"Tinere, tie iti zic scoala-te!" Luca 7, 14

Dar cum sa se scoale tinerii din ziua de astazi? Acel tanar s-a sculat (a inviat) la cuvantul lui Hristos. Azi, Cuvântul lui Hristos este propovaduit de voi parintilor duhovnici! Prin cuvantul vostru trebuie sa invie si sufletele tinerilor din zilele noastre! Nu este doar treaba lui Hristos, ci este si treaba voastra! Faceti ceva pentru ei!!!

Sunt profesor de religie la liceu. Am discutat cu elevii mei probleme de duhovnicie si am constatat un lucru: Noi, profesorii de religie îi trimitem la voi părinţilor, şi voi ce faceti cu ei? Unii elevi ajung pe maini bune, altii...

Sa discutam despre probleme concrete: Un elev nu s-a spovedit de mult timp, din copilaria lui. Ajunge la un preot de prin Coletina si acesta ii citeste rugaciunea de spovedanie, apoi ii da imediat iertarea pacatelor fara sa fi spovedit ceva... si gata la impartasit! Poftim? Ce e asta? Spovedanie??? 

O eleva mi-a povestit ca a mers si ea la spovedit si preotul i-a dat o palma peste cap. Ea s-a smitit atat de tare, incat nu a mai trecut de atunci pe la Biserica. Poate veti zice, ca smititii se smintesc! Da! Dar, Hristos a trimis acel suflet la spovedanie, iar preotul l-a alungat printr-un gest necugetat!

Multi preoti fac o spovedanie foarte foarte superficiala! Ce este pentru voi parintilor aceasta mare taina a Spovedaniei? Stiu ca sunt unele momente cand sunt foarte multe slujbe la Biserica, vocea este foarte solicitata, oameni prea multi la spovedit. Dar, gasiti un alt mijloc pentru a nu ii pierde! Noi ii indemnam sa nu vina la spovedit in Saptamana Patimilor caci atunci sunteti foarte aglomerati. Unii tot atunci vin, insa faceti tot posibilul sa nu ii pierdeti. Faceti programari pe agenda la spovedanie si luati-le si numar de telefon. Asa ii veti putea rechema. Poate parea aceasta idee exagerata, dar nu este! Faceti-va o baza de date cu tinerii din parohie.

Alte probleme in care se cramponeaza foarte mult tinerii: taxele de la inmormantari, cununii si botezuri. Stim ca aveti familie si copiii, si trebuie sa ii intretineti, dar unii dintre sfintiile voastre chiar exagereaza cu niste taxe enorme care smintesc si provoaca repulsii omului impotriva Bisericii! Sau poate unora nu le ajung banii ca sa isi plateasca reviziile la masinile de lux pe care le au...!

Preotilor, nu transformati preotia in afacere!!!

Ce putem sa le zicem elevilor cand vin cu date si exemple concrete la care ei au fost martori?

Le zicem ca padure fara uscatura nu este! Dar uscatura asta din Biserica trebuie taiata adica caterisita si aruncata in foc ca nu se mai poate! Am auzit si de curatiri facute de Arhiepiscopia Bucurestilor si bine au procedat! Nu detaliez cu exemple.

Luati-va misiunea in serios! Hristos a zis: "cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare" Marcu 9, 42. Nu trebuie sa va amintesc eu cuvintele Mantuitorului ca le cunoasteti prea bine!

Ce sa faceti pentru tinerii din ziua de azi? Cateva ganduri despre ei si cateva idei:

Tinerii astazi sunt foarte influentati de Mass-Media. Ei nu mai au modele adevarate! Omul are nevoie de model. De aceea, tinerii isi aleg ca modele vedetele! Proaste modele, care daca le urmezi ajungi rau de tot!!! Psihologul ortodox Dmitrie Avdeev scria in cartea sa despre Depresie, ca in zilele noastre a crescut foarte mult numarul depresiilor in randul adolescentilor. In vechime aceasta boala aparea abia la cei peste 60 de ani. Azi, tinerii cad in depresie, si apoi tragic in sinucidere. De ce? Cauzele sunt multiple. Vorbeam de vedete! Modele vrednice de urmat? Stim ca nu sunt modele bune, dar totusi sunt urmate! De ce? Pentru ca ele au bani si fericire! Cine nu isi doreste sa fie fericit si sa aibe bani? In realitate, vedetele poate au bani, dar cu fericirea stau mai prost. Dar asta nu se vede! Tinerii nu vad lucrurile acestea! De ce parintilor sa nu fiti voi modele pentru acesta generatie? De ce sa fiti piatra de poticneala?

Tineretea este o perioada care solicita multa atentie. Tinerii vor sa fie bagati in seama. Vor sa se simta de folos, buni! Acordati-le atentie! Vorbiti cu ei. Intrebati-i de sanatate, de fericire. Intrati in dialog. Invitati-i chiar la o cafea  la un suc la Biserica sau in curtea Bisericii la umbra. Daca ati reusit sa creati un nucleu de tineri, aduceti invitati care sa le vorbeasca. Nu invitati preoti! Invitati mireni credinciosi: doctori (sa le vorbeasca despre suflet si sanatate, despre excese, despre sexualitate, avort), avocati (sa le vorbeasca despre legile statului si legile lui Dumnezeu), psihologi si sociologi (care sa le prezinte sondaje, concluzii din urma studiilor), etc.

Cautati sponsori si duceti tinerii in excursii nu in pelerinaje! Nu vizitati doar Biserici si Manastiri! Includeti si obiective laice: cetati, muzee, case memoriale, lacuri, monumente ale naturii. Puneti-le in pelerinaje nu doar muzica religioasa, ci si laica dar atent selectata! Daca ii veti bombarda de la inceput cu lucruri duhovnicesti, ii veti pierde repede!

Ma gandesc la elevii mei si vad ca multi si-ar dori sa calatoreasca, dar parintii lor nu isi permit sa le plateasca calatoria! Multi au povesti de viata incredibile! Multi au trecut prin suferinte provocate de familie, multi au nevoie de un cuvant bun! Si nimeni nu vede nevoia si suferinta lor! Incercati sa ajungeti la inimile lor si sa le deveniti ca un adevarat parinte caruia sa poata sa isi verse offul lor! Nu intrati cu bocancii in inimile lor ca se vor inchide mai tare! Nu intrati direct in subiect: Ai facut aia, aia, aia? DA?!!! PACATOSULE! IADUL TE MANANCA! 

NU ASA PARINTILOR!

Propovaduiti cuvantul lui Hristos cu duhul blandetii! Puneti multa rugaciune in timp ce ii spovediti. Rugati-va ca Insusi Hristos sa le graiasca prin gurile voastre. Va zic, dupa cum indemna si Sf. Serafim de Sarov si in zilele noastre parintele Rafael Noica: Invatati enoriasii sa vina la spovedanie cu rugaciune. Sa se roage Domnului ca sa le trimita cuvant prin duhovnic. Astfel, primele cuvinte ce ies din gura preotului sa le ia ca din gura lui Dumnezeu. 

un umil Profesor de Religie,

Schitul Soveja se află în zona geografică unde au fost ctitorite, în prima jumătate a secolului al XVII-lea două sfinte locașuri monahale: Schitul Babele și Mănăstirea Soveja. Primul a fost ridicat în anii 1633 – 1634 de către ieromonahul Partenie de la Mănăstirea Bisericani (din ținutul Neamțului), cu arhiereasca binecuvântare a mitropolitului Varlaam al Moldovei și a episcopului Evloghie al Romanului. Schitul a fost distrus în anul 1639 de către trupele muntene și cele de mercenari unguri ai principelui Transilvaniei (Gheorghe Rakoczy I), aliat al lui Matei Basarab împotriva lui Vasile Lupu, domnul Moldovei, care urmărise să-l alunge din scaun pe domnitorul Țării Românești.

După înfrângerea lui Vasile Lupu, Matei Vodă, cu prilejul împăcării, nu numai că l-a ajutat pe ieromonahul Partenie să refacă Schitul Babele, dar, ca semn al păcii statornicite între el și Vasile Lupu, va ridica tot în aceste locuri Mănăstirea Soveja, numită și Dobromira, în anii 1644 – 1645. Schitul Babele a dispărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind distrus. Mănăstirea Soveja, închinată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Patriarhiei Ierusalimului, va fi desființată ca locaș monahal în 1864, prin secularizarea aplicată de Alexandru Ioan Cuza, principele României, devenind biserică a Parohiei Soveja, situație în care se află și astăzi.

În amintirea acestor două așezăminte călugărești și în vederea refacerii vieții monahale pe aceste meleaguri, în anul 2001, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Epifanie, al Buzăului și Vrancei, a înființat Schitul Soveja, de călugărițe, aflat la șase kilometri de comuna Soveja. Schitul a fost construit prin contribuția financiară a familiei Constantin și Maria Nistoroiu din Focșani, pe un teren dat în folosință de Primăria comunei Soveja.

            Acest schit se află situat pe malul stâng al pârâului Șușița, între localitățile Câmpuri și Soveja, la o distanță de 42 km de orașul Panciu.

În aprilie 2002 s-a început un corp de chilii, apoi s-a pus temelia bisericii-paraclis cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, biserică care a fost sfințită de Înaltpreasfințitul Epifanie Norocel în 21 mai 2005. Ulterior, ctitorii au construit și o clopotniță și o troiță la marginea șoselei. Toate aceste construcții au fost făcute din lemn de brad, în stil arhitectonic moldovenesc, având aplicat în exterior lambriu din scândură de brad care imită cărămida. După anul 2006 s-a construit o casă pentru părintele duhovnic și un altar de vară. Obștea Schitului Soveja este formată din șase viețuitoare, în frunte cu maica egumenă, monahia Irina Nuță.

În seara zilei de 8 martie 2012, corpul de chilii care adăpostea chiliile, bucătăria și sala de mese a ars, în urma unui incendiu izbucnit la coșul de evacuare al centralei termice și care s-a extins rapid la întrega construcție de lemn. Nu s-a putut salva nimic din ce era în chiliile maicilor. În prezent, se construiește noua casa monahală care va fi ridicată din zid și acoperită cu tablă.

Întrucât posibilitățile financiare ale schitului sunt reduse, obștea Schitului Soveja face, cu smerenie, un apel către dvs pentru un ajutor în vederea finalizării lucrărilor de construire a casei monahale. Orice ajutor este binevenit iar pe toți cei care ne vor spijini și ajuta în această lucrare îi vom pomeni în rândul ctitorilor la slujbele bisericii. Toți cei care doresc sa contribuie la ridicarea chiliilor o pot face fie în contul bancar al Schitului Soveja, prin poșta sau prin redirecționarea a 2%.

DATE DE CONTACT:

SCHITUL SOVEJA, com. Soveja, jud. Vrancea

Cod fiscal: 16050676

Cont în lei:  RO49 BTRL 0400 1205 I949 05XX

Cont în eur: RO24 BTRL 0400 4205 I949 05XX

Banca Transilvania, Agenţia Panciu

Cod Swift: BTRL RO22

Telefon: 0726 488 111

RAIUL DIN ROMANIA. Pestera lui Zamolxis, locul unde crestea planta care vindeca orice boala si unde sta ascuns aurul dacilor

La patru ore de mers cu masina din Bucuresti, langa comuna gorjeana Polovragi, in Muntii Capatanii, se gaseste una dintre cele mai mari cavitati stancoase din tara noastra. Speologii inca nu i-au gasit capatul, iar legenda spune ca iesirea e tocmai in Transilvania, la Sarmisegetuza.

O zi “cheltuita” ca sa vizitezi o pestera in care legenda spune ca a trait un zeu pare o investitie buna. Caverna de la Polovragi este cu adevarat o minune despre care putini romani au aflat. Cei 25.000 de vizitatori care au intrat anul trecut in scobitura de kilometri a stancii o fac mai mult din intamplare. Muzeografii de la Muzeul Gorjului recunosc sincer ca turistii au descoperit caverna doar dupa ce in zona s-a deschis Transalpina, drumul auto care trece prin Parang si leaga Gorjul de Alba.

Desi nu are “camere” spectaculoase de peste o suta de metri inaltime cum are pestera Skocjan din Slovenia, grota gorjeana este una dintre cele mai lungi din Europa cu peste 10,3 km si specialistii nu sunt siguri daca i-au dat de capat.

Pe drumul spre Zamolxis sar pastravii din raul Oltetul

Daca se porneste din Bucuresti, ca sa se ajunga la destinatie, se merge spre Ramnicu Valcea, se trece de Horezu si apoi va iesi undeva in cale si localitatea Polovragi. Se poate ajunge usor si fara automobil. Daca se ia autobuzul spre Targu Jiu, trebuie doar sa se ceara o statie in comuna cu pricina asezata la poalele masivilor Capatanii si Parang.

Odata ce se ajunge in localitate, mai intai se da o raita pe la manastire. E din secolul XII si e realizata in stil bizantin. Nu e mare asa ca se bifezeaza rapid vizitarea ei! Dupa ce se iese din Casa a Domnului, urmeaza drumul forestier spre grota unui alt zeu. Suna bine! Pana la destinatie e timp sa se admire drumul spre casa lui Zamolxis, peisajele din Cheile Oltetului sunt magnifice. Raul cu acelasi nume ii insoteste zgomotos pe temerari pe partea stanga a potecii. Tot in amonte urca si pastravii care sar uneori din apa ajutati de micile cascade formate de pietrele din albie. Peisajul te fura, asa ca nici nu nu-ti dai seama ca ai si ajuns la pestera.

Acasa la zeul dacilor

Din cei 10 km ai pesterii doar vreo 900 de metri sunt accesibili publicului, in rest doar speologii au acces. In grota este cald si umed (temperatura constanta e de 9 grade Celsius si umiditate medie – 90%, spune ghidul).

Acum se trece la poze, cine are un aparat mai performant e fericit, si la “uau, ce ciudat e”! Dar pentru a depasi gardul trebuie sa se plateasca si o taxa de 5 lei de persoana.

Locul are o incarcatura emotionala de exceptie deoarece a fost de-a lungul timpului un refugiu pentru daci, vraci si calugari.

In interior iti atrage atentia:

Cam vreo 45 de minute dureaza traseul pana se ajunge iar la iesire.

Inainte de a spune “la revedere” ghidul aminteste vizitatorilor ca pe varful de deasupra, se gasesc ruinele unei cetati dacice, despre care se spune ca a fost cetatea lui Zamolxis (zeul suprem al dacilor), cetate la care se ajunge dupa un traseu de aproximativ 20 de minute de mers prin padure.

Datorita oxigenului eliminat din apa (umiditatea este foarte mare), aerul iti da o energie nemaiintalnita asa ca noul drum pare floare-la-ureche.

LEGENDELE

Casa lui Zamolxis

In Pestera Polovragi sunt urme ale folosirii sale drept turnatorie de metale de catre daci, iar o legenda spune ca aici s-ar fi refugiat Zamolxis, legatura cu realitatea fiind ca deasupra pesterii se afla o cetate geto-dacica. Chiar se spune ca aici inca mai traieste Zamolxis, iar picaturile ce se preling din turturii de piatra sunt lacrimile varsate de el dupa cucerirea Daciei.

Planta magica care da numele grotei

In pestera, vracii daci si cei de dinaintea lor prelucrau o planta rara, numita povraga, polvraga, sau polovraga, intrebuintata in popor ca remediu impotriva bolilor.

Iesirea, la Sarmisegetuza

Alt mit ar fi ca iesirea din pestera se afla tocmai in Transilvania. Deocamdata lungimea acestei pesteri atinge 10 km si cercetarile continua.

Aurul

Unul dintre miturile strajuite de localnicii din Polovragi, judetul Gorj, este cel al aurului dacic ascuns in pestera lui Zamolxis.

Cautatorii de comori continua sa vina aici la Polovragi, au cu ei detectoare de metale, pe care le dosesc prin bagaje, se prefac ca sunt vizitatori incantati de minunatiile pesterii, apoi se furiseaza prin cotloane sa verifice daca dau de comoara.

Sursa de energie

La “Galeria Ispasirii” este ceva obisnuit sa simti furnicaturi pe maini, chiar in dreptul “Tronului lui Zamolxis”. Ghidul spune ca detectoarele de biocurenti o iau razna, invartindu-se fara noima, ca in prezenta unei fiinte vii, extrem de incarcate cu energie.

Tudor Vladimirescu nu a fost ucis

O intamplare demna de retinut este acea care vizeaza cunoscutul obicei al lui Tudor Valdimirescu de a veni pentru rugaciune in preajma zidurilor Manastirii Polovragi. O iscalitura de-a sa ramasa in manastire sprijina varianta neoficiala incare o sosie a sa ar fi fost ucisa de eteristi, pe cand Tudor a ramas iin manastire pentru a traii deghizat in calugar.

Datele pesterii

Are o vechime de peste sapte milioane de ani. Aici s-au gasit desene rupestre, dar si texte cu scriere cuneiforma sapate in piatra.

Denivelarea este de 87 m (-62, +25).

Dupa unii autori, numele Dacia provine de la Da-Ksha, in care “Da” inseamna zeu, iar “Ksha”, tara. Prin aceste rinduri fugare v-am luat, iata, si pe dvs. calatori prin nestiutele locuri ale Daciei, Tara Zeilor.

Viaţa duhovnicească a credinciosului este o continuă înaintare către limanul vieţii şi al iubirii – Dumnezeu Cel în Treime. Urcuşul acesta, constând în renunţarea tot mai accentuată la iubirea egoistă de noi înşine (filavtia), care provoacă îngustarea şi sărăcirea universului nostru spiritual în zonele cele mai întunecate, subterane, ale vieţii şi conştiinţei noastre, şi în dobândirea virtuţilor, ca iradieri ale vieţii dumnezeieşti în existenţa noastră. Nu este un urcuş sau un proces uniform şi monoton, ci dinamic, având caracterul unor osteneli şi nevoinţe permanente, susţinute, pentru dobândirea desăvârşirii, a asemănării cu Părintele nostru Cel ceresc.

Antrenat în acest dinamism prin firea sa, omul oscilează între slăbiciune şi putere, între cădere şi ridicare, între abisurile păcatului şi înălţimile senine, însorite ale virtuţilor, culminând în iubire. Între aceste limite, viaţa creştină are nevoie, pentru a-şi atinge adevăratul ei sens, de forţa sau puterea duhovnicească a pocăinţei, cea care este în stare să reclădească pe locul patimilor trecute – prezentele virtuţi, să transforme neputinţa şi slăbiciunea în putere şi hotărâre de îndreptare.

„Petrecerea vieţii mele este urâtă şi ruşinoasă, iar mila îndurării Tale este nemăsurată, Iubitorule de oameni, Mântuitorule, ci îmi dă vreme de pocăinţă mie, celui ce cer şi cu dragoste Te laud.” (Duminica Lăsatului sec de brânză, utrenie, canonul 8, Tropar 2)

Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce sunt emanate din taina botezului şi din taina pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin taina mirului, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Botezul este moartea omului ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o vreme. Dar se întâmplă adeseori ca resturile de forţă ce au mai rămas în omul cel vechi, doborât la pămât se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de purificare a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la botez aşa că nu mai poate înainta, pocăinţa vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la botez. Am zice că pocăinţa luptă mai mult cu faţa spre trecut, iar botezul cu faţa spre viitor. Ea înlătură gunoiul adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propăşirii omului nou născut la botez. Dacă harul botezului reface tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea ce a făcut rău .

Sfinţii Părinţi cunosc două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa ca taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă in suflet. Puterea celei de a doua vine din cea dintâi.

Sf. Isaac Sirul, comparând trecerea noastră prin această lume şi viaţă cu o călătorie pe mare agitată, arată cât de necesară este pocăinţa pentru a da răspuns bun în clipa judecăţii asupra modului în care am ştiut să fructificăm acest dar dumnezeiesc pentru apropierea de Dumnezeu şi de semeni: Pocăinţa – spune Sf. Isaac – este corabia, frica este cârmaciul ei; dragostea este limanul dumnezeiesc. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care străbat toţi cei ce se ostenesc, toţi cei împovăraţi de pocăinţă. Şi când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.

Părintele Profesor Dr. Dumitru  Stăniloae spunea: Drumul pe marea vieţii acesteia, dacă vrem să fie o continuă apropiere de ţărmul raiului, de ţărmul dragostei, care e Hristos Însuşi, şi nu o rătăcire fără ancorare şi până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă vrem să fie adică un drum spre desăvârşire şi spre viaţă, trebuie să-l facem neîntrerupt în corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre, pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. Ea ne ţine deasupra valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi şi ne duce tot mai înainte. Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi şi de sub noi. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră şi în mişcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea deplină, mai aproape de raiul în care se află pomul vieţii, adică Hristos, izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru.

Viaţa omului, după căderea în păcatul strămoşesc, se desfăşoară în dramatismul tensiunii dintre cădere şi înălţare dar într-o continuă mobilitate. Deşi ţine de libertatea umană, păcatul nu este ceva constitutiv ei, prin creaţie, ci i s-a adăugat din exterior, ca o stare paranaturală, prin folosirea greşită a acestei voinţe libere.

Creştinul aflat între aceste două limite, între cădere şi ridicare, are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa, prin care redobândeşte starea de har. Curăţia sau nepătimirea creştină (apatheia) se dobândeşte prin Taina Sfântului Botez, iar apoi prin actualizarea acesteia în „botezul lacrimilor” sau pocăinţă.

În experienţa filocalică, adevăratul criteriu sau condiţia supremă, esenţială, a mântuirii este pocăinţa. Cuviosul Nichita Stithatul ne spune astfel că este de prisos pustiul, retragerea din lume, căci putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără această retragere, dar ne este de absolută necesitate pocăinţa şi paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui .

Acelaşi lucru ni-l sugerează şi Teognost, când spune că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică şi schimbătoare, slăbită de păcatul strămoşesc şi de cele personale. Dar vom da cu certitudine socoteală că, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere şi vreme de pocăinţă.

Pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi. Lucrarea ei, după cum ne încredinţează Sf. Isaac Sirul, nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte. Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre bune sau rele, păcatele sau virtuţile personale. În această perspectivă duhovnicească, Sf. Ioan Scărarul descrie astfel pocăinta: Pocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea unei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte, se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.

 Pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi, izvorul celorlalte virtuţi pentru că, nemulţumindu-se cu ce înfăptuiesc acestea, întreţine tensiunea lor după mai bine. Pocăinţa este suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar şi sora lor, care le ajută să se desăvârşească.

Pe de o parte omul simte intens propria sa insuficienţă sau limitare, pentru care se smereşte, dar în acelaşi timp, simte la fel de accentuat chemarea şi ajutorul lui Dumnezeu, în lucrarea sa încordată de desăvârşire. Simte micimea sa şi infinitatea lui Dumnzeu, dar nu deznădăjduieşte, ci are ferma spernţă în ajutorul divin.

Prin urmare, asemenea smereniei, din a cărei familie duhovnicească face perte, pocăinţa are un caracter dialectic, cuprinzând în sine poziţii contradictorii, care îi măresc bogăţia şi complexitatea: o necontenită nemulţumire faţă de treapta pe care ne aflăm, iar pe de altă parte, o încredere în puterile firii omeneşti, ajutate de harul dumnezeiesc. Ea exprimă, pe de o parte, neputinţa proprie, iar pe de altă parte, experienţa bogatelor resurse duhovniceşti, ce sunt în puterea omului.

Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului arată că pocăinţa nu are limite de timp şi loc, ci de stare duhovnicească. Adevărata spovedanie sau Pocăinţă trebuiea să conducă la pocăinţa permanentă, ca stare de adevărată cunoaştere a noastră şi de adevărat discernământ duhovnicesc. Am văzut că dinamismul vieţii duhovniceşti este legat de pocăinţa permanentă. Aceasta întreţine în noi dorul de desăvârşire, de absolut, dorul de a ne asemăna, cât ne este cu putinţă omeneşte, cu Dumnezeu.

Regula Părinţilor filocalici este că pocăinţa trebuie să preceadă, să însoţească şi să urmeze fiecare acţiune, lucrare, cuvânt sau gând al omului duhovnicesc, pentru nedesăvârşirea lor.

In nici un caz a te pocai nu inseamna a adera la un anumit cult religios neoprotestant care s-au autointitulat POCAITI. Nu POCAITII au inventat pocainta, ci ea este prezenta in viata Bisericii si a credinciosilor de la Hristos incoace si chiar din perioada Vechiului Testament.