L-am intalnit pe Mirel Banica la intrarea principala de la Casa Academiei Romane. Tocmai descarca din portbagajul unei masini mai multe pachete cu documente. „Uite, vezi, toate astea le-am folosit pentru carte“, mi-a explicat in timp ce punea o punga grea pe un carucior de transport. Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor in Romania contemporana, volumul semnat de Mirel Banica si publicat anul acesta de Editura Polirom, este intr-adevar o carte consistent documentata. Cinci ani in care autorul a mers la cele mai importante pelerinaje ortodoxe romanesti, sute de ore de observatie, discutii cu pelerinii si participare efectiva la randurile catre moaste, mii de kilometri parcursi in toata tara, sute de fotografii facute si zeci de lucrari citite pentru a realiza una dintre cele mai spectaculoase analize ale unui fenomen religios care se dezvolta tot mai mult in Romania: pelerinajul.

De ce o carte despre pelerinajele ortodoxe romanesti? Ce v-a atras la acest „subiect“?

E foarte simplu. Am stat destul de mult timp in Occident, unde am facut studiile, apoi am lucrat in Elvetia, Franta, Canada. M-am intors in Romania prin 2007-2008. Practicam si practic in continuare o socio-antropologie a religiilor si orice cercetator din lumea asta cauta un subiect care sa i se potriveasca, care sa fie vandabil, care sa fie, in masura posibilului, nou. Iar in Romania, Slava Domnului, in domeniul religiei avem atatea subiecte noi si interesante incat ne-ar trebui trei vieti sa le studiem.

Cand m-am intors in tara, in presa avea loc un soi de furtuna mediatica in care se vorbea doar despre pelerinaj, pelerinaj, pelerinaj, cel de la Iasi, de la Bucuresti, apoi de la mormantul parintelui Arsenie Boca, la Prislop. Eu, venind din niste tari foarte secularizate, in care religia era complet disparuta din mass-media sau, daca aparea, aparea in stiri de genul „Manastirea X a fost renovata dupa 500 de ani de nelocuire“, cand am vazut ca aici se acorda atat de mult spatiu pelerinajelor, m-am gandit ca se intampla ceva acolo, presa in general are nas bun, are fler. Am fost prima oara la pelerinaj la Sfanta Parascheva, la Iasi, si intr-adevar ceea ce am vazut acolo m-a uimit. N-am inteles prea bine ce se intampla la inceput, dar dupa aceea mi-am construit un plan de cercetare si, iata, la capatul a cinci ani, a iesit aceasta carte.

Dupa cinci ani, ati inteles ce se intampla la pelerinaje?

Daca as spune ca da, as fi suficient fata de mine insumi. Am deslusit anumite aspecte ale acestui pelerinaj. La inceput, eu am crezut ca studiez un fapt religios observabil, o parte din acest mare fenomen numit religie in Romania. Dar, dupa circa doi ani, mi-am dat seama ca nu mai studiam pelerinajul, ci un raspuns al societatii romanesti la aceste teribile traume, la aceste schimbari care au avut loc dupa caderea comunismului. Ajunsesem in ceea ce se numeste un fapt social total, iar un fapt social total are atat de multe fete si fatete incat nu poti sa spui ca l-ai studiat in intregime. Dar cred ca am ajuns la doua, poate chiar trei concluzii valabile care ajuta la intelegerea pelerinajelor si a transformarilor din societate.

De altfel, din volumul dumneavoastra, Nevoia de miracol, reiese ca in discutiile dintre pelerini, referintele la perioada comunista sunt dominante.

E unul din subiectele favorite ale discutiilor din rand.

Deci putem spune ca, de fapt, pelerinajul ortodox romanesc nu are legatura, pana la urma,  cu religia, ci devine mai degraba o cautare individuala a fiecaruia?

Pelerinajul are legatura cu tot. Nu este o inventie a noastra recenta, pelerinajul este la fel de vechi ca si religia crestina. Mai mult, toate religiile monoteiste cunosc fenomenul pelerinajului. Ceea ce am incercat sa scot in evidenta sunt particularitatile acestui tip de pelerinaj din Romania: de ce acum, de ce sub forma aceasta si ce il diferentiaza fata de alte tipuri de pelerinaj. Exista pelerinaje mari catolice, cum sunt cele de la Santiago de Compostela sau Lourdes. Primul nu este comprimat spatial si temporal, el se desfasoara in timp si spatiu. Omul merge pe jos, mersul in sine este un exercitiu spiritual, iar odata ce ajunge la Santiago, unde sunt relicvele Sfantului Iacob, sta cateva momente, aprinde o candela si pleaca. Deci drumul constituie pelerinajul. Pelerinajul ortodox, pe de alta parte, este comprimat spatial si temporal. Ceea ce conteaza este asteptarea. O intrebare pe care inca mi-o mai adresez este tocmai asta: randul face pelerinul sau pelerinul face randul? Cred ca si, si.

Relatati in carte ca la unele pelerinaje mai mici, jandarmii ingusteaza intentionat randul, cu garduri metalice, si va intrebati daca masura e menita tocmai sa prelungeasca timpul de asteptare. In caz contrar, pelerinii ar putea pleca nemultumiti ca nu au stat la rand suficient de mult.

Da, se intampla la Curtea de Arges si la Suceava. Daca pelerinii ar ajunge acolo si nu ar avea parte de rand, nu ar simti ca au fost pelerini. Oamenii simt nevoia de asteptare pentru a fi singuri cu gandurile lor, pentru a se ruga, pentru a-si construi aceasta identitate pelerin ortodoxa. Pe de alta parte, ei vin in grupuri, pentru ca asteptarea trece mai usor in grup, socializeaza foarte mult si formeaza ceea ce un reputat sociolog american numeste comunitas, un sentiment de comunitate foarte puternic, care rezista pentru cateva ore, cat dureaza randul. Si eu am intrat in rand si, timp de cateva ore – la Iasi, am stat aproape 20 de ore –, am reusit sa fraternizez cu niste oameni cu care in mod normal nu m-as fi intalnit niciodata: un culegator de ciuperci, un sofer de camion, o fosta filatoare de bumbac, un grup de rromi. In viata obisnuita, oamenii acestia nu se sudeaza, uneori nici macar nu isi vorbesc. Uite ca pelerinajul ii uneste.

Eu chiar mi-am pus de multe ori aceasta intrebare: de ce se chinuie pelerinii 20 de ore la rand, cand moastele Sfintei Parascheva, de exemplu, sunt disponibile tot timpul anului?

Asta este scuza tipica a celui care nu participa la pelerinaj. In general, se spune ca in zilele de hram, sacrul este mai intens, il simti cum palpita, cum arde. Si nu trebuie sa fii credincios ca sa crezi in sacru. De multe ori, acest sacru nu este legat doar de religie. Daca te duci la Mausoleul de la Marasesti simti o incarcatura sacrala acolo. Iar eu ma voi duce si anul acesta in pelerinaj, tocmai pentru a simti mai bine sacrul.

Asadar, ati devenit chiar dumneavoastra pelerin. In carte, dezvaluiti ca v-a prins atat de tare acest fenomen incat nu ati reusit intotdeauna sa pastrati o distanta stiintifica. Ce v-a scos din conditia dumneavoastra de cercetator?

E foarte complicat. Daca incerci sa studiezi pelerinajul si nu te comporti ca un pelerin, oamenii nu te accepta. Cand imi declinam identitatea, „cercetator stiintific Academia Romana“, suna foarte respectabil, dar foarte rece. Ce stie un culegator de ciuperci – si nu e o gluma, chiar asta era meseria lui, culegea ciuperci pe care le vindea unor italieni – despre Academia Romana? Asa ca pur si simplu a trebuit sa adopt si sa accept identitatea de pelerin. Si chiar cand le spuneam ca sunt pelerin, ii soca foarte mult faptul ca eram un barbat singur, fara probleme evidente de familie. Nu ma incadram in tiparul standard al pelerinului. Asa ca le explicam ca sunt in cautarea sinelui. In schimb, au fost momente in care mi-am asumat pe deplin identitatea de cercetator si a mers foarte bine in relatia cu Biserica, cu Jandarmeria, cu Crucea Rosie.

Mentionati in carte despre existenta unui „stigmat al pelerinului“. Pe de alta parte, observati ca pelerinul este reticent fata de jurnalisti si considerati ca aceasta reactie este indreptatita, deoarece presa scrie, in general, doar despre aspectele negative.

In primul rand, acest stigmat pelerin este legat de religia populara. Este clar ca pelerinajul este un fenomen de religiozitate populara, este foarte viu, foarte liber si uneori se desfasoara cu o anumita tensiune fata de ierarhia lumeasca si bisericeasca. Dintotdeauna, Biserica a avut o atitudine ambivalenta fata de pelerinaje: foarte bine ca exista, dar trebuie disciplinate, pentru ca masele care vin acolo nu vor decat uimire, miracol, sa atinga, sa pipaie, sa miroase tamaie. Iar ierarhia bisericeasca simte ca, daca aceste manifestari sunt lasate libere, sar din cadrul dogmelor oficiale ale Bisericii. Pelerinul ce este: este un individ putin habotnic, care renunta la orice, care pleaca pe drumuri, e o energie ascunsa care intotdeauna a nelinistit biserica.

Acest stigmat a fost creat chiar de Biserica?

Nu, Biserica nu construieste un stigmat pelerin. Biserica a fost reticenta doar. Pe de alta parte, in timpurile noastre, pentru mass-media, pelerinajul este dramaturgia perfecta a societatii de astazi. Acolo, in imbulzeala, ai lacrimi, ai lesin, ai o cantitate imensa de oameni, plasticitatea pelerinajului este foarte mare. Problema vine din faptul ca e foarte greu sa gasesti o pozitie de mijloc in a prezenta mediatic pelerinajul. Vazut din exterior, randul e comic, cu acei oameni care se inghesuie, care mananca sarmale, batranele care cad in genunchi la orice. In interior insa, randul este dramatic. Este drama existentei noastre cea mai profunda.

De aici vine si reticenta pelerinilor?

Depinde. Atitudinea lor fata de presa e ambivalenta. Pelerinii de la tara sunt cei mai doritori de camera de luat vederi, pentru ca ei nu stiu ca imaginea le este manipulata. Pentru ei, aparitia la televizor reprezinta o dovada pentru vecini ca au fost acolo. Cei care sunt violenti fata de prezenta presei sunt oamenii mai educati si care simt aceasta manipulare ingrozitoare din partea mass-media, care vaneaza doar acele aspecte negative ale fenomenului. Camera este pusa brutal pe fata pelerinului, arata cum ii curge zeama de la sarma pe buze. Iar eu va garantez ca, dupa 18 ore de stat la rand, oricui i se intampla acest lucru, pentru ca asta este proba pelerinajului.

Pelerinajul este un fenomen in continua dezvoltare. Am citit zilele acestea despre noul pelerinaj care are loc la mormantul duhovnicului Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Cum apar pelerinajele si cum se dezvolta?

Pelerinajul nu este un fenomen mort si inghetat, are propria lui viata. De asta spuneam ca sunt legate de religia populara, azi pot sa apara, maine pot sa dispara. Cine ar fi banuit in anii ’90 ca la Iasi se vor strange atat de multi oameni? Pelerinajele sunt foarte strans legate de ceea ce se intampla in societatea noastra. Acest pelerinaj a aparut pentru ca Iustin Parvu a fost un mare duhovnic, pentru ca el are un trecut memorial interesant, pentru ca acea manastire se gaseste intr-un cadru natural mirific si oamenii au nevoie de asa ceva. Unii dintre cei care merg acolo fac si putin turism, acolo exista si un important centru de medicina alternativa bio-eco, tincturile facute de acele maicute ii atrag. Exista un mix din toate aceste firisoare pe care noi ar trebui sa le intelegem pentru a afla secretele pelerinajelor.

In ce masura pelerinul este si turist? Este o dilema careia ii cautati un raspuns si in volum. Si cat dintr-un pelerinaj are si importanta economica?

Intr-adevar, multi sunt foarte indignati de acest aspect de supermarket religios al pelerinajelor. Dar nu e specific doar pentru Romania. La marile pelerinaje din India se intampla la fel. La Lourdes e acelasi lucru. Mai exista un aspect: toti pelerinii din lumea asta vor sa arate ca au fost in locul sacru, sa faca proba pelerinajului. La Compostela ti se da un document cu stampila care se numeste chiar „compostela“ si care certifica faptul ca ai fost acolo. Oamenii acestia vor sa duca ceva acasa. In plus, o icoana cu Sfanta Paraschiva o pot cumpara si acum, dar luata de acolo are o alta valoare magico-terapeutica, sa nu ne fie frica de cuvinte. Si asta da sens vietii lor.

Pe de alta parte, turismul de masa este o inventie relativ recenta in Romania, dateaza din anii ’60-’70, cand muncitorii se urcau in Dacia lor stralucitoare si mergeau la mare, prin sindicat. Dar pentru oamenii din mediul rural, ideea de turism nu exista. Aveau animale, aveau munca de facut, nu isi puteau permite sa plece. O parte din acei oameni acum sunt in varsta, nu mai au animale, munca, si dispun de o mica pensie. In plus, s-a democratizat transportul, chiar si pentru ei, care au venituri asa reduse, nu mai e un capat de lume sa se stranga doi, trei, zece, o data pe an, sa inchirieze un microbuz. Imaginati-va ce inseamna pentru o batrana care altfel nu iese din satul acela sa mearga si ea la Iasi, cu vecinele ei, sa stea doua, trei zile acolo. Simte ca traieste.

Marturisiti, in prefata cartii, ca experienta pe care ati trait-o in cei cinci ani de pelerinaj v-a schimbat. Cum?

Am devenit mai rabdator, mai tolerant, am inteles ca Romania pe care o vedem la televizor nu este Romania profunda, am capatat mai multa incredere in oameni si am devenit pelerin, in sensul ca pelerinajele dau mare dependenta. Am devenit mai uman, cred, pe undeva, cu o mai mare intelegere fata de membrii propriului meu popor. Acesta e miracolul antropologiei, nu poti sa o faci daca nu iubesti oamenii, ei simt imediat acest lucru; daca nu este jocul de tenis al sentimentelor intre tine si ei, nu se deschid, nu iti spun istoriile de viata extraordinare. Iar oamenii sunt acolo, nu toti, dar mare parte din ei, la gradul zero de sinceritate. Unii vin dupa ce au aflat ca au cancer sau alta boala incurabila. Ce te faci? E un fenomen care este atat de atasant emotional, sunt constient de asta, incat am avut trei sau patru derive, abia mi-am tinut in frau, si nu cred ca am reusit total, sensibilitatea.

Haramul, un obicei misterios al rromilor

Va declarati fascinat, in a doua parte a cartii, de obiceiul rromilor de a aduce covoare la pelerinaje, spre a le trece pe la moaste. Incercati chiar o explicatie a obiceiului.

Acesta e un subiect de istoria religiilor de fapt, am crezut ca deslusesc acolo o reminiscenta de religie islamica. In discutiile pe care le-am avut cu ei, imi spuneau acel faimos „noi facem haram“, deci facem, producem. Facand putine cercetari, cred ca acest obicei, care se pierde sub presiunea modernitatii si a faptului ca e din ce in ce mai greu sa aduci covoare in masa aceea imensa de oameni, este un fascinant subiect de istoria religiei. Cum acesti oameni, care au trecut prin regiuni islamice in voiajul lor spre Europa, au prins aceasta practica a covorului de la Mecca si au adus-o pana aici.

Efectul politicienilor asupra pelerinilor este zero

Povestiti in volum reactia pelerinilor la sosirea la moaste a politicienilor si cred ca acestia ar fi surprinsi sa afle ca e exact inversa fata de ce se asteapta ei. E cuprinzatoare vorba unui pelerin: prezenta politicienilor e doar o alta incercare pe care ne-o da Sfanta. De ce vin politicienii la moaste?

Efectul asupra pelerinilor este zero. Dar ei nu vin pentru cei din rand, vin pentru a intregi simfonia bizantina a relatiei cu biserica, cu autoritatile locale. Unii dintre ei, foarte rari, foarte putini, sunt pelerini veritabili. Exista un caz, o cunoscuta doamna politician de la PSD, care a fost singurul politician de calibru pe care eu l-am vazut ca pelerin in rand. Restul vin din varii motive, pe care le banuim cu totii.

Mai exista practica politica a autocarelor cu pelerini, sponsorizate total sau partial, care nu cred ca sunt o povara financiara mare pentru o primarie, dar care contribuie la succesul pelerinajelor si permit unor oameni din acele localitati sa iasa, sa socializeze.

Nu am beneficiat de banii Bisericii pentru a scrie aceasta carte

Nevoia de miracol este un studiu care a presupus un efort consistent din partea dumneavoastra. Sunt cinci ani de cercetare pe teren, o bibliografie consistenta pe care ati parcurs-o. Ati calculat cate ore ati stat la rand, cati kilometri ati facut?

Nu am calculat, dar orele sunt sute, kilometrii sunt mii. Efortul a fost mai ales financiar, pentru ca in Romania cercetarea este platita asa cum este, iar marea majoritate a drumurilor si cazarea au fost acoperite din banii proprii. Nu am beneficiat de banii Bisericii pentru a scrie aceasta carte si a fost bine asa, pentru ca asta mi-a dat independenta. Cel mai mare efort a fost din partea familiei, a sotiei, care a acceptat starea de fapt.

La unul dintre pelerinaje l-ati luat si pe copilul dumneavoastra.

L-am luat interesat sa vad cum se schimba perceptia celor din jurul tau fata de mine si intr-adevar e fabulos. A primit bomboane, a primit bani, caci era inainte de Craciun, de la pelerinii de la tara, cu care eu empatizez cel mai mult, pentru ca ei sunt pe cale de disparitie din cauza imbatranirii si a migratiei. Valul pelerin care vine din spate e putin diferit, traieste religia altfel; ei sunt cei care au nevoie de miracol mai mult decat cei de dinainte. Pelerinii rurali au trait aceasta ortodoxie totala, cosmica, cum spune Eliade. Pelerinii care vin din urma, cei la 60 si ceva de ani, maturizati, crescuti in perioada comunista, care au iesit la pensie acum, au nevoie sa puna ceva in locul unui sistem de credinte si valori care s-a prabusit si sunt complet dezorientati. Iar religia si pelerinajul se muleaza foarte bine pe asteptarile lor spirituale, psihologice, sociale, turistice.

Razvan Chiruta

Articol preluat de aici:

http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Interviu/9511

Cartea o puteti comanda dand clic aici:

http://ttap.co/1rqQGBQ

O vacanta in tara iti poate rezerva surprize frumoase care te vor surprinde in modul cel mai placut mai ales daca te numeri printre scepticii care cred ca, in tara noastra nu sunt locuri suficient de interesante incat sa iti poti face o vacanta plina, fara sa te plictisesti catusi de putin si fara sa te lovesti de trista nepasare si neglijenta romaneasca.

La Avrig, localitatea sibiana asezata la poalele Muntilor Fagaras, pe Valea Oltului, renumita pentru frumusetea peisajelor, si locul de bastina al lui Gheorghe Lazar, fondatorul invatamantului in limba romana din Bucuresti, vei avea nenumarate posibilitati de petrecere a timpului in aer liber. Valea Avrigului cu peisaje desprinse parca din povesti si traseele montane pe care le poti strabate la pas, sunt doar doua dintre variantele la indemana.

Ce nu ar trebui sa ratezi insa odata ajuns la Avrig este Castelul  Brukenthal construit in anul 1760 de catre baronul Samuel von Brukenthal, dupa modelul Palatului vienez Schönbrunn. Frumusetea constructiei, dar si imensul spatiu verde din fata ei, un enorm parc si mai multe gradini ce se intind pe zeci de hectare, fac din acest loc, unul de vis. In gradinile castelului se cultivau in trecut plante exotice, neobisnuite pentru peisajul mioritic precum ananas, lamai, portocal etc.

Astazi Castelul este rezervat in totalitate turistilor, asa ca, daca pornesti in aceasta vara spre Avrig te poti caza chiar aici.

Program de vizitare

Parcul şi restaurantul Palatului sunt deschise în fiecare zi, între orele 09.00-22.00. Intrarea este liberă.

Sursa: http://www.studentie.ro/campus/travel_frumuseti_de_neratat_la_avrig___castelul_brukenthal/c-78-a-199487

Sursa poze: http://www.palatulbrukenthalavrig.ro/

Pentru iubitorii de pescuit din Bucuresti si judetul Ilfov, o iesire la pescuit este o adevarata relaxare. Un colt de rai plin de liniste si peste este balta de la Moara Domneasca, jud. Ilfov. Ca sa ajungeti aici este foarte simplu. Iesirea din Bucuresti spre Colentina – Europa-Bucuresti – Suceava. Dupa ce ati trecut podul dinspre orasul Voluntari spre Afumati, imediat dupa complexul Doraly, se face o strada la dreapta. Luati-o pe acolo tot inainte pana veti ajunge in satul Moara Domneasca, un sat mic dar deosebit de frumos. Aici in sat, este si o statiune pomicula foarte importanta pentru zona Ilfovului.

La un moment dat, balta a fost inchisa pentru a fi reamenajata si repopulata cu pesti. Acum s-a redeschis! 

Taxa : 50 lei – 4 scule ( nu conteaza, pluta, lanseta, etc)

Dupa ora 12.00 se plateste doar 30 lei, indiferent de cate scule de pescuit

Daca mai cunoasteti locuri deosebite pentru pescuit, din zona Bucuresti – Ilfov, lasati un comentariu mai jos sau trimiteti un mail cu tot ce stiti la adresa io_konstant@yahoo.com si noi le vom publica pe site.

Cine este IPS Ierotheos Vlachos?

Înalt Preasfințitul Ierotheos Vlachos s-a născut în Ioannina în 1945 și a studiat la Facultatea de Teologie din Tesalonic, remarcându-se ca student eminent, ucenic al reputatului patrolog Panaghiotis Xristou. A preferat viața monahală carierei academice, care îi era foarte la îndemână. În 1971 a fost hirotonit diacon, iar în 1972, preot, și a slujit în cadrul mitropoliilor Edesei, Peli și Almopia, Thiva și Levadia și în Arhiepiscopia Atenei ca predicator și îndrumător al tinerilor. În 1995 devine Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie.

De timpuriu caută cu ardoare să înțeleagă taina suferinței și a morții și cum se ajunge efectiv la înviere, la sfințire. Ani la rând peregrinează pe la cei mai vestiți Părinți duhovnicești din Sfântul Munte, la Părintele Sofronie de la Essex, cercetează fără odihnă să afle ce este rugăciunea minții, cum se poate ajunge la vederea harului necreat. Citește cu multă râvnă, dintr-o profundă nevoie lăuntrică, scrierile Părinților Bisericii, se apleacă cu mare atenție asupra textelor liturgice, ca să înțeleagă, în calitate de creștin și mai ales ca păstor de suflete, această lucrare de îndumnezeire a omului. Scrie mult despre crizele și bolile omului contemporan din perspectiva învățăturii Părinților: 67 de cărți voluminoase cu conținut teologic, ecleziologic și social; dintre acestea, 54 au fost traduse în 17 limbi. Scrie ca păstor, și nu ca autor, în sensul modern al cuvântului; mărturisește că fiecare carte este un răspuns la o problemă pastorală pe care a întâmpinat-o, nimic mai mult. Despre primul său volum, "O noapte în pustia Muntelui Athos", spune că l-a scris pentru ucenicii săi care îl tot întrebau cum să se roage, fără să aibă inițial intenția de a o publica. La insistențele lor și ale unor Părinți duhovnicești apropiați, a publicat-o.

Ceea ce definește opera sa, dar mai ales lucrarea sa ca păstor în Biserică, este înțelegerea terapeutică, vindecătoare a întregii teologii. Biserica este spital duhovnicesc, clericii sunt doctorii de suflete, cei care conduc omul la luminare și la îndumnezeire. Teologia, viața bisericească, liturghia nu au sens decât dacă omul se vindecă de moarte și învie, se sfințește. Cunoașterea omului este efectivă, reală, doar dacă omul se vindecă, se curățește și ajunge la vederea lui Dumnezeu. Restul detaliilor existenței sunt lipsite de importanță. De aceea consideră că teologia autentică nu este posibilă fără o autentică experiență isihastă.

Despre diferentele dintre catolici si ortodocsi

În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din TrupulBisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

– învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Sursa: http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/03/07/papa-este-inaintemergatorul-antihristului-nu-exista-iadul-cuvantul-ips-ierotheos-vlahos-erezia-papistaseasca-catolica/


Va recomand si cartile IPS-ului Ierotheos Vlahos:

Bioetica si bioteologie - Ierotheos Vlahos

O noapte in pustia Sfantului Munte 2011 - Ierothei Vlahos

Isihie si teologie. Calea tamaduirii omului in biserica ortodoxa - Ierotheos

Spovedania si vindecarea sufletului - Hierotheos Vlachos

Psihoterapia ortodoxa - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Vremea lucrarii. Chipul launtric al Traditiei ortodoxe: teologie si viata

Stiu un om intru Hristos: Staretul Sofronie, isihastul si theologul

Mai multe carti ale inaltului ierarh le gasiti aici.

Oare chiar am fost la Athos?

Este un document în care Simon Telkes, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizare a numelui în anul 1898, indică la nivel instituţional şi particular, modalitatea de maghiarizare a numelor româneşti, ale cărei consecinţe le trăim şi acum

I. Numele maghiar

Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocă şi ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre.

S-ar putea spune că numele maghiar reprezintă crezul politic. Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie maghiar, află destule modalităţi ca să-şi schimbe numele.

Mulţi spun: Numele nu contează, sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alţii! Ei flecăresc şi noi trebuie să-i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o dovedesc prin fapte? De ce ne scot ochii afirmând că tatăl şi bunicul lor şi-au purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemţi, slovaci etc. şi s-au mulţumit cu starea şi cu numele lor.

Cu totul alta este situaţia noii generaţii, ce se declară cu mândrie maghiară, şi totuşi îşi mai păstrează numele cu care strămoşul slovac sau german s-a fălit, respingând bănuiala de a trece drept maghiar. Această generaţie ar trebui să renunţe la tradiţia conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală şi să se ridice la înălţimea la care numai geniul naţional se poate ridica, adică să rupă cu obiceiurile învechite şi să nu se preocupe de prejudecăţi, demonstrând elocvent sentimentele maghiare.

Nu numai nobleţea, ci şi numele obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu-şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de naţiune şi patrie, nu contează că este maghiar, deoarece numele său l-ar dezminţi.

Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui întâmpină două principale dificultăţi: tradiţia şi prejudecăţile. Cu prima putem termina repede, întrucât ruperea verigilor naţionale nu produce decât neplăceri neînsemnate şi, faţă de gravitatea problemei, nu poate fi luată în seamă. Cu prejudecăţile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri burgheze. Prejudecăţile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile conservatoare ale nobililor, care îşi păzesc cu străşnicie numele aristocratic.

Unii dintre aceştia îşi descarcă mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetăţean de origine obscură îndrăzneşte să-şi ia un nume cu rezonanţă similară. În schimb, uită că orice cetăţean poate să-şi câştige o faimă, dând strălucire şi glorie numelui său. Aşadar, nimic nu-l poate împiedica pe omul de rând să-şi obţină doritul nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-şi alege nume vestite, dar socotim că văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate.

Unii domni, temându-se să nu se compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur şi simplu prăpăstioşi. De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o ştire despre arestarea de către poliţie la Szigetvár, a hoţului de buzunare Zrinyi Miklós. E posibil ca ziarele să fi transmis o astfel de ştire poliţistă. S-ar putea întâmpla să fie o glumă de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvár, ceea ce dovedeşte clar că ştirea poliţistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui glorios.

Ar fi păcat să ne împiedicăm în astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit nume istorice (nemaghiarizate) în dosarele tribunalelor, le-am trecut pe ordinea de zi fără ezitare, deoarece şi purtătorii acestor nume istorice sunt oameni ca toţi oamenii. Falsele motive nu vor bloca – şi în această privinţă suntem absolut liniştiţi – avântul liber luat de procesul maghiarizării numelui.

Aşa cum numele ne ajută să ne deosebim unii de alţii, tot aşa el trădează naţionalitatea. Aici însă se află punctul nevralgic al Ungurilor. În literatura, ştiinţa şi arta noastră unele nume de vază au rezonanţă străină şi deseori nu sunt considerate ca maghiare, ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigiu al culturii noastre în străinătate. Din acest motiv străinătatea ia cunoştinţă de noi atât de greu şi atât de lent. Cu câţiva ani în urmă, presa şi opinia publică au primit cu mare bucurie şi au felicitat ideea maghiarizării numelor, fără să caute pricină şi să se neliniştească de viitorul şi consecinţele acestei acţiuni. Astăzi, când mare parte de nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt apreciabil, apar falşii profeţi, care se vaită frângându-şi mâinile: Ce-o să iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunyadi? Ca şi cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate.

Bizuindu-ne pe sentimentul naţional maghiar, recunoscut la timp de cel mai şovin împărat din Occident, credem că cei şovăielnici şi de rea credinţă se vor convinge că maghiarizarea numelui va realiza o consolidare unică şi monolită a societăţii maghiare, în locul actualei societăţi pestriţe.

II. Cum maghiarizăm numele de familie

Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să nu lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută, ungurească, frumos şi lesne de pronunţat chiar şi pentru un străin. Se vor evita numele strălucite şi de rezonanţă istorică, în toate cazurile posibile. Numele nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire, să se vadă că este unguresc. Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să fie evitate. Pen¬tru a înlătura confuziile, nu se recomandă frecventele nume maghiare, ca: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehér (Albu), Fekete (Negru), Kovács (Fieraru), Molnár (Moraru), Szabór (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum şi numele de botez lesne de tradus şi de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face cum îl taie capul, dar dacă ţine să ia nume vechi, să cumpănească mult, pentru a nu căşuna necazuri familiarilor în viaţă. Dealtfel, bunul simţ impune, de pildă, să nu fie adoptate nume ca Batthyány, Hunyadi, Rákóczi, Széchenyi etc., nici nume de naţiuni, nici nume nobiliare, ca Bánfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi etc. Mulţi cred că un y la coada unui nume poartă o semnificaţie nobiliară, dar se înşeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de-a face cu un nume mai vechi. De altfel, nobilimea din judeţele din partea Ardealului socoteşte corectă scrierea numelui cu i. Cei care doresc să-şi maghiarizeze numele recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginaţie bolnăvicioasă. La alegerea noului nume recomandăm să se ţină seama de următoarele elemente:

1. De locul naşterii, al comunei, al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obţine un ireproşabil nume maghiar, ca: Aradi, Békési, Csabai, Diószegi, Erdi, Füredi, Gömöri, Haraszti, Ipolyi, Jánosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Némedi, Oroszi, Perháti, Romhányi, Selmeczi, Turi, Vári, Zágori etc. Dealtfel, toponimia noastră conţine un mare depozit de nume originale de localităţi cu pronunţarea maghiară atât de bună, încât folosirea lor la alegerea noilor nume este tuturor recomandată cu căldură.

2. Meseriaşul sau neguţătorul va proceda în mod corect dacă, pur şi simplu, se va numi după meseria sa. Astfel de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bányász (Minieru), Cserpes (Ţiglaru), Csipkés (Brodeza), Dobos (Toboşaru), Dudás (Gornistu), Ernyös (Umbrelaru), Erszényes (Poşetaru), Faragó (Strungaru), Festö (Boiangiu), Ge1encsér (Căldăraru), Gyertyás (Lumânăraru), Hojós (Corăbieru), Halász (Pescaru), Into (Paznicu), Ihász (Văcaru), Juhász (Ciobanu), Jogász (Juristu), Kömives (Zidaru), Kalapos (Pălărieru), Lakatos (Lăcătuşu), Lantos (Lăutaru), Mester (Meşteru), Mészáros (Măcelaru), Nierges (Curelaru), Nyro… (Tundeoaie), Oltó (Grădinaru), Ostoros (Cel ce mână caii cu biciul la poştalioane sau în pustă), Posztós (Postăvaru), Puskás (Puşcaşu), Révész (Pilotul), Rajtos (Franjuri), Sütö (Brutar), Szitás (Sitaru), Timár (Tăbăcaru), Udvaros (Curteanu), Utas (Drumeţu), Vadász (Vânătoru), Vedres (Tinichigiu), Boltos (Băcanu), Csaplár (Barmanu), Itczés (Cârciumaru), Kalmár (Negustoru), Köblös (Burduhosu), Linsztes (Moraru), Pénzes (Bogătaşu), Szatócs (Prăvăliaş), Szattyános (Pielaru), Töszér, Tárnok (Magazioneru) etc.

3. Intelectualii pot să-şi ia numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kántor (Cantor, Crâsnic, Dascălu), Tanitó (Învăţătoru), Iré (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofiţeru), Hadnagy (Locotenentu), Bajnok (Campionu), Csatlós (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru), Harczos (Luptătoru), Hajdu (Haiduc), Kardhordó (Scutieru), Lándzsár (Lăncieru), Poroszló (Jandarmu), Puttantyos (culegător de vie), Pánczélos (cavaler în zale, Panţâru), Toborzó (Arcanu), Vivó (Scrimeuru), Várnagy (comandant de cetate, Hatmanu), Várör (paznic de cetate), Vezér (Căpetenie), Zászlós (Stegaru), Szoldos (Lefegiu) etc.

4. Îndeletnicirile străbune, pescuitul, vânătoarea, silvicultura, etc., muncile câmpului, ale pădurii, grădinăritul etc. pot furniza un mare număr de nume cu o bună pronunţare maghiară. Astfel: Szántó (Plugaru), Vetö (Semănătoru), Arató (Secerătoru), Kaszas (Cosaşu), Gulyás (Văcaru), Kertész (Grădinaru), Cserkész (Cercetaşu), Erdész (Păduraru), Gazda (Gazdă), Ör (Paznicu), Csösz (Jitaru, Gornicu), Majoros (Moşier), Szemzö (alegător de seminţe), Szedö (Culegător), Cséplö (Batozaru), Hajtó (Gonaciu), Kenyeres (Brutaru), Sajtos (Brânzaru) etc.

5. Cei ce doresc să păstreze amintirea naţionalităţii strămoşilor, pentru nepoţii de mai târziu, pot recurge la nume ca: Avar (Avar), Najos (Bavarez), Bolgár (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez), Dalmát (Dalmaţianu), Horvát (Croatu), Hún (Hun), Görög (Grecu), Jasz (neam din regiunea Tisei), Kún (Cuman, neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Labancz (tagmă militară), Magyar (Maghiar), Német (Neamu), Lengyel (Leahu), Orosz (Rusu), Örmény (Armeanu), Oláh (Valah, Român), Palócs, Szász (Sas), Székely (Secuiu), Tatár (Tătaru), Tót (Slovacu) etc.

6. Blondul poate să ia numele de Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguţ, poate să ia numele de Drăguţ, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit. Astfel unii îşi pot lua numele de Aranyos (om de aur), Buzgó (Harnicu), Bánó (Întristatu), Csöndes (Liniştitu), Csinos (Elegantu), Dicsó (Gloriosu), Elmét (Glumeţu), Jámbor (Blându), Takaros (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alţii pot să-şi aleagă numele de Beszédes (Vorbăreţu), Vig (Veselu), Virág (Florea), Barák (Prietenar), Ifju (Junele), Oreg (Moşu), Os (Străbunu), Derék (om de nădejde), Dolgos (Harnicu), Fürge (Dibaciu), Jö (Bunu), Jeles (cel foarte bun), Heves (Pripitu), Vitéz (Viteazu) etc.

7. Oricine poate să se adreseze celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Csóka (Cioară), Farkas (Lupu), Fürj (Potârniche), Hallö (Corbu), Sas (Vultur), Sólyom (Şoimu), Rigó (Privighetoare), Róka (Vulpe), Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), Rózsa (Secara), Fenyö (Bradu), Aczél (Oţelu), Arany (Aurel), Réz (Arămaru), Vas (Fier) etc.

8. Numele se obţine după ziua de naştere, după anotimp, după munţi, după văi, după ape, după lacuri, după epoci etc. De pildă Szerda (miercuri), Péntek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyár (vară), Eszaki (de nord), Déli (de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szél (vânt), Kárpáti (din Carpaţi), Vágvölgyi (din Valea Vagului), Tisza (Tisa), Balaton, Maros (Mureş), Körös (Criş) etc.

9. Nimeni nu va fi potrivnic dacă cineva îşi va lua numele de Elsö (primul), Harmös (tretie, al treilea), Négyes (al patrulea) etc. sau ceva asemănător.

10. Numele devine maghiar dacă se adaugă substantivelor sufixul s, as, es, ös, sau verbelor litera ó, ö, cu ajutorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kérni (a cere, a ruga) devine Kérö (petiţionar, solicitator), de la mérni (a măsura) se ajunge la Mérnö (măsurător), védeni (a apăra) dă Védö (apărător), döntöni (a hotărî) devine Döntö (cel ce hotărăşte) sau Aczélos (oţelar), Boros (podgorean), Cserjés (tufăriş), Dinnyés (bostănar), Egres (agriş), Füves (pajişte), Fenyves (brădet), Gyökeres (rădăcinos), Hegyes (vârf), Ijász, Járatos (umblăreţul, uliţarni¬cul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarász (păsărar), Nótás (cântăreţ), Párto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes (cumsecade), Sodros (şuvoi), Szabados (om liber), Tölgyes (stejar), Tüskés (spin), Ugrós (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc.

11. Onomastica ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obţine tonalitatea maghiară corespunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovács (fierar), din Wagner derivă Bognár (dulgher), din Drechsler derivă Esztergályos (strungar), din Schnitzer derivă Faragó (strungar), din Weber se ajunge la Takács (ţesător) etc. Tălmăcirea numelui străin să se facă în aşa fel încât să nu trezească în mintea omului senzaţia că are de-a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt mai rele decât originalele, deoarece nu sunt nici maghiare, nici germane. Nume ca Mayerfi, Mánffi, Keszlerffi etc. nu-s cu nimic mai bune decât Deutschi sau Ofeni etc. Mai bine Buchberger decât Könyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai sus, ne dăm seama, fără tăgadă, că avem de-a face cu o traducere străină. Numai atunci ar fi considerat maghiar un astfel de nume, când în ţară ar exista o comună cu numele Könyvhegyi. Decât să facem din Ankerschmied, Vasmacskakovácsi (făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Könyöki (al cotului), mai bine Mayer să rămână Mayer şi Keszler, Keszler.

12. Romancierii noştri Jókai, Jósika, Eötvös, Kemény etc., poeţii noştri Petöfi, Arany, Vörösmarty etc., dramaturgii noştri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Dóczi, Rákosi, Tóth etc., istoricii noştri Horvát, Szalay, Varga etc. şi, în general, operele scriitorilor noştri reprezintă tot atâtea nume adevărate, cu o bună şi frumoasă sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastic pot fi alese, cu curaj şi din belşug, nume ca Bátori, Béldi, Bárczai, Cserei, Kapuvári, Kárpáti, Madocsai, Perényi, Simonyi, Szécsi, Szentirmai, Telegdi, Ujlaki, Várdai, Zólyomi.

Nu intenţionăm epuizarea modalităţilor corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim pe cele mai importante şi mai potrivite, recomandându-le spre a fi urmate. Gustul personal fiind variabil, nu este lesne s-o nimereşti la alegerea numelui. Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor vechi. Aici hotărăşte îndeosebi bunul simţ. Cel ce doreşte să ia un nume nou, face bine dacă cere părerea unei persoane de specialitate.

III. Îndrumări pentru maghiarizarea numelui

1. În cazul cel mai simplu de maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naştere şi actul de rezidenţă.

2. Despre certificatul de naştere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepţie, certificatul de naştere, de botez şi de rezidenţă. Dacă un tată are mai mulţi copii, va scoate pentru fiecare câte un certificat de naştere. Aşa-numitul certificat de familie nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se specifice volumul, pagina şi numărul de înregistrare în certificatul de naştere.

3. Despre timbru. Pe cerere se aplică un timbru de 50 de creiţari, pentru fie¬care persoană adultă, ca şi pentru întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, şi pentru acesta se va plăti separat 50 de creiţari. Conform legii, cu o cerere se pot adresa mai mulţi sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plăteşte pentru fiecare adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de 15 creiţari.

4. Cum se face o cerere de maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură şi adresă, să nu fie trecută în cerere meseria. În oraşele cu privilegii regale şi în localităţile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului. În localităţile mai mici sau mai mari cererea se adresează şi se înaintează prim-pretorului, solicitându-se autorităţii respective să o trimită cu referat favorabil (prin notar şi prin subprefect) Ministerului de Interne. Cel care a întocmit o astfel de cerere, înaintând-o personal autorităţii competente şi cerând în acelaşi timp o audienţă, va scurta şi va accelera prin aceasta întregul procedeu.

5. Rezidenţă şi cetăţenie. Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de rezidenţă se obţine din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani şi a plătit dările. Minorii se bucură fără excepţie de dreptul de rezidenţă în localitatea de domiciliu a părinţilor. Străinul care timp de cinci ani a locuit în ţară, chiar în localităţi diferite, a plătit impozit şi este înscris în registrele electorale beneficiază de cetăţenie maghiară. Pe certificatul de rezidenţă, autoritatea se poate pronunţa cu privire la comportamentul moral, procedeu prin care executarea şi rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă şi mai simplă. Dacă cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod obligatoriu un timbru de 50 de creiţari. (Fö- és sz.-v. pénzügyigazg. 87.708 sz./ III.-1986).

6. Conform ordinului circular nr. 84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetăţenie. În schimb, sunt obligate să-şi dovedească calitatea cu un certificat sau o declaraţie prevăzută cu ştampila şefului lor. Acelaşi procedeu este valabil şi pentru învăţători. Pe cerere se va menţiona: Solicitantul este funcţionar (învăţător etc.) şi dovedeşte calitatea sa de angajat aici. Urmează data, iscălitura şi ştampila.

7. Nu se cere certificat special de moralitate. Autoritatea cercetează viaţa morală a cetăţeanului din oficiu şi, pe baza datelor, îşi exprimă părerea.

8. Cum se procedează cu minorii şi orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său, dar el însuşi nu-şi schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în numele minorului.

9. Minorii fără părinţi, care îşi câştigă singuri existenţa, dovedind aceasta prin certificat, pot cere orfelinatului dovada de majorat. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri.

10. Minorii orfani pot, de asemenea, să-şi maghiarizeze numele, cu condiţia ca mama, ca tutore natural, sau tutorele oficial, să-şi dea asentimentul. Şi în acest caz este mai potrivit ca tutorele să se adreseze mai întâi, prin cerere netimbrată, la orfelinatul respectiv, solicitând aprobarea acestuia şi numai după primirea acordu¬lui şi ataşarea dovezii, să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul se aplică la copiii vitregi, ca şi la minorii nelegitimi.

11. Pentru obţinerea avizului necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în oraşe primăriei, iar la ţară, capitalei de judeţ, adică oficiului prim-pretorului şi, numai în baza avizului acestuia, Ministerul Regal de Interne va permite schimbarea numelui.

12. Femeia divorţată poate să ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să ataşeze hotărârea judecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să ataşeze aprobarea orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne nu îngăduie văduvelor să maghiarizeze numele soţului defunct.

13. Cetăţenii care trăiesc în străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autorităţile legale respective sau direct Ministerului Regal de Interne.

14. Locuitorii din Croaţia şi Slovenia se bucură de toate drepturile de cetăţenie şi pot înainta cererea pe calea autorităţilor de resort sau direct Ministerului Regal de Interne.

15. Despre nume. Numele este la libera alegere, dar ar fi de dorit să se ţină seama de legile limbii şi de cele ale modestiei şi esteticii etc. Se recomandă solicitarea părerii specialiştilor în această materie.

16. Ministerul Regal de Interne aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aá, oó, eö, ch, th, ts, ss, ff, y etc. îngreunează procedeul de rezolvare. Cel care îşi scrie numele altfel decât i-a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne nu dovedeşte bună-credinţă şi săvârşeşte o greşeală care poate fi pedepsită.

17. Despre decizie. Permisiunea de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în oficiosul Budapesti Közlöny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar aceste foruri anunţă pe solicitant şi îndeplinesc formalităţile. Publicarea în Budapesti Köslösny are valoare de act oficial.

18. Despre folosirea numelui. Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial. Cine îl întrebuinţează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credinţă, săvârşeşte o greşeală. După aprobare, în schimb, folosirea noului nume nu numai că este legală, ci şi obligatorie.

19. Maghiarizarea numelui cu menţinerea calităţii nobiliare. Cel ce ţine ca prin maghiarizarea numelui să-şi păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestăţii Sale, iar dovada descendenţei directe o va înainta prin Ministerul Regal de Interne. Calitatea nobiliară trebuie dovedită la Prefectură şi numai pe baza unui document complet şi corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar şi în ortografia veche. Pe o asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creiţari.

20. Maghiarizarea numelui la soldaţi. Soldaţii majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică o cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori, tatăl se adresează forurilor militare sau forurilor unde domiciliază. Se recomandă soldaţilor să-şi însuşească numele vitejilor maghiari.

21. Nu este nevoie să se facă dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea copiei hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în diplome, acte sau în cartea funciară. În asemenea cazuri, se arată decizia sau copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face biroul subprefectului sau consiliul orăşenesc.

V. Date privind istoria maghiarizării numelui

Procesul de maghiarizare a numelor în ţara noastră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek, sub regele Matei, un mare număr de ostaşi de naţionalitate maghiară şi-au maghiarizat numele, numai pentru a-şi dovedi credinţa faţă de rege şi ataşamentul faţă de Unguri. În acest fel, o mulţime de persoane cu sonore nume străine, cu cetăţenie maghiară, au ţinut să dovedească în mod indubitabil, prin schimbarea numelui, ataşamentul lor la naţiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind Szakál, Kürschner (Blănaru) Szücs, Tischler (Tâmplaru) Asztalos, Kannengiesser (Olaru) Kannagyártó, Weber (Ţesătoru) Takács, Salzer (Săratu) Soós, Weiss (Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Szñorños, Goldschmidt (Auriu) Aranyos, Kraus (Dantelat) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges, Scherer (Frizeru) Nyiró, Kauffmann (Comerciantu) Kalmar.

Numele de botez dăinuie de la începuturile creştinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În patria noastră, ca şi în alte părţi, societatea bogată şi distinsă îşi lua numele după cetăţi şi moşii. Cetăţenii şi iobagii au început să folosească numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, în scopul de a menţine evidenţa populaţiei, statele au impus în mod obligatoriu însuşirea unui nume de familie. Dar, înainte de a se fi petrecut aceasta, societatea însăşi i-a scos în relief pe cei mai distinşi reprezentanţi ai săi,  prin adăugarea sufixului fy (al lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au  apărut la noi nume ca Geröfy, Pálfy, Péterfy. Acelaşi efect se obţine la neamurile slave prin adăugarea lui its şi vits, cu valoarea lui fy sau cu acelaşi înţeles; la neamurile germane, la saşi, prin sohn, son, sen; la naţiunile latine prin i, la spanioli şi la normanzi prin ez şi fitz, iar la irlandezi şi scoţieni prin Mac şi O. Adăugate la numele tatălui, particulele respective arată originea.

În patria noastră, folosirea numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum rezultă din registrele judeţelor. Prima constrângere în acest sens a săvârşit-o împăratul Iosif al II-lea împotriva Evreilor care ţineau cu fanatism la tradiţiile lor şi nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben la numele tatălui. Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s-a dispus ca, fără nici o excepţie, fiecare evreu să-şi ia un nume german şi să-l poarte neschimbat toată viaţa.

În această decizie, par.1 sună astfel: Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu 1 ianuarie 1788, sunt obligaţi să poarte nume de familie, tatăl de familie pentru familia sa, tutorele pentru orfanii săi, celibatarul pentru sine, deoarece nu se află nici  sub ocrotirea tatălui, nici a tutorelui, nici în curatelă. Femeile necăsătorite vor primi numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al soţului. Fiecare persoană, fără deosebire, trebuie să-şi ia un nume german, pe care nu-l va părăsi toată viaţa.

Peste tot şi în toate epocile s-a practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogăţite şi-au luat numele după moşia lor. Alţii şi-au luat nume slovace sau nemţeşti după denumirea moşiilor lor, iar cei mai mulţi şi-au modelat numele după pronunţarea populară. (Aşa a făcut, de pildă, o ramură a familiei Rudnay din judeţul Nyitra, care s-a stabilit în judeţul Trencsén, devenind Rudnyánsky).

Împăratul Francisc, înţelegând însemnătatea evidenţei numelui în domeniul instrucţiunii publice, al impozitului şi al poliţiei, a chemat în audienţă, în anul 1814, pe cancelarul Curţii şi i-a cerut să raporteze dacă există, iar dacă nu, să se  efectueze neîntârziat această evidenţă a populaţiei.

Primul ordin al împăratului Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării numelui, prevede cu străşnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără aprobarea autorităţilor locale şi numai în baza unor motive bine întemeiate, ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică celor ce încalcă ordinele superioare şi dispoziţiile publice legale. Cu toate acestea, schimbări de nume fără autorizaţie s-au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată cu propria mână de împăratul Francisc, la 13 aprilie 1815: Dragă Conte Erdödy! La 8 octombrie anul trecut am semnat o ordonanţă referitoare la schimbarea abuzivă a numelui în Ungaria. Văd totuşi că situaţia se perpetuează şi repet recomandarea mea către cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile necesare şi a se pune capăt acestui abuz, aplicându-se măsuri legale împotriva celor ce încalcă ordinele mele. Veţi da un raport amănunţit asupra măsurilor luate. Viena, 13 aprilie 1815. Franz, m.p.

La evidenţa angajaţilor, s-a dispus, în temeiul ordonanţei, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în această localitate, să-şi schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu evidenţa, de asemenea domiciliat în această localitate, să devină Dömötör; ca Linczenpolcz, furnizorul Curţii, să devină Nyilassy; ca Hollober, expeditorul Curţii, să fie Hollóbér, ca Hink să devină Hinká, ca Hoffmann, lăcătuş din Pozsonyi şi paznic al palatului, să se numească Hoffmányi, ca Seemann, furnizor al Curţii, să fie Zemány, ca Paidl Marchegg să se transforme în Paydly, ca Buzády, cantaragiul sării din Mohács, să devină Buzádfy şi König, şeful serviciului de sare din Pozsony, să se scrie Király.

Pentru reglementarea schimbării numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s-au emis mai multe ordonanţe, care se păstrează în arhivele statului. Astfel, ordinele din 1815 şi 1817, referitoare la greco-catolici, prevăd că sufixele its şi vits se pot păstra, cu condiţia de a fi folosite în permanenţă. Spre a se împiedica maghiarizarea arbitrară a numelor germane, s-a emis un ordin circular la 9 mai 1815, cu efect retroactiv, către toate autorităţile, prin care se interzice nu numai schimbarea, ci şi modificarea numelui prin adăugarea sau scoaterea unor părţi de cuvânt, litere, silabe sau semne.

Primele maghiarizări masive ale numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii decembrie 1848 şi de la 1 iunie 1849 până la sfârşitul războiului de eliberare. În prima perioadă şi-au maghiarizat numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua, un număr de 148 de persoane majore.

Guvernul absolutist, prin ordinul nr.3366 din 1849, s-a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, dând dispoziţii ca cetăţenii să-şi reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în ilegalitate schimbările de nume, dar nu a interzis posibilitatea schimbării lor în viitor, are următorul aspect:

Comunicatul nr. 43

Către guvernatorii civili şi militari ai Împăratului şi Regelui, referitor la schimbările de nume făcute cu aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 1849.

În cursul anilor trecuţi şi în anul curent s-au săvârşit frecvente schimbări de nume, fără ca, pentru aceasta, să fi apărut o aprobare legală anterioară. S-au înre¬gistrat cazuri când unele persoane au fost obligate, contrar voinţei lor, să-şi schimbe numele.

Pentru ca această chestiune maghiară să se reglementeze, evitându-se încurcăturile în raporturile familiare, pentru asigurarea proprietăţii particulare, pentru a se acorda posibilitatea celor interesaţi de a scăpa de abuzurile la care au fost supuşi conform ordonanţei emise, în acord cu Ministerul Imperial şi Regal de Interne, se ordonă, în vederea aplicării în marele Imperiu, următoarele:

Se declară nule şi neavenite directivele date de Ministerul maghiar dizolvat, cu privire la schimbările de nume făcute fără aprobare superioară. Autorităţile  sunt obligate ca, în actele oficiale, să treacă în scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză.

De aici înainte, pentru aprobarea schimbării numelui, se va face o cerere prin autorităţile de Stat către Ministerul de Interne Împărătesc şi Regal. Se vor înainta aceleaşi acte doveditoare care au fost necesare potrivit ordinelor anterioare.

Wohlgemuth,

General adjunct

Din motive lesne de înţeles, potrivit obiceiului, unii au reluat şi folosesc parţial până în prezent vechiul lor nume originar. Cei mai mulţi, în schimb, încălcând ordinul, şi-au menţinut, adică şi-au reluat numele maghiarizat, şi trăiesc cu el până azi. Ca să se pună capăt acestei inconstanţe, după restabilirea drepturilor noastre constituţionale, Comitetul central al Societăţii de maghiarizare a numelui s-a adresat Ministerului Regal de Interne, spre a lămuri dacă decizia anterioară, cu privire la maghiarizarea numelui, îşi mai păstrează valabilitatea. La care, Alteţa Sa Ministrul de Interne, prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897, a aprobat  în principiu valabilitatea maghiarizării numelor din anii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea interesată trebuie să formuleze o nouă cerere.

Răspândirea maghiarizării numelui n-a putut fi oprită prin ordonanţa din 15 decembrie 1849, dată de către guvernatorii civili şi militari ai Împărăţiei şi Regatului şi, în 1850, împuternicitul împărătesc şi delegatul civil, prin ordinul 3724/G, articolul a, constrânge la respectarea dispoziţiilor anterioare şi, în acest scop, emite un nou ordin către autorităţile judiciare ale ţării, cu următorul conţinut:

Înţelegând că numărul cererilor de schimbare a numelui de familie, chiar fără vreo justificare sau un temei bine determinat, creşte din zi în zi, şi ţinând seama de legea nr. 2905 / G din 27 noiembrie anul anterior, sunt nevoit ca, de acum înainte, să pretind ca cererile de schimbarea numelor patronimice – pe cale de verificare de către autorităţile politice competente – să conţină răspuns la următoarele probleme: Dacă petiţionarul este de origine nobiliară şi dacă există vreo familie care mai poartă acelaşi nume şi, în caz afirmativ, dacă are de obiectat ceva. Dacă schimbarea numelui are o justificare temeinică. Toate cererile care nu îndeplinesc aceste condiţii se vor respinge neîntârziat.

Drept urmare acestui ordin, din 1853 până la sfârşitul anului 1859, s-au făcut numai nouă schimbări de nume şi patru maghiarizări. În 1854, jandarmul Weisz Márton, domiciliat în Buda, şi-a maghiarizat numele în Fejér (Albu); în 1857, pietrarul Goldberger Ferencz din Pesta şi-a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); Oppenheim Alajos, gestionar de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, şi Guttmann Mihály, funcţionar la primăria din Kassa îşi schimbă numele în Bányai. În 1851, Helley Ferencz, cu domiciliul în Pozsonyi, şi-a schimbat numele din maghiară în germană, devenind Helly, şi tot atunci Szarvassy Frigyes, domiciliat în Pesta, a devenit Gans. În 1855, Boskovits Leó, negustor în Pesta, a devenit Bunger; în 1856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s-a transformat în Stern; în 1854, Negyelszki Lórincz din Sopron, maior pensionar, şi-a schimbat numele în Niedzielsky; în 1853, contele Pálffy Ferencz, funcţionar la Ministerul de Interne, şi-a luat numele de Lipót Daun-Pálffy; în 1854, Pfeffersamen Aron, calfă de neguţător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska din Pozsonyi a devenit Flette şi tot atunci soldatul Schwartz Márkus din Kassa a devenit Tolvetzky. Amintim totodată că, în 1860, Rényi Rudolf, şeful cărţii funciare din Kassa, şi-a schimbat numele în Schreiner, iar autorităţile din Sopron 1-au obligat pe Egerváry József, nume ilegal luat, să revină la vechiul său nume, Mausperger.

Pe măsura evoluţiei vieţii noastre constituţionale, începând cu anul 1861, s-a redeşteptat tendinţa de maghiarizare a numelui, iar mişcarea patriotică i-a dat un puternic imbold. 213 nume noi au fost adoptate în 1861 şi 332 de nume noi în 1862.

De la această dată, maghiarizarea numelor a devenit mai lentă şi mai greoaie. Se ştie că, până în 1850, în ţara ungurească nu exista timbru şi, după prima lege provizorie a timbrului (intrată în vigoare la 1 octombrie 1850), fiecare cerere înaintată autorităţilor s-a timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creiţari. Legea provizorie a timbrului a suferit modificări în 1862 şi, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1863), valoarea timbrului pentru schimbarea numelui s-a stabilit la 5 forinţi. Prin această majorare procesul de maghiarizare a numelor a înregistrat o scădere. În anul 1863 s-a atins cifra de 130, în 1864 s-a ajuns la 83, în 1865 la 67 şi în 1866 la 72. După inventarul Ministerului de Interne, aprobările pentru schimbarea numelui date de autorităţile locale, de la 1853 la 1867, sfârşitul lunii februarie, arătau astfel: 1853-1;    1854-5; 1855-1;1856-1;    1857-2;    1858-3;    1859-0;    1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130; 1864-83; 1865-67; 1866-72;1867 până la sfârşitul lui februarie-21. Total = 933.

Maghiarizările de nume cu i sau cu y s-au făcut adeseori fără gust, ca: Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi (al locţiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), Iramfi (copilul iuţelii) etc. Se întâlnesc, în schimb, şi dintre cei care au luat nume cu frumoasă rezonanţă maghiară. Astfel: Karikás (rotofeiul), Biró (jude), Bodor, Pogány (păgân), Bognár (dulgher), Pásztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute), Sipos (fluier), Sulyok (greoiul), Boda, Rudas (oişteanu), Kún (neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Küzdö (luptătorul), Sass (vultur), Csengö (sonerie) etc.

Familia Trsztyenszky din Nyiregyháza, cu cei şaptesprezece membri, şi-a schimbat numele în Nádasi, iar familia Reményi, cu cei nouă membri ai săi, şi-a    schimbat numele din Hoffmann. Cu privire la ocupaţii şi câştiguri, cei mai mulţi dintre noii maghiarizaţi fac parte din corpul funcţionarilor. Între aceştia numărăm subprefecţi, primari, notari principali, secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann din judeţul Bihor şi-a schimbat numele în Szitányi.

Cele 933 schimbări de nume efectuate între 1853 şi 1867, categorisite după venituri şi ocupaţii, arată astfel la sfârşitul lunii februarie: Funcţionari-151; Meseriaşi-99; Comercianţi-80; Preoţi, profesori, învăţători-75; Medici-57; Elevi-48; Avocaţi-40; Moşieri-39; Ingineri-19; Farmacişti-16; Proprietari de restaurante-15; Soldaţi-9; Alţii, probabil intelectuali-39 etc.

După desemnarea, în 1867, al celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat un nou avânt şi mulţi cetăţeni veritabili s-au grăbit să-şi exprime deschis, pe această cale, satisfacţia patriotică. De atunci, Ministerul  de Interne Imperial şi Regal a pregătit, la fiecare jumătate de an, cu regularitate, o listă oficială cu privire la schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul subprefecturilor judeţene şi la consiliul orăşenesc, în scopul de a ţine la zi oficiile stării civile cu schimbările de nume, spre a fi înregistrate şi a se găsi în permanenţă urma lor. După aceste publicaţii, la câte o jumătate de an, evoluţia schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârşitul anului a 1880, a fost următoarea: 1867 martie – 1868 sfârşitul anului – 522;1869 – 217; 1870 – 163; 1871 – 145; 187 – 134; 1873 – 140; 1874 – 139; 1875 – 175; 1876 – 152; 1877 – 193; 1878 – 191; 1879 – 213; 1880 – 293. Total = 2.677.

În viaţa noastră constituţională, mişcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 şi 1862, precum şi în anii 1867 şi 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Şi după această dată, cu o variaţie mai mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a continuat, deoarece societatea şi ziarele s-au interesat mereu de acest proces, dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne şi să ţină treaz interesul public pentru maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la realizarea practică a acestui proces.

În Szegedin (locul de naştere al autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hiradé), autorul a făcut apel pentru întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei maghiarizări. El s-a referit la ordinul ilegal al împăratului Iosif al II-lea din 23 iulie 1787, prin care aceştia au fost forţaţi să-şi ia nume germane şi le-a atras atenţia că a sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a dărâmării acelui zid al ruşinii ridicat de împărat cu de la sine putere spre a-i despărţi de concetăţeni şi de a-şi dovedi pe această cale ataşamentul ferm la naţiunea maghiară.

Acest apel a găsit un răsunet favorabil în rândul evreimii şi în presa cotidiană, dar nici de data aceasta n-a pornit o mişcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat în îndeplinirea operaţiilor de maghiarizare a numelor. Totuşi, sămânţa a fost aruncată şi, privind cifrele de mai sus, putem constata că numărul numelor maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor.

http://axa.info.ro/istorie/cum-sa-maghiarizam-numele-de-familie/

May 5, Simon Telkes Category: Axa 3