil Sihastru la care mereu mergea de se spovedea si se sfatuia. Este cunoscut episodul acela cand Stefan merge la chilia lui Daniil din muntii Putnei (pe atunci nu exista nici manastirea Putna nici satul Putna. Acestea vor fi infiintate de Stefan cel Mare. Pe vremea aceea peste tot era numai padure, iar chilia se afla oarecum in inima padurii. Azi se ajunge la chilie pe sosea. Se poate ajunge chiar pe jos de la manastirea Putna) si ii cere sfat, iar sfantul Daniil ii spune sa astepte pana isi termina rugaciunea. Dar rugaciunea a mai durat cateva ore. Stefan nu s-a enervat ca el marele domnitor este pus sa astepte, ca timpul lui e foarte valoros, ci din contra a asteptat cu rabdare. Contemporanii nostri au uitat ce este rabdarea. Rabdarea a devenit azi un mit.

Stefan cel Mare a avut mereu in vedere ca el trebuie sa aiba o comuniune reala cu Hristos, inafara caruia nu exista mantuire. Aceasta comuniune o realizeaza cu ajutorului unui ghid duhovnicesc, cu ajutorul duhovnicului sau Sfantul Daniil Sihastru. Cati dintre contemporani mai au duhovnic in ziua de astazi? Cati mai tin legatura cu Hristos prin duhovnici? Din contra, ei cauta sa improstie cu noroi pe preotii bisericii.

La sfatul Sf. Daniil Sihastru Stefan cel Mare construieste Manastirea Putna si manastirea Voronet unde il va randui pe Sf. Daniil Staret. Azi la Voronet, se poate gasi in partea dreapta la intrare mormantul Sf. Daniil Sihastru strajuit de icoana sfantului.

Alegerea locului pentru constructia manstirii Putna nu a fost intamplator! Toata lumea cunoaste legenda conform careia Stefan si un ostas au tras cu arcul. Sageata ostasului a nimerit mai departe si acolo s-a construit poarta manastirii. Sageata lui Stefan a nimerit intr-un stejar batran. Aici avea sa se construiasca biserica. Surpriza mare a fost atunci cand, taind stejarul, s-au descoperit ruinele unei alte vechi biserici. Zona aceasta demult era plina de sihastri (pustnici) care construisera in aceste locuri un mic schit care cu timpul disparusera. Un urmas al acestor sihastri era si Sf. Daniil Sihastrul. Iata ca Dumnezeu a lucrat prin Stefan cel Mare sa se reconstruiasca acest vechi asezamant monahal.

Stefan a pastrat mereu legatura cu Sf. Daniil Sihastru cu care se sfatuia si lua binecuvantare pentru luptele si proiectele pe care le avea. Ceea ce se face cu binecuvantarea lui Dumnezeu, se realizeaza degraba.

Incepand cu a doua parte a vietii sale, Domnitorul Stefan dupa fiecare victorie va construi cate o biserica sau manastire, iar cateodata va construi cate doua intr-o singura luna. Aceste manastiri si biserici aveau un rol foarte important. Prin ele se intarea credinta moldovenilor, dar erau si niste mici cetati. Manastirile erau construite cu fortificatie. In ele se ascundea tezaurul tarii. Dealtfel, existenta acestora facea parte si din strategia duhovniceasca a lui Stefan. In timp ce el si ostenii sai erau pe frontul de lupta, in manastiri si biserici calugarii si preotii se rugau pentru ei, iar ei biruiau cu ajutorul lui Dumnezeu.

Domnitorul Stefan cel Mare avea mare evlavie la Sf. Gheorghe purtatorul de biruinta, pe care il ruga mereu sa il ajute sa biruiasca pe pagani. Se spune ca de cateva ori chiar i s-a aratat acest mare sfant mucenic. Din aceasta cauza, cetatea Sucevei are si azi ca ocrotitor pe Sf. Gheorghe.

Cand pleca la lupte, Domnitorul Stefan pe langa zalea de fier, mai purta la brau si un triptic (foto de mai jos) din lemn masiv si ferecat in argint. Acest triptic era deschis in momentele de cumpana a domnitorului, cand duhovnicul sau arhimandritul Amfilohie Sendrea (ales dupa moartea Sfantului Daniil Sihastru) ii facea scurte ceremonii religioase adegvate momentului. Acest triptic se gaseste si azi in muzeul manastirii Putna.

 Sabia cu care Stefan mergea la lupta cantarea 2.5 kg, mult mai grea decat a celorlalti osteni.

Redau mai jos 3 istorioare reale pe care le-am auzit la M-rea Putna.

1. Un calugar roman de la sfantul munte Athos venind in tara Moldovei (nu retin anul), a dorit sa faca o priveghere de toata noaptea in biserica manastirii Putna la mormantul slavitului voievod Stefan. Pentru a nu sti nimeni, el s-a ascuns in biserica, iar noaptea tarziu dupa slujba calugarii au inchis biserica cu el innauntru. Aici s-a rugat toata noaptea. La un moment dat s-a luminat altarul bisericii si a vazut acolo toti domnitorii tarilor romane, nu numai ai Moldovei. Intre ei, intr-o lumina aparte era domnitorul Stefan cel Mare.

2. In anul 1775 cand Imperiul Habsburgic a cucerit Bucovina, clopotul cel mare din clopotnita Manastirii Putna a inceput sa se traga de unul singur. In acel moment, portretul domnitorului Stefan, care-i strajuia mormantul, s-a intunecat (era pictat in culori vii), candela mormantului s-a stins iar biserica s-a umplut de o lumina ciudata.

3. Parintele Staret Melchisedec Velnic al manastirii Putna ne-a povestit o minune de pe vremea cand el era ajutor de staret, iar staret al manastirii era parintele Iachint Unciuleac. La manastirea Putna se afla o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni si izgonitoare de demoni. Inca din vechime vin aici demonizati care isi cauta vindecarea. Intr-o zi a venit la manastire un om posedat de un duh necurat care a cerut sa i se citeasca moltfele Sfantului Vasile cel Mare. Parintele Iachint i-a dat ascultare parintelui Melchisedec sa ii citeasca aceste molitfe. Orice preot insa cand citeste aceste molitfe declara razboi diavolului. Din aceasta cauza, preotii trebuie sa tina post, sa fie spovediti si sa citeasca canonul sfintilor ingeri si al tuturor sfintilor ca acestia sa ii vina in ajutor in lupta cu necuratul. Insa parintele Melchisedec nu mai avea timp sa mai citeasca aceste rugaciuni. Din aceasta cauza, a cerut sa i se aduca capul Sfantului Ghenadie (aceste moaste au fost daruite de Sf. Stefan la sfintirea manastirii Putna) langa el. In timp ce ii citea molitfele, demonul din om a inceput sa spuna:
- Vai de mine! Ce ma fac? Ca vine la mine Stefan cel Mare cu sabia de foc si o indreapta spre mine si imi porunceste sa plec! Iata vine si Sf. Ghenadie si Sf. Ilie Iorest si imi poruncesc sa plec!
In momentul urmator, omul a cazut lesinat. Parintii s-au speriat initial crezand ca a murit. Dar omul adormise instantaneu, fiind foarte obosit datorita chinului prin care trecusera.
Cand s-a trezit din somn, parintii l-au intrebat cum arata Stefan si Sf. Ghenadie. Despre Sf. Ghenadie nu se stia absolut nimic. Se stia ca aceste moaste au fost donate de Sf. Stefan cel Mare la sfintirea manastirii Putna. Se banuia ca e un cuvios oarecare. Insa dupa cum l-a descris demonizatul vindecat, dupa imbracaminte era un arhiereu. Demonizatul vindecat a pictat o icoana a Sfantului Ghenadie care strajuieste si azi racla sfintelor sale moaste. Acum el este calugar in sfantul munte Athos.

La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată țara. Într-un cerdac la o chilie de lemn stătea un monah bătrân și binecuvânta pe aceștia și dădea cuvânt de folos oricui cerea de la dânsul. Într-o zi se abătu pe la acest monah o familie venită în pelerinaj – soțul, soția și cei doi copii ai lor. Soția foarte evlavioasă merse la părinte și primi binecuvântare împreună cu copii iar soțul stătea un pic retras fiind necredincios și chiar impotriva acestor gesturi de evlavie față de un om. Femeia zăbovi puțină vreme alături de bătrânul monah încercând să afle de la dânsul cum să-l îndrepte și pe soțul ei pe calea credinței.

La un moment dat soțul nervos, pentru că el venise în pelerinaj doar ca simplu turist merse spre părintele bătrân cu gândul de al ispiti și ai pune într-o lumină proastă întreaga credință. Și zise monahului:

-”Auzi bătrâne! Spune-mi te rog frumos, Dumnezeul ăsta al vostru care-L tot propovăduiți și cu care prostiți lumea ar putea să creeze ceva atât de greu încât El însuși să nu poată ridica?”

Bătrânul zâmbi cu fața-i senină și răspunse necredinciosului bărbat:

-„Dumnezeu Cel Adevărat, este un Dumnezeu al iubirii, nu crează lucruri abstracte, toate au un rol în lumea asta. Privește universul și minunează-te de el! Toate se mișcă într-o armonie perfectă. Dumnezeu este armonie, El aduce pacea, bunătatea, înțelegerea și tot binele din lumea aceasta. Răul nu este creat de Dumnezeu. Acolo unde apare răul înseamnă că nu există binele. De ce? Pentru că pe om l-a făcut liber și-i respectă libertatea. Avem un Dumnezeu tandru și iubitor și am putea spune că e atât de gentil, nu intră în sufletul omului cu bocancul.”

-„Vezi zise bărbatul necredincios, i-am spus eu nevestei mele că sunteți niște înșelători și vrăjiți lumea cu limbajul ăsta sofisticat! Eu ți-am pus o întrebare și tu ai ocolit răspunsul precum politicienii.”

-„Frăția ta nu m-a lăsat să termin! Eu încercam să-ți explic câteva lucruri despre Dumnezeu înainte să-ți dau răspunsul. De aceea ți-am spus că Dumnezeu nu face lucruri nesăbuite. Tu mi-ai pus o întrebare prin care încerci să mă ispitești!”

-„Gata m-am lămurit, bătrânule, nu ești capabil să-mi răspunzi și te-ai făcut de râs și față de copii aceștia care așteptau și ei un răspuns concret de la mata. Adunați în jurul vostru toți proștii și toți naivii ca să-i păcăliți voi! Dacă vine unu mai deștept, așa ca mine, gata vă pune cu botul pe labe!” Monahul cu fața senină și zâmbitoare spuse:

-„Da, Dumnezeu poate să creeze ceva ce nu poate ridica!”

-„Ha, ha, ha! Auzi un Dumnezeu care poate face ceva pe care nu poate ridica! Și ce ar putea face el așa de greu să nu poată ridica? Te rog să-mi răspunzi, să văd și eu cât e de slab!” Atunci bătrânul monah zambind răspunse necredinciosului:

-„Un prost ca tine, nu poate ridica! Dumnezeu te-a făcut, ți-a dat inteligență, rațiune, suflet viu, sănătate și tot ceea ce-ți trebuie să poți răzbi în viață și să-L recunoști ca Creator al tău. Vrea să te ridice din prostia in care zaci, și nu poate că tu nu vrei. El îți respectă libertatea și nu te ridică cu forța. Iar tu ești atât de prost și greu că nu te poate ridica.”

Atunci copii au început să râdă, șocați fiind de înțelepciunea monahului și de felul în care l-a rușinat pe tatăl lor necredincios. Rușinat omul necredincios zise bătrânului:

-„Vreau părinte să stăm de vorbă! Aveți timp și pentru mine?!?!?

http://ortodox.md/articole/monahul-necredinciosul/

Moldova Ortodoxă

Cu ajutorul bunului Dumnezeu și al unor oameni deosebiți prin care El a lucrat, am avut posibilitatea să stau cinci zile în Paris.

Pentru că asta se întâmpla în perioada sărbătorilor pascale, era normal ca după lungile alergături de peste zi (din dorința de a vedea cât mai mult din acest splendid oraș), seara să mergem, ca toți creștinii care se respectă, la sfânta biserică.

Am ales Saint-Sulpice, o cunoscută catedrală catolică din capitala Franței, pentru că în catacombele (subsolul) ei, românii ortodocși care viețuiesc și muncesc  în Paris au făcut o biserică în care ortodoxia românească se trăiește incandescent, la intensitate maximă.

Vă invit, în cele ce urmează, să pătrundeți, prin intermediul fotografiilor, atmosfera miracolului ortodox românesc de la Saint Sulpice, în seara Vinerei Mari, la slujba Prohodului Domnului.

Haideți să ne bucurăm împreună de acele momente de mare încărcătură spirituală, surprinse cu o extraordinară acuratețe de ochiul magic al aparatului de fotografiat, mânuit cu aleasă maestrie de dl. Jean-Jacques Seguin.

Nu are nici un rost să tulbur emoția clipei cu nici un fel de comentarii.

Victor M. Ionescu

PS Mai multe informații și explicații veți afla din reportajul ”Înviere la Paris”, realizat tot în această biserică, reportaj pe care îl veți putea găsi pe Pagina de Folos chiar la sfârșitul acestei săptămâni.

Va recomandam si aceasta carte care contine o serie de conferinte sustinute la Saint Sulpicesub genericul Serile Filocalice:

Serile filocalice la criptaortodoxa de la Saint Sulpice, Paris

“Îngerul meu de lumină așteaptă cu răbdare să treacă de vămile tiparului”-   

declară poetul Victor M. Ionescu în interviul acordat PAGINII DE FOLOS

-         dialog consemnat de Constantin IORDĂCHESCU

Constantin Iordăchescu: - Nu ne-am văzut/auzit de ceva vreme, așa că o să încep dialogul nostru cu întrebarea firească: Ce mai scrie Victor M. Ionescu?

Victor M. Ionescu: - Cu ajutorul bunului Dumnezeu am reușit să finalizez volumul de poeme religioase ”Un înger de lumină priveghea”. Sper ca în maxim o lună să-ți pot oferi, cu dedicație, cartea asta.

C.I.: - Ce ne poți povesti despre ea?

V.M.I.: - În primul rând că apariția ei a fost, în sine, un miracol. Anul trecut, la finalul celei de-a treia cărți – dacă îți mai amintești, se numea ”Un altfel de albastru”-  scriam că va urma tot una de poezie, care se va numi ”Necropsia candorii”.  Numai că omul propune iar Domnul dispune. Iar El a decis că trebuie sa scriu ”Un înger de lumină priveghea”, o cărticică de poeme religioase dedicată memoriei bunicului meu, preotul Vasile Stoleriu din Bucovina.

C.I.: -  Cum ai gândit această carte?

V.M.I.: - 24 de poeme structurate pe trei secțiuni. Poeme cu formă fixă, a câte 10 versuri fiecare…Dar uite că ne-am luat cu vorba și cred că am dat prea mult din casă!

C.I.: - Acum, dacă tot am ajuns aici, poate ne spui de ce poemele au numai cate 10 versuri? Există o anume simbolistică în toate acestea?

V.M.I.: - Da, și 3 și 24 au semnificații clare pentru mine. Iar faptul că mi-am propus să scriu poeme din numai 10 versuri a fost un exercițiu extrem de greu. Filolog de formație fiind, am tendința să vorbesc/scriu mult, să explic în exces, să fiu didacticist, într-un cuvânt, să mă lălăi. Ori poezia religioasă cred că trebuie să fie ca o picătură de mir, să sugereze, să creieoneze numai o stare sau o trăire. Cum să scrii poeme religioase lungi și plictisitoare, la finalul cărora cititorii să-și facă cruce că s-au terminat?! Așa că mi-am impus să scriu scurt și dens. Cu toată modestia de rigoare, cred că am reușit asta…

C.I.: -  Îngerul tău de lumină va avea și ilustrații?

V.M.I.: - Desigur. Niște desene superbe, de-a dreptul fascinante, care poartă semnătura Toniei Aanei. Căreia îi mulțumesc public pe această cale că și-a folosit talantul dăruit ei de către Creator ca să împodobească și modesta mea cărticică.

C.I.: -  Spuneai, mai înainte, că nu ”Îngerul de lumină...” ci ”Necropsia candorii” trebuia sa fie cea de a patra ta carte. Cum explici această răsturnare de situație?

V.M.I.: -  Pot  explica doar lucrurile care țin de mine, de voința și conștiința mea. Dar tu îmi ceri acum imposibilul: grăuntele de nisip - Victor M. Ionescu pre numele său – să explice o decizie a Celui de Sus!

C.I.: -  Vorbești în parabole?

V.M.I.: -  Deloc! Până să finalizez ”Un altfel de albastru” lucram déjà, în paralel, la ceea credeam că va fi a patra mea carte. O ”botezasem” ”Necropsia candorii” și mă gândeam că acele poeme extrem de triste, întunecate și dezolante vor reflecta în actul artistic al poeziei disperarea și neputința sufletului uman în fața trecerii implacabile a timpului și, implicit, drumul nostru zilnic către moarte. Pe scurt, scriam poeme bolnave de o tristețe fără margini și de o disperare fără leac….

C.I.: - Înțeleg. Și cum s-a petrecut declicul mental care ți-a schimbat atitudinea la 180 de grade??

V.M.I.: - S-a întâmplat acum un an, într-o duminică de început de mai. Eram în biserica din cartierul meu și, în timp ce asistam la Sfânta Liturghie, am avut, brusc, revelația: Dacă tot mi-a dat Doamne-Doamne un talent, de ce să-mi bat joc de el? Cine sunt eu de-mi permit să scriu cu atâta sictir despre miracolul vieții? Cine îmi dă mie dreptul să-mi îmbrac frământările sufletești în zdrențe, ca să-i aduc și pe alții în pragul disperării?? Ce caut eu în ”zona crepusculară”? De ce să cânt în versurile mele disperarea și moartea, când pot să scriu despre Viață și Bucurie. În acel moment solemn, când Duhul Sfânt pogora peste darurile din altar și peste noi, credincioșii din biserică, am știut că entitatea numită Victor M. Ionescu a trecut definitiv, cu arme și bagaje, în tabăra Luminii, a Cuvântului care zidește, înalță și înnobilează.

C.I.: -  Și ce-ai făcut după asta?

V.M.I.: - După slujbă am mers la părintele Costel Țincu și i-am spus că aș vrea să încerc să scriu o carte de poezie religioasă. Sfinția Sa mi-a spus ”Să-ți ajute Dumnezeu după gândul tău cel bun” și mi-a dat binecuvântarea…Iată, după exact un an, îngerul meu de lumină așteaptă, cu răbdare, să treacă de vămile tiparului.

C.I.: -  Pe când lansarea? Și unde?

V.M.I.: - Prima, ca de obicei, la librăria Sophia din București, în primele zile din iunie, sper. Cea de-a doua – dacă Dumnezeu va îngădui asta - va fi la mine, la Câmpulung Moldovenesc, pe 9 iunie.

C.I.: -  De ce la București și la Câmpulung?

V.M.I.: - Pentru că la București am casa, iar la Câmpulung Moldovenesc am inima. În București trăiesc, în Câmpulung m-am născut și visez să mă reîntorc într-o bună zi. Și chiar dacă acolo nu mai am acum o casă, te asigur că întreg acel oraș este casa inimii mele!

C.I.: -  Ce altceva mai ”coace” poetul Victor M. Ionescu?

V.M.I.: - Alt proiect. Tot poezie. Se va numi, probabil, “Înluminare de Bucovina”.

C.I.: -  Iarăși Bucovina?

V.M.I.: - Da. Iar și iar și iar Bucovina. Bucovina întotdeauna. Bucovina mereu. Acolo am văzut pentru prima dată lumina soarelui. De acolo am pornit în minunata călătorie numită viață. Și chiar dacă, la fel ca oricare cetățean al Uniunii Europene, m-am simțit la fel de confortabil la Frankfurt (am Main), la Budapesta, la Paris ori în Salonic, numai Bucovina este acasa mea. Locul unic. Pe acolo trece axix mundi. De fiecare dată când îi rostesc numele, ochii mei se umplu de cea mai curată rouă selenară…

C.I.: - Am înțeles. Sentimental, ca tot poetul care se respectă. Revin: ce altceva ne mai pregătești?

V.M.I.: - Asta cu poetul rămâne o chestiune discutabilă. Eu încă îmi caut drumul meu propriu în poezie și nici acum nu sunt sigur că l-am aflat. Am publicat 3-4 cărți, și alea ”subțiri ca niște lame de ras”, cum zicea Nichita Stănescu, referindu-se la unii cu caș la gură, care-și dădeau aere de mari poeți. De aceea îți spun, cu toată sinceritatea, că încă nu mă simt demn de acest titlu. Mai caut, mai sap, mai scriu…O să vedem ce va decide Timpul. Eu mi-am păstrat echilibrul și bunul-simț al omului de la țară. Capitala încă nu a reușit să mă pervertească, ceea ce-mi permite să mă întreb, pe bună dreptate: dacă eu sunt poet, atunci Mihai Eminescu, Serghei Esenin, Geo Dumitrescu, Paul Verlaine, Walt Withman, Grigore Vieru, Louis Aragon ori Charles Baudelaire ce sunt??!! Revenind la zona certitudinilor, știu însă sigur că prin formație și vocație sunt un jurnalist profesionist, care a avut în el, încă din fragedă copilărie, acel ”microb” care te împinge mereu să scrii despre faptele, evenimentele și oamenii din jurul tău. Rămân și acum la părerea că degeaba aș fi absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, dacă nu ar fi mocnit în mine și acest foc interior care transformă orice om obișnuit în ”cronicarul clipei cea repede trecătoare”…Am avut șansa să le îmbin pe amândouă și niciodată nu voi fi destul de vrednic să-i mulțumesc bunului Dumnezeu pentru toate împlinirile din planurile profesional și uman pe care mi le-a oferit, cu atâta generozitate, până acum!

C.I.: - O să reformulez întrebarea: Ce ne pregătește jurnalistul Victor M. Ionescu?

V.M.I.: - După cum probabil ai aflat déjà, în perioada 17-22 aprilie am fost, împreună cu jumătatea mea bună, Valentina, în Capitala Franței. Au fost cinci zile intense, în care am alergat de colo-colo ca niște cai de curse, mânați de dorința de a vedea cât mai mult, într-un timp extrem de limitat. Asta nu ne-a împiedicat însă ca atât în seara Vinerei Mari cât și în noaptea de Înviere să fim prezenți la biserica Saint Sulpice – da, este chiar biserica la care Dan Brown face referire în celebra sa carte ”Codul lui Da Vinci”!! Așadar, azi-mâine o să vă trimit un foto-reportaj din catacombele acestei biserici, pe care românii noștri din Paris, în frunte cu părintele Răzvan Ionescu, au transformat-o în lăcaș de rugă ortodox. Deci: fotoreportaj de la Prohodul Domnului, reportaj (bogat ilustrat) de la Slujba de Înviere și, desigur, un serial despre minunățiile pe care le-am văzut în continua alergătură de 5 zile prin fascinantul Paris!

C.I.: -  PAGINA DE FOLOS ți le va gazdui cu drag!

V.M.I.: - Mulțumesc pentru intenția și vorba bună! Cu drag vi le voi trimite și eu.

C.I.: -  Aș încheia dialogul nostru cu un poem din noua ta carte...

V.M.I.: - De acord! Propun chiar poemul care va fi inserat și pe coperta IV:

Biserica de lemn din Bucovina

                     

Pe turla zveltă sfântul semn al Crucii                                                                                           

o pasăre plonjând în Ceruri pare,

dar ea veghează satele răzleţe

şi ape tresărind a-nfiorare

printre păşuni şi molcome fâneţe…

Mai mult de-un veac de când ne dai bineţe

biserică din bârne de stejar…

Si chiar dacă n-ai fost cu sfinţi pictată,

iubindu-ţi simplitatea demodată

Hristos  mereu e-acasă în altar.