1.
Sensurile cuvântului „credinţă”
Cuvântul
„credinţă” are o gamă foarte largă de sensuri şi anume:
a) credinţa
– sinonimă cu „părerea” în expresii ca: „eu cred că aşa este” sau „mi
se pare că este aşa” etc. În aceste expresii credinţa este sinonimă cu „mi se pare”. Credinţa ca părere indică
o cunoaştere nedeplină şi nesigură a unui fapt. Faţă de realitate se exprimă o
oarecare rezervă; afirmarea se face cu toată rezerva, ca o presupunere care
poate fi justă, dar poate să nu corespundă adevărului; ea urmează să fie
confirmată sau dezminţită de o cunoaştere sigură. Acest sens este întâlnit în
expresii ca: „nu ştiu care e adevărul cu
privire la aceasta, dar cred că aşa stau lucrurile”.
b) credinţa
– sinonimă cu „certitudinea” – o certitudine identificată cu întreaga
fiinţă a celui ce o are şi o mărturiseşte. Mântuitorul face apel adeseori la
credinţă ca certitudine a celor ce alergau la El spre a fi vindecaţi. Tatăl
copilului lunatic este întrebat de Mântuitorul: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, la care tatăl
copilului răspunde: „Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele.” (Marcu 9, 23-24). Credinţa acestui tată este o credinţă
ca certitudine. Tot astfel este şi credinţa sutaşului care cere Mântuitorului
să-i vindece sluga, spunând numai cu cuvântul. Credinţa ca certitudine înseamnă
o angajare a omului credincios cu toată fiinţa sa şi în relaţie cu Dumnezeu.
c) credinţa
– ca „încredere” – a crede înseamnă a avea o încredere. A-ţi pune nădejdea
în cineva. Credinţa ca încredere constituie de fapt baza tuturor relaţiilor
interpersonale: copiii au încredere în părinţii lor, elevii în profesori,
cetăţenii în conducători, prietenul în prieten, soţia în soţ etc. Neştiutorul
are încredere în cel ce îl învaţă. Foarte multe din cunoştinţele şi afirmaţiile
noastre se bazează pe încrederea în cel ce ni le-a comunicat. Aceasta înseamnă
că acordăm un credit moral respectivei persoane socotind că ea cunoaşte bine
adevărul şi că n-are intenţia să ne înşele, ci vrea să ne spună adevărul. Orice
act de comunicare între oameni trebuie să aibă la bază încrederea, adică
credinţa. Prin aceasta se arată că cel care face comunicarea e un subiect care
are spirit ca şi celălalt, are valoare morală, sinceritate şi spune adevărul.
Deci putem avea toată certitudinea în cel spuse de el. Credinţa ca „încredere” înseamnă o credinţă sinceră. Desigur, având încredere în cineva înseamnă că
acordăm aceluia o anumită valoare, o anumită putere de a discerne lucrurile şi
de a le afirma apoi în propoziţii sigure, demne de luat în seamă. Credinţa
ca încredere este o credinţă de comunicare între oameni. Unul comunică şi
celălalt primeşte şi confirmă încrederea acordată prin intonaţia din răspunsul
dat.
d) credinţa
– ca „statornicie” – a fi credincios cuiva înseamnă a rămâne statornic în
încrederea sau credinţa în celălalt. În acest caz, credinţa apare ca o
încredere statornică şi permanentă a omului
în Dumnezeu. A crede cu statornicie înseamnă a crede în tot timpul şi
locul. Credinţa în Dumnezeu înseamnă o statornicie permanentă în ceea ce
comunici şi ceea ce primeşti de la Dumnezeu. Statornicia este o notă a
credinţei avansate, a credinţei fără rezervă.
e) Termenul de credinţă indică şi un conţinut doctrinar-religios; învăţătura
creştină mai este numită şi credinţa creştină. Dar când vorbim de credinţa
creştină nu trebuie să înţelegem numai doctrina şi mărturia acestei cunoaşteri
a învăţăturii creştine. Prin expresia „credinţa creştină” înţelegem nu numai
credinţa ca virtute, ci credinţa ca un întreg în care e cuprinsă şi doctrina,
dar şi manifestarea ei în fapte şi atitudini.
2.
Credinţa ca virtute teologică
În
conceptul celor trei virtuţi teologice, credinţa este primul pas al omului
către Dumnezeu şi primul pas în viaţa duhovnicească.
Credinţa
este comună tuturor religiilor. Ea indică o relaţie dialogică a omului cu
Dumnezeu. Cei doi termeni ai dialogului sunt persoane, subiecte de relaţie şi
comuniune: Dumnezeu - fiinţă spirituală, personală, absolută, transcendentă
lumii, dar prezentă în viaţa omului prin energiile divine necreate, şi omul -
fiinţă spirituală, raţională şi liberă, deschisă dialogului şi capabilă de
dialog.
Credinţa
este o relaţie şi o comuniune personală a omului cu Hristos în Duhul Sfânt. „Prin
urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Romani
X, 17). Se ştie că cuvântul nu transmite de la subiect la subiect numai
înţelesuri, ci şi o putere, în acelaşi timp. Orice cuvânt transmite un mesaj,
dar şi o putere, o obligaţie de a răspunde la mesaj. Omul vorbeşte pentru a fi
ascultat, pentru că are ceva de comunicat. Cel care ascultă primeşte şi el o
obligaţie, o putere de a răspunde la mesaj. Cu atât mai mult cuvântul lui
Dumnezeu exprimă un conţinut, un sens, o valoare, dar şi o putere către om de a
răspunde acestei valori. De aici, rezultă însemnătatea deosebită a predicii
cuvântului lui Dumnezeu prin gura preotului.
Cuvântul
spus dobândeşte o mare forţă de pătrundere în sufletul celui ce ascultă şi îl
obligă la răspuns. Iar răspunsul îmbracă diferite forme. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi cu Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus (Luca 24, 30-32).
Iată,
dar, că virtutea credinţei înseamnă răspuns, un răspuns al omului la chemarea
lui Dumnezeu. Credinţa este răspunsul omului la cuvântul lui Dumnezeu, cuprins
în Revelaţia Lui. Revelaţia divină descoperă voia lui Dumnezeu privind spre om
şi mântuirea lui, manifestând în acest timp şi o putere spre om. Aşa se explică
de ce, cei care nu făcuseră cunoştinţă cu creştinismul, auzind de Evanghelie,
s-au convertit. Păcatul a slăbit mult capacitatea receptivă a omului faţă de
cuvântul lui Dumnezeu scoţând pe om din comuniunea cu Dumnezeu. Harul botezului
trezeşte, înnoieşte şi întăreşte capacitatea omului de comuniune cu Dumnezeu.
Harul face începutul credinţei noastre: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă
nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”
(Ioan 6, 44; Apocalipsa 3, 20). Răspunsul la această chemare a lui Dumnezeu
este al omului, dar tot cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce aprinde
în noi credinţa şi ne dă puterea de a crede şi rămâne în comuniune cu El.
Răspunderea şi creşterea în credinţă se bazează tot pe energiile harului
dumnezeiesc împărtăşite nouă prin Tainele Bisericii; omului i se luminează
mintea (raţiunea), i se întăreşte voinţa şi i se purifică sentimentele. De
aceea, credinţa este socotită ca dar al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 8; Filipeni 1,
29; Romani 13, 3) şi ca roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5, 25).
Harul
nu constrânge; credinţa rămâne o decizie liberă a omului ca răspuns la chemarea
lui Dumnezeu. Credinţa are în ea puterea lui Dumnezeu care cheamă la
conlucrarea cu ea pe om. Credinţa, deci, e un fenomen teandric, un act în care
elementul divin se împleteşte cu cel uman.
Credinţa
are şi o implicaţie şi o dimensiune eclezială căci obiectul, puterea şi temeiul
ei este Hristos, capul Bisericii. Pe Hristos nu-L avem decât în Biserică şi în
calitate de cap al Bisericii, prin care Duhul Sfânt recreează harul lui
Dumnezeu. În împreună-zidirea cu Hristos ca făptură nouă în apele botezului
este implicată şi relaţia cu Biserica, căci cel nou botezat devine mădular al
trupului eclezial. Dar dimensiunea eclezială a credinţei se mai arată şi în
faptul că virtutea credinţei la credinciosul creştin trebuie să fie identică cu
credinţa Bisericii; credinţa lui trebuie să coincidă cu ceea ce crede,
păstrează şi mărturiseşte Biserica. Deci, nu orice credinţă mântuieşte, ci doar
cea care este credinţa Bisericii; numai această credinţă îl încopciază pe om în
Hristos.
O
definiţie mai concisă ar fi: Credinţa este adeziunea liberă şi integrală a
creştinului la Dumnezeu Cel în Treime închinat şi la adevărul Său păstrat şi
propovăduit de Biserică.
Cea
mai scurtă definiţie a credinţei: Credinţa este răspunsul omului la comuniunea
eclezială cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.
3.
Necesitatea credinţei şi însuşirile ei
Credinţa
este necesară pentru mântuire fiindcă fără ea nu-i cu putinţă comuniunea omului
cu Dumnezeu, de îndată ce ea deschide dialogul cu Dumnezeu. Fără credinţă, dar,
nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). „Cel ce crede în
El nu se judecă, iar cel ce nu crede, iată, este judecat”; „cel ce crede în El
nu piere, ci are viaţă veşnică” (Ioan 3, 16-18; 7, 5; 8, 24; 14, 1).
Credinţa
este necesară pentru mântuire fiindcă ea este organul de primire şi de
cunoaştere a adevărului dumnezeiesc, este începutul şi susţinătoare a
dialogului omului cu Dumnezeu.
Dar
nu orice credinţă poate fi socotită necesară pentru mântuire. Credinţa cea
adevărată este aceea care se acoperă, se suprapune cu credinţa Bisericii. Nu
credinţa fără mărturia ei este mântuitoare, nici credinţa fără fapte, ci
credinţa care rodeşte în fapte, adâncind comuniunea cu Dumnezeu şi afirmând
relaţia credinciosului cu semenii.
Adevărata credinţă trebuie să
îndeplinească anumite însuşiri:
1-
Din punct de vedere al conţinutului să
fie universală, adică să cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu şi
mărturisite de Biserică;
2
- Din punct de vedere al certitudinii să
devină o certitudine, fiind deci pentru subiectul ei o convingere absolută,
statornică şi mărturisitoare.
3
- Din punct de vedere al acţiunii să fie
vie şi lucrătoare.
4.
Păcate împotriva credinţei (mari şi foarte mari, altele mai mici):
1
– Scepticismul
– este îndoiala de adevărurile dumnezeieşti relevate (de anumite
adevăruri sau de toate). Ca să fie păcat îndoiala trebuie să fie voită
(ateismul – cea mai mare crimă a umanităţii, crimă împotriva omului care are
din fiinţa sa o tensiune după Dumnezeu). Îndoiala duce la crize în credinţă,
dacă sunt scurte sunt mai puţin vinovate; cele lungi duc la păcate grele –
indiferentismul – în materie de credinţă – păcat greu (foarte grav), întrucât
slăbeşte puterile de excepţie ale omului în faţa divinului;
2
– Erezia –
nu poate fi socotită necredinţă, ci o credinţă falsă, greşită. Totuşi, ereticii
au fost excomunicaţi de Biserică, dar au fost primiţi după revenire şi
lepădarea de erezie.
3
– Schisma –
ruperea de disciplina şi ordinea Bisericii; ieşirea în afara Bisericii. Nici
schisma şi nici erezia nu pot fi socotite necredinţă, ci o credinţă eronată.
Erezia e mult mai gravă decât schisma, dar ea nu rămâne la un singur ins, ci se
extinde, conturându-se în schismă; schisma este de fapt erezia organizată
sectar.
4
– Superstiţia –
este credinţa deşartă care se îndreaptă spre lucruri şi presupune puteri
contrare adevărului de credinţă. Este vorba de însufleţirea sau atribuirea unor
puteri miraculoase anumitor lucruri sau fiinţe.
5
– Bigotismul –
reducere a credinţei la forme, acte de cult simple, preocuparea pentru actele
externe (exclusiv).
Cele
mai grele păcate împotriva credinţei sunt aşa-zisele păcate împotriva Duhului
Sfânt:
a. – apostazia – lepădarea de credinţă cu
sau fără admiterea unei alte credinţe;
b. – necredinţa – lipsa totală a credinţei
(creştine sau a oricărei alte credinţe).
Asimilate
acestor două păcate grele este fanatismul religios – credinţă violentă, lipsită
de iubire, pătimaşă, oarbă (islamismul).
Cele
două păcate grele amintite mai sus nu se iartă nici în veacul acesta, nici în
cel viitor, dar nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza omului. Cei ce rămân
prin viaţa lor în afara lui Dumnezeu, nu pot fi mântuiţi (pentru că nu vor).
Apostazia şi necredinţa sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, pentru că toate
virtuţile teologice sunt insuflate de Duhul Sfânt la botez. Ele nu se iartă
pentru că situează pe credincios în afara relaţiei cu Dumnezeu, iar Dumnezeu
respectă libertatea omului.
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu