PE SCURT
– parte introductiva;
– parte introductiva;
– istorisirea faptelor;
– analizarea faptelor si ideilor;
– prezentarea temeiurilor/probelor pentru sustinerea celor expuse si dupa
caz pentru respingerea argumentelor adversarului (sectantii, ereticii etc.);
– utilizarea ilustratiilor in legatura cu tema (pilde, istorioare etc.)
care au darul de a “rupe” monotonia expunerii, de a crea un binevenit “respiro”
atat pentru ascultatori, cat si pentru vorbitor;
– partea finala a expunerii, care presupune o anumita fermitate, vehementa
(in sensul bun al cuvantului) si chiar si putin patos in scopul de a fi cat mai
convingator.
PE LARG
PE LARG
1. Pregătirea aperceptivă – este momentul logico-psihologic cu
ajutorul căruia se pregăteşte terenul pentru abordarea subiectului propus.
Denumirea se leagă de termenul francez aperçevoir = a zări, a întrezări, a
observa discret etc. Întrezărim, adică, subiectul, din referinţele ce se fac la
un subiect tratat anterior, cu care de obicei se află în strânsă legătură. De
exemplu, dacă vorbim despre "Cultul Sfintelor Moaşte", se presupune
că în cateheza anterioară s-a vorbit despre "Cultul Sfinţilor", în
general. Acest moment poate coincide, de fapt, cu ascultarea lecţiei
precedente, de aceea unele manuale, în loc de "pregătirea
aperceptivă", indică “ascultarea” ca prim moment al catehezei.
2. Anunţarea temei – se va face direct, în puţine cuvinte, într-un
mod cât mai accesibil: Astăzi vom vorbi, cu ajutorul Domnului, despre Cultul
Sfintelor Moaşte.
3. TRATAREA va constitui cel
puţin 50% din corpul catehezei. Pentru orice subiect religios, tema va fi
tratată cu temeiuri din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, fără a se
face, însă, abuz de texte, urmând a fi selectate bineînţeles cu mult
discernământ. Se vor utiliza, de asemenea, elemente din prezentul cotidian, cu
materiale extrase, la nevoie, şi din literatura laică, din informaţiile
mas-media etc. Chiar dacă fondul conţinutului va fi cel clasic, tradiţional,
izvorât din tezaurul doctrinar, biblic, istoric, canonic, cultic ş.a., cu
vechime considerabilă, prezentarea se va face sub semnul exigenţelor
contemporane, în limbajul actual, potrivit interesului celor care ascultă hic
et nunc.
4. Recapitularea (fixarea),
este momentul în care sub forma dialogului (forma erotematică, întrebătoare,
sau socratică) se procedează la întrebări şi răspunsuri, pe baza conţinutului
prezentat în tratare. Scopul este de a fixa mai bine elementele de bază (de
aici şi denumirea de “fixare”), sau a lămuri ceva dacă n-a fost bine înţeles.
Întrebările pot fi puse atât de către cei care ascultă, cât şi de către cel
care predă.
5. Asocierea (uneori
aprofundarea), are menirea de a face mai multă lumină asupra subiectului,
asociindu-l cu un subiect similar. Bunăoară, dacă vorbim despre Sfintele
Moaşte, vom arăta că în aceeaşi categorie de cinstire sunt Sfintele Icoane,
Sfânta Cruce etc. Există subiecte, însă, la care nu se pot face asocieri pe
măsura importanţei. În aceste cazuri se poate recurge la aprofundare. De
exemplu, dacă vom prezenta o cateheză despre Sfânta Treime, se recomandă
utilizarea aprofundării, atât cât auditoriul poate urmări şi asimila în acel
spaţiu relativ restrâns de timp.
6. Generalizarea –
reprezintă momentul care ne pregăteşte de finalul catehezei.
"Generalizare" înseamnă integrarea subiectului concret într-un sistem
sau cadru general, adică o definire concisă a temei, alcătuită în contextul din
care face parte acel subiect. Uneori generalizarea poate fi reprezentată de un
text biblic, text care defineşte în mod fericit subiectul respectiv, alteori o
frază dintr-un sfânt părinte, sau chiar o concluzie personală.
7. Aplicarea (încheierea),
este momentul concluziilor finale, procedându-se la legarea subiectului de
viaţa practică. Spre exemplu, dacă am susţinut o cateheză despre Sfânta Cruce,
vom îndemna pe cei prezenţi să o cinstească după cuviinţă, iar închinăciunea să
se facă în mod corect. Propriu-zis, atât la clasă cât şi în biserică, se vor
face câteva închinăciuni demonstrative, acest lucru însemnând, de fapt,
aplicarea celor învăţate în tratare.
Răsfoind manuale şi cărţi cu
cateheze diverse, observăm că unele dintre ele conţin şi intuiţia, ca moment
logico-psihologic. Şi nu este greşit. Când anumite subiecte o cer, putem folosi
într-adevăr materialul intuitiv, care va fi deosebit de util. De exemplu,
vorbind despre Sfintele Icoane, vom arăta, desigur, câteva icoane celor prezenţi.
Vorbind despre geografia Ţării Sfinte, vom utiliza, bineînţeles, harta, ca
material intuitiv. În asemenea situaţii momentul “intuiţiei” va fi plasat
imediat după tratare, sau chiar în interiorul tratării. Imagini intuitive pot
fi utilizate, de asemenea, chiar fără un material anume, făcând apel la
imaginaţie sau imaginarea unei situaţii. Vorbind, de pildă, despre Tablele
Legii Vechi, le descriem intuitiv, pentru că nu le putem avea efectiv în
mână...
Cum spuneam şi mai sus, planul de
mai sus este flexibil, maleabil, pretându-se la adaptări potrivit cerinţelor
concrete. Sunt situaţii care solicită parcurgerea tuturor momentelor
logico-psihologice, altele care necesită mai puţine. De pildă, recapitularea
poate lipsi atunci când subiectul este mai uşor şi a fost înţeles deplin la
tratare. Poate lipsi uneori şi asocierea sau, după caz, aprofundarea etc.
Sursa: Introducere in Catehetica
Ortodoxa, Curs pentru anul III, Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu