7/29/2015
7/25/2015
Proiect de lege: Salile cu Jocuri de Noroc vor fi amplasate la o distanţă mai mare de 1 km faţă de scoli si licee
Jocurile de Noroc sunt pentru multe familii o mare
problema. Personal am cunoscut tineri impatimiti de jocurile de noroc care
"investesc" bani in ele. Chiar daca parintii le dau bani pentru un
pachetel de mancare, unii tineri ii cheltuie pe tigari, bauturi alcoolice si
jocuri de noroc. Nu pot sa imi dau seama cat de avuti pot sa fie acei parinti
incat tinerii sa isi poata permite toate aceste lucruri la un loc. Insa daca
studiem problema mai in detaliu, vom ajunge la niste dedesubturi cam triste.
Am auzit de tineri care fura din casa pentru a juca
la pacanele. Altii nu fura dar se imprumuta. Unii s-au imprumutat de sume mari
de la interlopi, de la camatari si au ajuns pana acolo incat sa isi
primejduiasca propria viata.
Ce te face atat de impatimit? Ideea de a castiga,
de a avea mai mult. Ideea de imbogatire peste noapte e o mare problema. Multi
viseaza aiurea ca se vor imbogati nemuncind. La pacanele mai si castigi, dar
mai mult pierzi. Dar pentru ca reusesti sa castigi, iti creste in tine un sentiment
fals de putere.
Foarte multe sali de jocuri de noroc s-au deschis
pe langa marile licee si foarte multi
elevi chiar minori intra in aceste sali de jocuri nu numai dupa ore, ci si in
timpul orelor (elevii chiulesc de la scoala)! Intr-adevar, legislatia in
vigoare interzice accesul minorilor in aceste spatii publice, insa legislatia
nu este foarte bine elaborata ca in statele europene.
Avand in vedere toate aceste lucruri, dl. deputat
Dan-Cristian Popescu a initiat un proiect de lege care prevede reamplasarea
spaţiilor destinate desfăşurării jocurilor de noroc la o distanţă mai mare de 1
km faţă de unităţile de învăţământ preuniversitar. Prin jocuri de noroc ne
referim atât la jocurile loto, pariurile, jocurile de noroc caracteristice
activităţii cazinourilor, jocurile bingo, cât şi jocurile tip slot-machine.
Petrolul NU se epuizeaza. Zacamintele de titei se refac singure! Stiati?
Invățăm în școală și peste tot în
mass media deținută de străini că petrolul este un combustibil fosil care s-a
format din descompunerea materiei organice (dinozauri, vietăți marine etc) acu’
nu știu câte milioane de ani.
Au murit animalele, s-au
descompus, au intrat în pământ, au stat acolo nu știu cât timp și s-au
transformat în petrol. Iar noi, oamenii, exploatăm acum acest petrol, până când
se termină. Nemafiind dinozauri morți și alte animale care să se descompună,
pac, pac, de pe azi pe mâine…înseamnă că o să rămânem la un moment dat fără
petrol. Asta ne spune Sistemul. Și ne tot prezice de zeci de ani că o să
rămânem curând fără petrol.
Vă invit astăzi să aflați o altă
parte a poveștii, adevărul după părerea mea, și anume că petrolul NU s-a format
din materie organică descompusă acum milioane de ani, petrolul NU se epuizează,
ci SE PRODUCE CONTINUU ÎN INTERIORUL PĂMÂNTULUI prin procesele
fizico/chimice/geologice de la mari adâncimi (magmă + presiune + temperatură +
diferite roci etc). Detalii în continuare:
Pe lângă informațiile din
articolele / site-urile postate mai jos, am această informație (că petrolul nu
se epuizează, ci se formează continuu în adâncul pământului) si de la un
inventator (chimist) român care a creat un sistem de transformare a apei în gaz
și energie termică într-un mod eficient, pe care l-am văzut personal. Același
inventator a demonstrat prin calcule matematice, împreună cu alți oameni de
știință, că este o mare țeapă ideea că noi oamenii și activitatea noastră
suntem vinovați de încălzirea globală.
9 sept 2012: Zăcămintele de țiței
epuizate se refac singure
În ultimele decenii petroliştii
au observat un fenomen ciudat, în toată lumea: puţurile de petrol care erau
considerate epuizate din cauza exploatării, au început să se umple din nou cu
„aur negru”.
Există două teorii despre
originea petrolului. Prima este cea organică, sau biogenică, care aparţine
savantului rus Mihail Lomonosov.
El a spus că acest combustibil a
apărut prin descompunerea, în anumite condiţii, a deşeurilor biologice, de-a
lungul milioanelor de ani.
Spre deosebire de Lomonosov, o
altă minte luminată, chimistul Dmitri Mendeleev, autorul tabelului periodic al
elementelor, credea că petrolul reprezintă nu o substanţă formată în urma
putrezirii plantelor şi animalelor ce au trăit cândva pe Terra, ci un material
primordial, născut în strafundurile planetei, ce erupe constant către suprafaţa
acesteia, precum magma vulcanilor.
În cazul oraşului Groznîi,
capitala Ceceniei, lucrurile par chiar mai ciudate. Exploatarea petrolului a
început aici în 1897. Până în 1960, când zăcământul a fost considerat epuizat,
s-au extras nu mai puţin de 100 milioane tone petrol brut. Spre surprinderea
geologilor, în ultimii ani petrolul a început efectiv să ţâşnească din pământ,
iar localnicii îl adună cu găleţile.
Situaţia s-a repetat şi în cazul
bazinului petrolifer Eugene Island, din largul coastelor Louisianei, SUA.
Rezervele de aici au fost considerate epuizate, dar în ultimul deceniu mai
multe sondaje au arătat că ele s-au restabilit, extracţia atingând nivele
comparabile cu cele din deceniile trecute.
Ian 2011: Deconspirarea
industriei petroliere
Pai, sa vedem ce avem… Stie
cineva cum s-a format petrolul? Există două teorii majore :
1.Teoria lui Lomonosov, care
spune că petrolul este de origine organică, fosil deci şi aşa cum am învăţat la
scoală se gaseşte în rocile sedimentare. Ca şi cum dinozaurii au dat în primire
fix ca el sa apară.. în pungi, care cu timpul se epuizează total…
2.Teoria lui Mendeleev, care
spune că petrolul are origine abiotică…adică, nu provine din dinozauri, ci este
un material primordial, născut în străfundurile planetei, ce erupe constant
către suprafaţă precum magma vulcanilor.
De ce n-am auzit şi învăţat la
şcoală şi despre această teorie?
Pentru că cineva s-a prins că
petrolul este o marfa vitală tocmai bună de manipulat ? Pentru că din raţiuni
economice marile concerne au interes să se joace cu preţul lui si cu zonele de
influenţă aşa cum vor muşchii lor?
„Ceva misterios se întâmplă la
Eugene Island 300. Productia de petrol din zona, adică în Golful Mexic, în
largul Coastei Louisiana a fost considerată epuizată cu mulţi ani în urmă.
Descoperită în 1973, exploatarea
de vârf a fost de 15.000 de barili pe zi; până în 1989 producţia a scăzut la
aproximativ 4000 de barili pe zi.
Apoi brusc .. norocul se
reîntoarce la Eugene Island şi acum produce mai mult de 13.000 de barili pe zi,
iar rezervele estimate au săltat brusc la mai mult de 400 milioane de barili
(estimarea iniţială era de 60 milioane de barili).” 1999 - Wall Street Journal
In 1974, un articol publicat în
Buletinul Asociatiei Americane a geologilor petrolieri:
„Toate depozitele gigant de
petrol sunt explicate în mod logic de teoria abiotică, pentru că simple calcule
ale volumului potenţial de hidrocarburi din acele zone arată că materiile
organice sunt prea puţine pentru a furniza volumul de petrol existent în acele
zone”.
Un articol din 1999 apărut în
Wall Street Journal arată că cei mai mulţi geologi „sunt foarte presaţi să
explice, de ce, cel mai mare rezervor mondial de petrol, cel din Orientul
mijlociu, a depăşit dublul rezervelor din ultimii 20 de ani, în ciuda
exploatărilor intense şi a descoperirilor noi relativ puţine.
Ar fi necesari destul de mulţi
dinozauri şi plante preistorice să explice estimarea de 660 miliarde barili de
petrol în regiune” nota Norman Hyne, profesor la University of Tulsa.
Poate cel mai intrigant articol
este cel în care se spune că „oamenii de ştiinţă care studiază zonele
petroliere spun că petrolul care iese acum are o vârstă geologică diferită de
cel de acum 10 ani”, iar această disparitate Wall Street Journal o explică prin
citarea lui Thomas Gold, profesor emerit la Cornell University : „petrolul
este, de fapt, regenerabil, un sirop primordial fabricat continuu de către
Pământ în condiţii de presiune şi temperatură extreme. Pe masură ce migrează
spre suprafaţă este atacat de bacterii, ceea ce-l face să pară a avea o origine
organică, datând de pe vremea dinozaurilor”.
ANRM scoate la vânzare rezerve
epuizate? NU! Pur și simplu s-au refăcut singure!
„Agenţia Naţională pentru Resurse
Minerale (ANRM) a anunţat că va scoate la vânzare publică rezerva de zăcământ
asociat, ţiţei şi gaze naturale, situat la periferia orasului Săliştea de Sus,
în Podierei - informează Agerpres.
Câmpul pertrolifer Podierei
conţine zăcăminte asociate având în compoziţie ţiţei şi gaze naturale. Preşedintele
ANRM, Bogdan Găbudeanu, a precizat că, odată cu scoaterea la vânzare a
zăcământului Podierei, se vor mai licita alte 13 perimetre de ţiţei şi gaze
naturale din România.
Sondele de la Podierei au început
să extragă resurse naturale în anul 1956, iar în anul 1988 a fost suspendată
activitatea de extragere a ţiţeiului şi gazelor naturale considerându-se că
zăcământul ar fi scăzut în conţinut. Î
n Podierei se mai află cinci
sonde de extragere a ţiţeiului care au fost abandonate odată cu oprirea extracţiei.
Profesorul Ioan Burnar din
Săliştea de Sus a mărturisit că şi în localitatea Săcel, situată la doar 3
kilometri de Săliştea, au funcţionat 25 de sonde care extrăgeau ţiţei, dar în
urmă cu şase ani activitatea de extracţie a fost oprită brusc deoarece s-ar fi
epuizat resursele….”
Un studiu prezentat în Science
Magazine pe 1 februarie 2008 prezintă noi probe care susţin teoria abiotică a
petrolului. (..) Proskurowski a găsit hidrocarburi ce conţin izotopul 13 al
carbonului ce pare format mai degrabă în mantaua pământului decât din materia
biologică de pe fundul oceanului.
Izotopul 13 este tipul de carbon
asociat de oamenii de ştiinţă cu originea abiotică, în comparaţie cu izotopul
12 pe care oamenii de ştiinţă îl asociază, de obicei, cu originea biologică.
Descoperirea hidrocarburilor abiotice din zona marină Lost City este a doua
descoperire din ultimii ani care aduce argumente pentru originea abiotică a
petrolului.
Aşa cum a prezentat World Net
Daily în 2005, o sondă a NASA trimisă pe Titan (gigantica lună a lui Saturn) a
descoperit metan cu izotop carbon-13 pe care agenţia l-a declarat ca fiind de
origine abiotică.
World Net Daily spune că
dezvoltarea forajului de mare adâncime pentru extragerea gazului natural pune
seriose probleme celor legaţi de teoria combustibililor fosili.
Compania GHK din Oklahoma a găsit
gaze naturale în două foraje săpate la o adâncime de aproximativ 5.7 mile, mult
prea adânc pentru ca rămăşiţele dinozaurilor s fie prezente.
Urmând teoria lor abiotică,
geofizicienii şi chimiştii ruşi şi ukrainieni au început analize detaliate ale
istoriei tectonice şi structurii geologice ale straturilor cristaline din
bazinul Dniepr-Donetsk. Apoi au urmat investigaţiile geofizice şi geochimice.
Un total de 61 de foraje au fost săpate şi 37 au devenit productive comercial.
Si asta este o performanţă extrem
de impresionantă, o rată de succes de aproximativ 60%. Dimensiunea
zăcămâântului descoperit era comparabil cu cel din nordul Alaska. In SUA, o
rată de succes de 10% era considerata o performanţă la acea vreme!!! Deci 9 din
zece foraje erau doar „dry holes”.
Prin anii 60, in timp ce
companiile petroliere Americane erau ocupate cu controlul asupra unor zone din
Arabia Saudită, Kuwait, Iran şi alte zone cu petrol ieftin, sovieticii erau
preocupaţi de testarea teoriei lor alternative. Au început să sape foraje în
regiuni presupuse sterile din Siberia. Acolo au dezvoltat 11 bazine majore plus
unul gigant, totul bazat pe teoria lor abiotică.
In anii 80 s-au dus în Vietnam şi
s-au oferit să finanţeze costurile de forare şi să arate că noua lor teorie
funcţionează. Compania ruseasca Petrosov a forat în zona exterioară a bazinului
Vietnam’s White Tiger, prin roca de bazalt şi au făcut posibilă extragerea a
6000 de barili pe zi pentru slaba economie vietnameză.
In URSS, geologi instruiţi în
teoria abiotică şi-au perfecţionat tehnologia şi, pe la mijlocul anilor ‘80,
URSS a răsărit ca cel mai mare producător de petrol din lume. Puţini din vest
au înţeles ce se întamplă ori s-au deranjat să întrebe.
Teoria modernă Ruso-Ucraineană
privind originile petrolului:
http://www.gasresources.net/Introduction.htm/
Ruşii au demonstrat că petrolul
nu se va termina niciodată și că se poate extrage oricât. Dacă ar fi acceptată
această idee s-ar ajunge la scăderea preţului, însă s-ar ajunge şi la
falimentarea companiilor petroliere de pe planeta precum OMV şi altele și s-ar
pierde monopolul și controlul anumitor puteri mondiale.
Abiotic oil
The abiotic oil hypothesis is an
attempt to explain the source and formation of petroleum. As the name suggests,
the hypothesis proposes that oil originates from non-biological origins.
The hypothesis is mostly Soviet,
mostly archaic, and mostly debunked. In the Anglophone world, abiotic oil
proponents tend to cite the work of the late astrophysicist Thomas Gold.
The theory's adherents believe that
oil originated as carbon monoxide and hydrogen gas rising through the deep
layers of the Earth's crust.
If this mixture was lucky enough
to find zirconium-containing minerals, it could react and produce petroleum
hydrocarbons. Some of these would move close enough to the surface to be
exploitable by humanity.
This idea seems plausible
because:
Carbon monoxide and hydrogen
result from volcanic activity.
These chemicals will react and
form petroleum under the right conditions.
Modern 'coal to liquids' and
synthetic motor oil are based on hydrocarbon transversion.
Sursa: http://fluierul.ro/mobile/article/indexDisplayArticleMobile.jsp?artid=391050&title=ipoteza-soc-petrolul-nu-provine-din-materie-organica-si-nu-se-epuizeaza-zacamintele-de-titei-se-refac-singure-
7/21/2015
E-uri cancerigene in paine. Care sunt marcile fara euri
Românii sunt campioni europeni la
consumul de pâine, reuşind să-i detroneze pe nemţi sau pe francezi, care ocupă
locurile imediat următoare. Spre deosebire de ei, însă, românii cumpără de pe
rafturile magazinelor pâine feliată care conţine aditivi alimentari şi
coloranţi, numărul de E-uri variind între zero şi cinci, în funcţie de
producător.
Cel puţin aşa arată cel mai recent
studiu derulat de Asociaţia Română pentru Promovarea Programelor şi
Strategiilor din România (ANPCPPS), în care voluntarii au analizat etichetele a
20 de produse de tip pâine feliată comercializate la noi.
Astfel, aceştia au constatat că E-uri se
găsesc în pâinea feliată din măcis integral de grâu GoodMills Romania (5
E-uri), în toastul integral Kaufland Romania (2 E-uri), în toastul integral
Romania Hypermache (1 E), în pâinea la tavă din făină Integrală Boromir (3
E-uri), în pâinea integrală feliată Dobrogea Grup (1 E), în pâinea aleasă cu
faină integrală Karamolegos Bakery Romania
(2 E-uri), în toastul cu făină integrală Karamolegos Bakery Romania (2
E-uri), în painea cu făină integrală Karamolegos Bakery Romania (4 E-uri), în toastul cu făină integrală Vel
Pitar (5 E-uri), şi în pâinea toast Integral Titan (4 E-uri).
Vestea bună este că în urma analizei
s-a demonstrat că jumătate din produse sunt lipsite de E-uri, spune Sorin
Mierlea, preşedintele ANPCPPS.
„Lumea preferă pâinea proastă şi ieftină”
Nutriţioniştii susţin că în general
pâinea fără E-uri este mai scumpă, şi de aceea mai puţin consumată. „Pâinea
poate fi pregătită şi în casă. Din ce ştim de la producători, pâinea bio, care
nu are E-uri, nu se cumpără şi rămâne la raft. Este adevărat că este mai
scumpă. Lumea preferă pâinea proastă şi ieftină, ăsta e adevărul”, a declarat
doctorul Corina Zugravu, specialist în sănătate publică.
La rândul lui, profesorul Constantin
Ionescu-Târgovişte, nutriţionist şi diabetolog, arată că dacă pâinea ar fi
consumată în cantităţi mici, E-urile din ea nu ne-ar afecta sănătatea.
„Aditivii din pâine, dacă sunt puţini, nu influenţează starea de sănătate.
Problema se pune în momentul în care cantitatea de pâine consumată de o
persoană este foarte mare. Excesul nu este bun”, a explicat medicul.
97 de kilograme, consumul de pâine pe cap de locuitor
Specialiştii afirmă, la unison, că
pâinea este aliment de bază în România, adăugând că se consumă 97 de kilograme
de pâine pe cap de locuitor într-un an. Asta în timp ce în Cipru se consumă 74 de
kilograme de pâine pe cap de locuitor, iar în Marea Britanie doar 14 kilograme
de pâine pe cap de locuitor pe an. „Noi suntem mari pâinişti, nu e nici bine,
nu e nici rău, e o particularitate a poporului român, dar nu este obligatoriu
să aibă o legătură directă cu creşterea în greutate”, a spus Corina
Zugravu.
De altfel, medicul Gabriela Roman,
preşedintele Asociaţiei Române pentru Studiul Obezităţii, arată că nu sunt
diferenţe semnificative între consumul de pâine din mediul rural şi cel din
mediul urban. „Copiii, în schimb, preferă pâinea, mai ales dacă provin din
familii unde se cumpără frecvent acest produs. De aceea contează dacă fac
mişcare şi contează şi ce pun pe felia respectivă”, a precizat Roman, adăugând
că peste 50% din populaţia noastră are o greutate crescută.
Câte felii de pâine trebuie consumate la o masă
Aceasta a subliniat că obezitatea
este prezentă la 10% dintre adulţii care au până în 39 de ani, în timp ce pe
categoria de vârstă 40 - 59 de ani, procentul creşte la 30%. În ceea ce
priveşte persoanele trecute de 60 de ani, peste 40% dintre ele sunt obeze, însă
consumul de pâine nu este prezent între factorii care au condus la aceste
probleme de sănătate.
Specialiştii susţin că ideal ar fi
să consumăm între 30 şi 50 de grame de pâine la o masă, deci cam 2-3 felii
subţiri. „Un om care are activitate fizică intensă şi care arde zilnic 3.000 de
calorii poate mânca şi două pâini fără să se îngraşe. În cazul sedentarilor,
situaţia este complet diferită”, a conchis Ionescu-Târgovişte.
Pâinea feliată cu 0 E-uri
Zece din produsele analizate în cadrul
studiului sunt lipsite de E-uri, arată ANPCPPS. Totodată, aceste zece produse
au în conţinut şi cantităţi mai mici de grăsimi, proporţia variind între
0,15g/100g şi 4,9g/100g.
• Paine cu faină integrală de grâu
(SC Carrefour Romania SA),
• Toast integral cu făină măciniş
integral (SC Dobrogea Grup SA),
• Pâine feliată (SC Dobrogea Grup
SA),
• Pâine cu faină integrală (SC Grewe
SRL),
• Integrala oltinească (SC Oltina
Impex Prod Com SRL), • Toast Integral (SC Smart Food SRL),
• Pâine grâu întreg (SC Vel Pitar
SRL),
• French toast cu făină integrală
(SC Vel Pitar SRL),
• Grâu Întreg-rotundă(SC Vel Pitar
SRL),
• Grâu Întreg-franzelă (SC Vel Pitar
SRL).
Sursa: adev.ro/nrsnv5
Magura Codlei din Rasnov arata cum va fi vremea mult mai bine decat prognozele Meteo
In momentul cand dimineata Magura Codlei este senina, inseamna ca atunci va fi o vreme foarte frumoasa.
Cand Magura Codlei are caciula ridicata in nori, inseamna ca va fi o vreme cu soare dar si cu putine averse.
Cand Magura Codlei dimineata este neagra si nu se vede, inseamna ca in ziua aceea va fi o vreme urata, ploioasa.
Locuitorii orasului Rasnov nu urmaresc Meteo ci se uita de dimineata la acel deal si astfel stiu cum sa se imbrace si sa se pregateasca pentru ziua respectiva.
Cum se calculeaza media la titularizare?
nota examen x 3 +nota inspectie, totul impartit la 4 = ....
Exemplu:
Nota de examen = 6
Nota la Inspectie = 9
(6 x 3+9) / 4 = 6.75
ATENTIE!
Aceasta medie se face doar daca ati luat la examen nota peste 5!
Nu va puteti titulariza daca nu aveti la examenul scris nota minima 7. Prin urmare, nu va puteti titulariza chiar daca media de la examenul scris si de la inspectie este 7!
7/19/2015
Despre virtutea nadejdii - acora tare a credintei noastre
A
doua virtute teologică, strâns legată de credinţă şi hrănită cu iubire este
virtutea nădejdii. Omul nu trăieşte numai în trecut (prin amintire) sau în
prezent, ci şi în viitor, în sensul că spre viitor îşi proiectează aspiraţiile sale. Nu e om
care să nu-şi proiecteze în viitor realizările sale şi să nu se gândească la
viitor. Trebuie să distingem însă între nădejde ca virtute teologică sau
orientarea inerentă şi sigură a vieţii omului către viitor şi simplele visuri
sau iluzii. Omul este o fiinţă mărginită,dar el trăieşte spre fericire sau
osândă veşnică.
Nădejdea
devine o forţă care mobilizează întreaga fiinţă pentru dobândirea bunului
făgăduit de cineva.
Trebuie
distins, însă, între nădejdea creştină şi simpla năzuinţă după ceva. Nadejdea e
o năzuinţă care dă sens vieţii creştinului. Noi sperăm să dobândim pe Dumnezeu
însuşi.
Obiectul
nădejdii creştine este Dumnezeu Însuşi, pe Care vrem să-L dobândim ca pe un bun
al nostru.
Nădejdea
ca virtute teologică
Temeiul
nădejdii este însăşi iubirea lui Dumnezeu şi făgăduinţa Lui făcută omului
pentru mântuire. Din iubire, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume pentru
mântuirea noastră. Dumnezeu este totdeauna credincios făgăduinţei făcute.
Primilor oameni Dumnezeu le-a promis un Mântuitor pe care L-a şi dat la „plinirea
vremii”. Obiectul nădejdii nu poate fi altul decât Dumnezeu. În nădejde – ca
virtute teologică – intră o serie de elemente ca: năzuinţa (tensiunea) după
Dumnezeu, spre posesiunea bunului suprem (mântuirea) şi harul divin din partea
lui Dumnezeu.
Nădejdea
este o virtute insuflată de Dumnezeu omului în apele botezului (ca şi
credinţa); este o virtute harică; obiectivul prim e Dumnezeu; obiectivul
secundar – toate mijloacele necesare asigurate de Dumnezeu omului, ca acesta să
dobândească mântuirea. Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu are încredere că
Dumnezeu îi va da mântuirea, dar are şi încredere că El îi va asigura
mijloacele şi condiţiile pentru dobândirea acesteia. Nădejdea priveşte viaţa omului în timp, dar
orientată spre viitor. Obiectivul secundar al nădejdii îl formează cele
necesare vieţuirii omului în timp.
Definiţie:
Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu,
avem încredere că vom ajunge la fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu vom
fi lipsiţi de cele necesare atingerii acestei ţinte.
Având
în vedere toate acestea, nădejdea este – cum spune Sfântul Apostol Pavel –
„ancoră a sufletului sigură şi tare, care intră în cele dinăuntru ale
catapetesmei, unde a intrat şi înaintemergător pentru noi Iisus” (Evrei 6,
19-20).
Nădejdea
implică şi credinţa şi iubirea, dar şi angajarea omului cu toate puterile lui
sufleteşti. În nădejde avem prezente şi mintea şi simţirea, dat şi voinţa;
elementul dominant (având în vedere caracterul ei dinamic) este voinţa, fiindcă
orice virtute presupune un efort, o străduinţă. Şi credinţa presupune efort. În
nădejde, deşi participă toate puterile sufleteşti, este pe primul plan
tensiunea omului după absolut şi străduinţa omului în această tensiune după
absolut. Deşi accentul cade pe voinţă, nadejdea angajează întreaga persoană.
Nădăjduieşti cu toată fiinţa ta, nu numai cu voinţa.
Necesitatea
şi însuşirile nădejdii
Nădejdea
este absolut necesară pentru mântuire. De aceea o şi primim odată cu harul
baptismal. Ea îndreaptă întreaga fiinţă a creştinului spre Dumnezeu, ca ţintă
supremă a vieţii lui. Ea sprijină sufletul pe Dumnezeu, într-o încredere
necontenită în ajutorul Lui. Ea dă putere de luptă, de înfrângere a tuturor
greutăţilor, pentru dobândirea mântuirii. Ea e forţa de dinamizare a vieţii
creştine în orientarea ei spre Bunul suprem. Viaţa fără nădejde este viaţă fără
vlagă şi fără suport.
De aceea, Sfânta Scriptură o
recomandă expres şi laudă pe cel care nădăjduieşte în Domnul: „Nădăjduiţi în
Domnul”, zice Psalmistul (Ps. IV, 5). „ Nădăjduieşte în Domnul şi fă bine;
Domnul pe cei drepţi îi izbăveşte, pentru că au nădăjduit într-Însul” (Ps
XXXVI, 4). De aceea, aceasta este hotărârea Psalmistului: „Iar pe mine bine
este să nu mă lipsesc de Dumnezeu, sa-mi pun nădejdea în Domnul Dumnezeul meu”
(Ps. LXXII, 28). Căruia îi răspunde Pavel, socotindu-se Apostol al lui Iisus
Hristos „întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o nemincinosul
Dumnezeu înainte de anii vecilor” (Tit I, 1-2) şi îndemnând pe credincioşi: „Să
ţinem neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care a făgăduit este
vrednic de credinţă” (Evr. X, 23).
De aceea nădejdea trebuie cultivată
şi ferită de toate primejdiile. Mijloacele de cultivare a nădejdii sunt:
rugăciunea, lectura, meditaţia, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la
vieţile sfinţilor, repetarea actului nădejdii etc. Astfel, nădejdea prin
exercitarea ei necontenită se întăreşte şi se desăvârşeşte, dobândind toate
însuşirile ce-i sunt caracteristice.
Între însuşirile nădejdii amintim:
a)
nădejdea să fie luminată, adică să
se îndrepte, în primul rând, spre bunurile veşnice şi spirituale, iar spre
bunurile vremelnice numai întrucât acestea slujesc mântuirii;
b)
să fie tare şi neclintită pentru că
se sprijină pe Dumnezeu (2 Tim. I, 12;
Filip. IV, 13);
c)
să fie vie (1 Petru I, 3), adică însufleţită de iubire, căci cum va
năzui cu ardoare spre bunurile cereşti, dacă nu le va iubi ?
„Lucraţi la mântuirea voastră cu frică şi cu
cutremur” (Filip. II, 12). Tocmai această nesiguranţă şi teamă ne fac să ne
legăm mai tare de Dumnezeu, să fim mai atenţi în lupta pentru virtute şi să
folosim mai deplin mijloacele ce ni le pune Dumnezeu la dispoziţie. Se înţelege
că cu cât viaţa cuiva este mai curată, mai conformă cu voia lui Dumnezeu, cu
atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură. Totuşi nici un muritor nu
poate spune că are certitudinea absolută a mântuirii, ci toţi trebuie să
mărturisim cu Sfântul Apostol Pavel: „ Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. VIII,
24).
Roadele
nădejdii
Roadele nădejdii sunt multiple.
Revelăm numai pe cele mai generale.
În primul rând, nădejdea îndreaptă
cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viaţa viitoare, si-l dezlipeşte de
bunurile simţuale şi vremelnice. El nu are cetate stătătoare pe pamânt; cetatea
lui este cea care vă să fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14).
În al doilea rând, nădejdea naşte râvnă, curajul, tăria,
statornicia în lucrarea mântuirii. Ea produce bărbăţia creştină, care şi-a
găsit întruparea în Sfinţii Apostoli, în mucenicii şi mărturisitorii credinţei.
Privind spre bunurile viitoare, ei au înfruntat toate vâltorile vieţii, cu
curaj, seninătate şi bucurie, nevoindu-se ca să fie întru toate bineplăcuţi
Domnului (2 Cor. V, 4-9). Bărbăţia creştină este entuziasm în luptă şi răbdare
în necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: „Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în
Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre” (Ps. XXX, 23) şi continuă
Apostolul Pavel: „Ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. si nu numai atât,
ci ne şi lăudăm în necazuri, ştiind că necazul aduce răbdare şi răbdarea
încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează” (Rom. V, 2-5).
Sau în altă parte: „Spre aceasta ne şi ostenim şi suntem ocrotiţi, căci am
nădăjduit în Dumnezeu cel viu, convinşii fiind că dacă pătimim cu Hristos,
împreună cu El ne vom şi mări” (Rom. VIII, 17; 1Tim. IV, 10). Căci „Cel ce
rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” (Mat. X, 22).
Păcatele
împotriva nădejdii
Deznădejdea este pierderea oricărei
nădejdi în Dumnezeu şi în mântuirea proprie. Deznădejdea poate izvorâ:
a)
din conştiinţa păcătoşeniei proprii,
unită cu socotinţa că nu poţi avea iertare la Dumnezeu (Iuda, spre exemplu);
b)
din căderea în robia păcatului printr-o
viaţă imorală, în aşa fel încât creştinul ajunge să creadă că nu mai este
scăpare din această robie;
c)
din nenorocirile vieţii, care,
uneori, ne pun la grea încercare.
Încrederea peste măsură poate fi de
două feluri: referitoare la Dumnezeu şi referitoare la noi înşine. Cu referire
la Dumnezeu, încrederea peste măsură înseamnă a continua să păcătuieşti pe
motivul că Dumnezeu este bun şi iartă. Bunătatea lui Dumnezeu este luată tocmai
pentru a săvârşi păcatul. Unii credincioşi îşi fac socoteala că se vor pocăi
mai târziu şi Dumnezeu îi va ierta, fără a-şi da seama că îndelungă-răbdarea
lui Dumnezeu nu trebuie să fie un prilej de slăbiciune, ci de îndreptare şi
fără a se gândi că nimeni nu ştie nici ziua nici ceasul în care va fi chemat la
judecată (Luca XII, 40-48). De aceea, pe aceştia pe bună dreptate îi sfătuieşte
înţeleptul Sirah: „Nu zice: am păcătuit şi ce mi s-a întâmplat ? Nu zice: mare
este bunătatea lui Dumnezeu şi mi se va milostivi pentru mulţimea păcatelor
mele ! Nu zăbovi a te întoarce la Domnul şi nu amâna întoarcerea de pe o zi pe
alta. Căci mânia lui va veni deodată şi în ziua răzbunării te va nimici” (V,
4-7).
Cu referire la noi înşine,
încrederea peste măsură constă în a crede că putem dobândi mântuirea prin puterile
noastre proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvorăşte
din mândrie, din supraestimarea forţelor noastre. Ea trebuie combătută prin
conştiinţa clară că fără Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mântuirea
noastră.
Fiind în acelaşi timp păcate
împotriva acţiunii sfinţitoare a Duhului Sfânt în noi, deznădejdea şi
încrederea peste măsură în bunătatea lui Dumnezeu şi în puterile proprii sunt
păcate de moarte, făcând parte din păcatele împotriva Duhului Sfânt (Mat. XII,
31-32).
Virtutea credintei - urcusul cu si spre Dumnezeu
1.
Sensurile cuvântului „credinţă”
Cuvântul
„credinţă” are o gamă foarte largă de sensuri şi anume:
a) credinţa
– sinonimă cu „părerea” în expresii ca: „eu cred că aşa este” sau „mi
se pare că este aşa” etc. În aceste expresii credinţa este sinonimă cu „mi se pare”. Credinţa ca părere indică
o cunoaştere nedeplină şi nesigură a unui fapt. Faţă de realitate se exprimă o
oarecare rezervă; afirmarea se face cu toată rezerva, ca o presupunere care
poate fi justă, dar poate să nu corespundă adevărului; ea urmează să fie
confirmată sau dezminţită de o cunoaştere sigură. Acest sens este întâlnit în
expresii ca: „nu ştiu care e adevărul cu
privire la aceasta, dar cred că aşa stau lucrurile”.
b) credinţa
– sinonimă cu „certitudinea” – o certitudine identificată cu întreaga
fiinţă a celui ce o are şi o mărturiseşte. Mântuitorul face apel adeseori la
credinţă ca certitudine a celor ce alergau la El spre a fi vindecaţi. Tatăl
copilului lunatic este întrebat de Mântuitorul: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, la care tatăl
copilului răspunde: „Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele.” (Marcu 9, 23-24). Credinţa acestui tată este o credinţă
ca certitudine. Tot astfel este şi credinţa sutaşului care cere Mântuitorului
să-i vindece sluga, spunând numai cu cuvântul. Credinţa ca certitudine înseamnă
o angajare a omului credincios cu toată fiinţa sa şi în relaţie cu Dumnezeu.
c) credinţa
– ca „încredere” – a crede înseamnă a avea o încredere. A-ţi pune nădejdea
în cineva. Credinţa ca încredere constituie de fapt baza tuturor relaţiilor
interpersonale: copiii au încredere în părinţii lor, elevii în profesori,
cetăţenii în conducători, prietenul în prieten, soţia în soţ etc. Neştiutorul
are încredere în cel ce îl învaţă. Foarte multe din cunoştinţele şi afirmaţiile
noastre se bazează pe încrederea în cel ce ni le-a comunicat. Aceasta înseamnă
că acordăm un credit moral respectivei persoane socotind că ea cunoaşte bine
adevărul şi că n-are intenţia să ne înşele, ci vrea să ne spună adevărul. Orice
act de comunicare între oameni trebuie să aibă la bază încrederea, adică
credinţa. Prin aceasta se arată că cel care face comunicarea e un subiect care
are spirit ca şi celălalt, are valoare morală, sinceritate şi spune adevărul.
Deci putem avea toată certitudinea în cel spuse de el. Credinţa ca „încredere” înseamnă o credinţă sinceră. Desigur, având încredere în cineva înseamnă că
acordăm aceluia o anumită valoare, o anumită putere de a discerne lucrurile şi
de a le afirma apoi în propoziţii sigure, demne de luat în seamă. Credinţa
ca încredere este o credinţă de comunicare între oameni. Unul comunică şi
celălalt primeşte şi confirmă încrederea acordată prin intonaţia din răspunsul
dat.
d) credinţa
– ca „statornicie” – a fi credincios cuiva înseamnă a rămâne statornic în
încrederea sau credinţa în celălalt. În acest caz, credinţa apare ca o
încredere statornică şi permanentă a omului
în Dumnezeu. A crede cu statornicie înseamnă a crede în tot timpul şi
locul. Credinţa în Dumnezeu înseamnă o statornicie permanentă în ceea ce
comunici şi ceea ce primeşti de la Dumnezeu. Statornicia este o notă a
credinţei avansate, a credinţei fără rezervă.
e) Termenul de credinţă indică şi un conţinut doctrinar-religios; învăţătura
creştină mai este numită şi credinţa creştină. Dar când vorbim de credinţa
creştină nu trebuie să înţelegem numai doctrina şi mărturia acestei cunoaşteri
a învăţăturii creştine. Prin expresia „credinţa creştină” înţelegem nu numai
credinţa ca virtute, ci credinţa ca un întreg în care e cuprinsă şi doctrina,
dar şi manifestarea ei în fapte şi atitudini.
2.
Credinţa ca virtute teologică
În
conceptul celor trei virtuţi teologice, credinţa este primul pas al omului
către Dumnezeu şi primul pas în viaţa duhovnicească.
Credinţa
este comună tuturor religiilor. Ea indică o relaţie dialogică a omului cu
Dumnezeu. Cei doi termeni ai dialogului sunt persoane, subiecte de relaţie şi
comuniune: Dumnezeu - fiinţă spirituală, personală, absolută, transcendentă
lumii, dar prezentă în viaţa omului prin energiile divine necreate, şi omul -
fiinţă spirituală, raţională şi liberă, deschisă dialogului şi capabilă de
dialog.
Credinţa
este o relaţie şi o comuniune personală a omului cu Hristos în Duhul Sfânt. „Prin
urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Romani
X, 17). Se ştie că cuvântul nu transmite de la subiect la subiect numai
înţelesuri, ci şi o putere, în acelaşi timp. Orice cuvânt transmite un mesaj,
dar şi o putere, o obligaţie de a răspunde la mesaj. Omul vorbeşte pentru a fi
ascultat, pentru că are ceva de comunicat. Cel care ascultă primeşte şi el o
obligaţie, o putere de a răspunde la mesaj. Cu atât mai mult cuvântul lui
Dumnezeu exprimă un conţinut, un sens, o valoare, dar şi o putere către om de a
răspunde acestei valori. De aici, rezultă însemnătatea deosebită a predicii
cuvântului lui Dumnezeu prin gura preotului.
Cuvântul
spus dobândeşte o mare forţă de pătrundere în sufletul celui ce ascultă şi îl
obligă la răspuns. Iar răspunsul îmbracă diferite forme. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi cu Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus (Luca 24, 30-32).
Iată,
dar, că virtutea credinţei înseamnă răspuns, un răspuns al omului la chemarea
lui Dumnezeu. Credinţa este răspunsul omului la cuvântul lui Dumnezeu, cuprins
în Revelaţia Lui. Revelaţia divină descoperă voia lui Dumnezeu privind spre om
şi mântuirea lui, manifestând în acest timp şi o putere spre om. Aşa se explică
de ce, cei care nu făcuseră cunoştinţă cu creştinismul, auzind de Evanghelie,
s-au convertit. Păcatul a slăbit mult capacitatea receptivă a omului faţă de
cuvântul lui Dumnezeu scoţând pe om din comuniunea cu Dumnezeu. Harul botezului
trezeşte, înnoieşte şi întăreşte capacitatea omului de comuniune cu Dumnezeu.
Harul face începutul credinţei noastre: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă
nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”
(Ioan 6, 44; Apocalipsa 3, 20). Răspunsul la această chemare a lui Dumnezeu
este al omului, dar tot cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce aprinde
în noi credinţa şi ne dă puterea de a crede şi rămâne în comuniune cu El.
Răspunderea şi creşterea în credinţă se bazează tot pe energiile harului
dumnezeiesc împărtăşite nouă prin Tainele Bisericii; omului i se luminează
mintea (raţiunea), i se întăreşte voinţa şi i se purifică sentimentele. De
aceea, credinţa este socotită ca dar al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 8; Filipeni 1,
29; Romani 13, 3) şi ca roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5, 25).
Harul
nu constrânge; credinţa rămâne o decizie liberă a omului ca răspuns la chemarea
lui Dumnezeu. Credinţa are în ea puterea lui Dumnezeu care cheamă la
conlucrarea cu ea pe om. Credinţa, deci, e un fenomen teandric, un act în care
elementul divin se împleteşte cu cel uman.
Credinţa
are şi o implicaţie şi o dimensiune eclezială căci obiectul, puterea şi temeiul
ei este Hristos, capul Bisericii. Pe Hristos nu-L avem decât în Biserică şi în
calitate de cap al Bisericii, prin care Duhul Sfânt recreează harul lui
Dumnezeu. În împreună-zidirea cu Hristos ca făptură nouă în apele botezului
este implicată şi relaţia cu Biserica, căci cel nou botezat devine mădular al
trupului eclezial. Dar dimensiunea eclezială a credinţei se mai arată şi în
faptul că virtutea credinţei la credinciosul creştin trebuie să fie identică cu
credinţa Bisericii; credinţa lui trebuie să coincidă cu ceea ce crede,
păstrează şi mărturiseşte Biserica. Deci, nu orice credinţă mântuieşte, ci doar
cea care este credinţa Bisericii; numai această credinţă îl încopciază pe om în
Hristos.
O
definiţie mai concisă ar fi: Credinţa este adeziunea liberă şi integrală a
creştinului la Dumnezeu Cel în Treime închinat şi la adevărul Său păstrat şi
propovăduit de Biserică.
Cea
mai scurtă definiţie a credinţei: Credinţa este răspunsul omului la comuniunea
eclezială cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.
3.
Necesitatea credinţei şi însuşirile ei
Credinţa
este necesară pentru mântuire fiindcă fără ea nu-i cu putinţă comuniunea omului
cu Dumnezeu, de îndată ce ea deschide dialogul cu Dumnezeu. Fără credinţă, dar,
nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). „Cel ce crede în
El nu se judecă, iar cel ce nu crede, iată, este judecat”; „cel ce crede în El
nu piere, ci are viaţă veşnică” (Ioan 3, 16-18; 7, 5; 8, 24; 14, 1).
Credinţa
este necesară pentru mântuire fiindcă ea este organul de primire şi de
cunoaştere a adevărului dumnezeiesc, este începutul şi susţinătoare a
dialogului omului cu Dumnezeu.
Dar
nu orice credinţă poate fi socotită necesară pentru mântuire. Credinţa cea
adevărată este aceea care se acoperă, se suprapune cu credinţa Bisericii. Nu
credinţa fără mărturia ei este mântuitoare, nici credinţa fără fapte, ci
credinţa care rodeşte în fapte, adâncind comuniunea cu Dumnezeu şi afirmând
relaţia credinciosului cu semenii.
Adevărata credinţă trebuie să
îndeplinească anumite însuşiri:
1-
Din punct de vedere al conţinutului să
fie universală, adică să cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu şi
mărturisite de Biserică;
2
- Din punct de vedere al certitudinii să
devină o certitudine, fiind deci pentru subiectul ei o convingere absolută,
statornică şi mărturisitoare.
3
- Din punct de vedere al acţiunii să fie
vie şi lucrătoare.
4.
Păcate împotriva credinţei (mari şi foarte mari, altele mai mici):
1
– Scepticismul
– este îndoiala de adevărurile dumnezeieşti relevate (de anumite
adevăruri sau de toate). Ca să fie păcat îndoiala trebuie să fie voită
(ateismul – cea mai mare crimă a umanităţii, crimă împotriva omului care are
din fiinţa sa o tensiune după Dumnezeu). Îndoiala duce la crize în credinţă,
dacă sunt scurte sunt mai puţin vinovate; cele lungi duc la păcate grele –
indiferentismul – în materie de credinţă – păcat greu (foarte grav), întrucât
slăbeşte puterile de excepţie ale omului în faţa divinului;
2
– Erezia –
nu poate fi socotită necredinţă, ci o credinţă falsă, greşită. Totuşi, ereticii
au fost excomunicaţi de Biserică, dar au fost primiţi după revenire şi
lepădarea de erezie.
3
– Schisma –
ruperea de disciplina şi ordinea Bisericii; ieşirea în afara Bisericii. Nici
schisma şi nici erezia nu pot fi socotite necredinţă, ci o credinţă eronată.
Erezia e mult mai gravă decât schisma, dar ea nu rămâne la un singur ins, ci se
extinde, conturându-se în schismă; schisma este de fapt erezia organizată
sectar.
4
– Superstiţia –
este credinţa deşartă care se îndreaptă spre lucruri şi presupune puteri
contrare adevărului de credinţă. Este vorba de însufleţirea sau atribuirea unor
puteri miraculoase anumitor lucruri sau fiinţe.
5
– Bigotismul –
reducere a credinţei la forme, acte de cult simple, preocuparea pentru actele
externe (exclusiv).
Cele
mai grele păcate împotriva credinţei sunt aşa-zisele păcate împotriva Duhului
Sfânt:
a. – apostazia – lepădarea de credinţă cu
sau fără admiterea unei alte credinţe;
b. – necredinţa – lipsa totală a credinţei
(creştine sau a oricărei alte credinţe).
Asimilate
acestor două păcate grele este fanatismul religios – credinţă violentă, lipsită
de iubire, pătimaşă, oarbă (islamismul).
Cele
două păcate grele amintite mai sus nu se iartă nici în veacul acesta, nici în
cel viitor, dar nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza omului. Cei ce rămân
prin viaţa lor în afara lui Dumnezeu, nu pot fi mântuiţi (pentru că nu vor).
Apostazia şi necredinţa sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, pentru că toate
virtuţile teologice sunt insuflate de Duhul Sfânt la botez. Ele nu se iartă
pentru că situează pe credincios în afara relaţiei cu Dumnezeu, iar Dumnezeu
respectă libertatea omului.
