Viaţa
duhovnicească a credinciosului este o continuă înaintare către limanul vieţii
şi al iubirii – Dumnezeu Cel în Treime. Urcuşul acesta, constând în renunţarea
tot mai accentuată la iubirea egoistă de noi înşine (filavtia), care provoacă
îngustarea şi sărăcirea universului nostru spiritual în zonele cele mai
întunecate, subterane, ale vieţii şi conştiinţei noastre, şi în dobândirea
virtuţilor, ca iradieri ale vieţii dumnezeieşti în existenţa noastră. Nu este
un urcuş sau un proces uniform şi monoton, ci dinamic, având caracterul unor
osteneli şi nevoinţe permanente, susţinute, pentru dobândirea desăvârşirii, a
asemănării cu Părintele nostru Cel ceresc.
Antrenat în
acest dinamism prin firea sa, omul oscilează între slăbiciune şi putere, între
cădere şi ridicare, între abisurile păcatului şi înălţimile senine, însorite
ale virtuţilor, culminând în iubire. Între aceste limite, viaţa creştină are
nevoie, pentru a-şi atinge adevăratul ei sens, de forţa sau puterea
duhovnicească a pocăinţei, cea care este în stare să reclădească pe locul
patimilor trecute – prezentele virtuţi, să transforme neputinţa şi slăbiciunea
în putere şi hotărâre de îndreptare.
„Petrecerea
vieţii mele este urâtă şi ruşinoasă, iar mila îndurării Tale este nemăsurată, Iubitorule
de oameni, Mântuitorule, ci îmi dă vreme de pocăinţă mie, celui ce cer şi cu
dragoste Te laud.” (Duminica Lăsatului sec de brânză, utrenie, canonul 8,
Tropar 2)
Lucrarea de
purificare se realizează prin puterile ce sunt emanate din taina botezului şi
din taina pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite
prin taina mirului, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul
botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească
urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine.
Botezul este moartea omului ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al
doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o
vreme. Dar se întâmplă adeseori ca resturile de forţă ce au mai rămas în omul
cel vechi, doborât la pămât se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o
nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia
cu mai multă vigoare acţiunea de purificare a urmelor omului vechi. Mai bine
zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile
au crescut în calea puterilor de la botez aşa că nu mai poate înainta, pocăinţa
vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la botez. Am zice că pocăinţa
luptă mai mult cu faţa spre trecut, iar botezul cu faţa spre viitor. Ea
înlătură gunoiul adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propăşirii
omului nou născut la botez. Dacă harul botezului reface tendinţele spre bine
ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea
ce a făcut rău .
Sfinţii
Părinţi cunosc două forme ale pocăinţei.
Este pocăinţa ca taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă in suflet.
Puterea celei de a doua vine din cea dintâi.
Sf. Isaac Sirul, comparând trecerea
noastră prin această lume şi viaţă cu o călătorie pe mare agitată, arată cât de
necesară este pocăinţa pentru a da răspuns bun în clipa judecăţii asupra
modului în care am ştiut să fructificăm acest dar dumnezeiesc pentru apropierea
de Dumnezeu şi de semeni: Pocăinţa – spune Sf. Isaac – este corabia, frica este cârmaciul ei; dragostea
este limanul dumnezeiesc. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece
peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul
dumnezeiesc, care este dragostea, la care străbat toţi cei ce se ostenesc, toţi
cei împovăraţi de pocăinţă. Şi când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.
Părintele Profesor Dr. Dumitru Stăniloae spunea: Drumul pe marea vieţii acesteia, dacă vrem să fie o continuă apropiere
de ţărmul raiului, de ţărmul dragostei, care e Hristos Însuşi, şi nu o rătăcire
fără ancorare şi până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă vrem să fie adică
un drum spre desăvârşire şi spre viaţă, trebuie să-l facem neîntrerupt în
corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre,
pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. Ea ne ţine
deasupra valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi şi ne
duce tot mai înainte. Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă
peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci
dedesubturi din noi şi de sub noi. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră
şi în mişcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea
deplină, mai aproape de raiul în care se află pomul vieţii, adică Hristos,
izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru.
Viaţa omului,
după căderea în păcatul strămoşesc, se desfăşoară în dramatismul tensiunii
dintre cădere şi înălţare dar într-o continuă mobilitate. Deşi ţine de
libertatea umană, păcatul nu este ceva constitutiv ei, prin creaţie, ci i s-a
adăugat din exterior, ca o stare paranaturală, prin folosirea greşită a acestei
voinţe libere.
Creştinul
aflat între aceste două limite, între cădere şi ridicare, are ca mijloc haric
deosebit de important pocăinţa, prin care redobândeşte starea de har. Curăţia
sau nepătimirea creştină (apatheia) se dobândeşte prin Taina Sfântului Botez,
iar apoi prin actualizarea acesteia în „botezul lacrimilor” sau pocăinţă.
În experienţa
filocalică, adevăratul criteriu sau condiţia supremă, esenţială, a mântuirii
este pocăinţa. Cuviosul Nichita
Stithatul ne spune astfel că este de prisos pustiul, retragerea din lume, căci
putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără această retragere, dar ne este de
absolută necesitate pocăinţa şi paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate
face în tot locul stăpânirii Lui .
Acelaşi lucru
ni-l sugerează şi Teognost, când
spune că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi
în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică şi
schimbătoare, slăbită de păcatul strămoşesc şi de cele personale. Dar vom da cu certitudine socoteală că,
păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul,
odată ce am primit putere şi vreme de pocăinţă.
Pocăinţa este
cea mai înaltă dintre virtuţi. Lucrarea ei, după cum ne încredinţează Sf. Isaac
Sirul, nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi,
începători sau desăvârşiţi duhovniceşte. Ea trebuie să însoţească toate faptele
noastre bune sau rele, păcatele sau virtuţile personale. În această perspectivă
duhovnicească, Sf. Ioan Scărarul descrie
astfel pocăinta: Pocăinţa este aducerea
înapoi (reîmprospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru
o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este
necontenita renunţare la nădejdea unei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul
osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăinţa este fiica
nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte, se osândeşte pe sine,
dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin
lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună
voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor
sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o
simţire adâncă.
Pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi,
izvorul celorlalte virtuţi pentru că, nemulţumindu-se cu ce înfăptuiesc
acestea, întreţine tensiunea lor după mai bine. Pocăinţa este suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte virtuţi
creştine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar şi sora lor, care le
ajută să se desăvârşească.
Pe de o parte
omul simte intens propria sa insuficienţă sau limitare, pentru care se
smereşte, dar în acelaşi timp, simte la fel de accentuat chemarea şi ajutorul
lui Dumnezeu, în lucrarea sa încordată de desăvârşire. Simte micimea sa şi
infinitatea lui Dumnzeu, dar nu deznădăjduieşte, ci are ferma spernţă în
ajutorul divin.
Prin urmare,
asemenea smereniei, din a cărei familie duhovnicească face perte, pocăinţa are
un caracter dialectic, cuprinzând în sine poziţii contradictorii, care îi
măresc bogăţia şi complexitatea: o necontenită nemulţumire faţă de treapta pe
care ne aflăm, iar pe de altă parte, o încredere în puterile firii omeneşti,
ajutate de harul dumnezeiesc. Ea exprimă, pe de o parte, neputinţa proprie, iar
pe de altă parte, experienţa bogatelor resurse duhovniceşti, ce sunt în puterea
omului.
Părinţii
duhovniceşti ai Răsăritului arată că pocăinţa nu are limite de timp şi loc, ci
de stare duhovnicească. Adevărata spovedanie sau Pocăinţă trebuiea să conducă
la pocăinţa permanentă, ca stare de adevărată cunoaştere a noastră şi de
adevărat discernământ duhovnicesc. Am văzut că dinamismul vieţii duhovniceşti
este legat de pocăinţa permanentă. Aceasta întreţine în noi dorul de
desăvârşire, de absolut, dorul de a ne asemăna, cât ne este cu putinţă
omeneşte, cu Dumnezeu.
Regula
Părinţilor filocalici este că pocăinţa trebuie să preceadă, să însoţească şi să
urmeze fiecare acţiune, lucrare, cuvânt sau gând al omului duhovnicesc, pentru
nedesăvârşirea lor.
In nici un caz a te pocai nu inseamna a adera la un anumit cult religios neoprotestant care s-au autointitulat POCAITI. Nu POCAITII au inventat pocainta, ci ea este prezenta in viata Bisericii si a credinciosilor de la Hristos incoace si chiar din perioada Vechiului Testament.
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu