Este un document în care Simon
Telkes, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizare a numelui în anul
1898, indică la nivel instituţional şi particular, modalitatea de maghiarizare
a numelor româneşti, ale cărei consecinţe le trăim şi acum
I. Numele maghiar
Aşa cum, prin botez, creştinul
devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de
familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea
maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez
este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât
botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei,
pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea
reciprocă şi ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin
urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre.
S-ar putea spune că numele
maghiar reprezintă crezul politic. Sentimentele maghiare ale celui ce poartă
nume unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie
maghiar, află destule modalităţi ca să-şi schimbe numele.
Mulţi spun: Numele nu contează,
sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alţii! Ei flecăresc şi noi
trebuie să-i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o
dovedesc prin fapte? De ce ne scot ochii afirmând că tatăl şi bunicul lor şi-au
purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemţi, slovaci etc. şi s-au
mulţumit cu starea şi cu numele lor.
Cu totul alta este situaţia noii
generaţii, ce se declară cu mândrie maghiară, şi totuşi îşi mai păstrează
numele cu care strămoşul slovac sau german s-a fălit, respingând bănuiala de a
trece drept maghiar. Această generaţie ar trebui să renunţe la tradiţia
conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală şi să se
ridice la înălţimea la care numai geniul naţional se poate ridica, adică să
rupă cu obiceiurile învechite şi să nu se preocupe de prejudecăţi, demonstrând
elocvent sentimentele maghiare.
Nu numai nobleţea, ci şi numele
obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu-şi repudiază niciodată sentimentele
maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de naţiune şi patrie, nu
contează că este maghiar, deoarece numele său l-ar dezminţi.
Maghiarizarea numelui este un
jurământ de credinţă, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui întâmpină
două principale dificultăţi: tradiţia şi prejudecăţile. Cu prima putem termina
repede, întrucât ruperea verigilor naţionale nu produce decât neplăceri
neînsemnate şi, faţă de gravitatea problemei, nu poate fi luată în seamă. Cu
prejudecăţile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri
burgheze. Prejudecăţile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile
conservatoare ale nobililor, care îşi păzesc cu străşnicie numele aristocratic.
Unii dintre aceştia îşi descarcă
mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetăţean de origine
obscură îndrăzneşte să-şi ia un nume cu rezonanţă similară. În schimb, uită că
orice cetăţean poate să-şi câştige o faimă, dând strălucire şi glorie numelui
său. Aşadar, nimic nu-l poate împiedica pe omul de rând să-şi obţină doritul
nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-şi alege nume
vestite, dar socotim că văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate.
Unii domni, temându-se să nu se
compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur şi simplu prăpăstioşi.
De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o ştire despre arestarea de către
poliţie la Szigetvár, a hoţului de buzunare Zrinyi Miklós. E posibil ca ziarele
să fi transmis o astfel de ştire poliţistă. S-ar putea întâmpla să fie o glumă
de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvár, ceea ce
dovedeşte clar că ştirea poliţistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui
glorios.
Ar fi păcat să ne împiedicăm în
astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit nume istorice
(nemaghiarizate) în dosarele tribunalelor, le-am trecut pe ordinea de zi fără
ezitare, deoarece şi purtătorii acestor nume istorice sunt oameni ca toţi
oamenii. Falsele motive nu vor bloca – şi în această privinţă suntem absolut
liniştiţi – avântul liber luat de procesul maghiarizării numelui.
Aşa cum numele ne ajută să ne
deosebim unii de alţii, tot aşa el trădează naţionalitatea. Aici însă se află
punctul nevralgic al Ungurilor. În literatura, ştiinţa şi arta noastră unele
nume de vază au rezonanţă străină şi deseori nu sunt considerate ca maghiare,
ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigiu al culturii noastre în
străinătate. Din acest motiv străinătatea ia cunoştinţă de noi atât de greu şi
atât de lent. Cu câţiva ani în urmă, presa şi opinia publică au primit cu mare
bucurie şi au felicitat ideea maghiarizării numelor, fără să caute pricină şi
să se neliniştească de viitorul şi consecinţele acestei acţiuni. Astăzi, când
mare parte de nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt
apreciabil, apar falşii profeţi, care se vaită frângându-şi mâinile: Ce-o să
iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunyadi? Ca
şi cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate.
Bizuindu-ne pe sentimentul
naţional maghiar, recunoscut la timp de cel mai şovin împărat din Occident,
credem că cei şovăielnici şi de rea credinţă se vor convinge că maghiarizarea
numelui va realiza o consolidare unică şi monolită a societăţii maghiare, în
locul actualei societăţi pestriţe.
II. Cum maghiarizăm numele de familie
Alegerea noului nume trebuie să
corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să nu
lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută,
ungurească, frumos şi lesne de pronunţat chiar şi pentru un străin. Se vor
evita numele strălucite şi de rezonanţă istorică, în toate cazurile posibile. Numele
nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire, să se vadă
că este unguresc. Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să
fie evitate. Pen¬tru a înlătura confuziile, nu se recomandă frecventele nume
maghiare, ca: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehér (Albu), Fekete (Negru), Kovács
(Fieraru), Molnár (Moraru), Szabór (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum şi
numele de botez lesne de tradus şi de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face
cum îl taie capul, dar dacă ţine să ia nume vechi, să cumpănească mult, pentru
a nu căşuna necazuri familiarilor în viaţă. Dealtfel, bunul simţ impune, de
pildă, să nu fie adoptate nume ca Batthyány, Hunyadi, Rákóczi, Széchenyi etc.,
nici nume de naţiuni, nici nume nobiliare, ca Bánfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi
etc. Mulţi cred că un y la coada unui nume poartă o semnificaţie nobiliară, dar
se înşeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de-a face cu un nume
mai vechi. De altfel, nobilimea din judeţele din partea Ardealului socoteşte
corectă scrierea numelui cu i. Cei care doresc să-şi maghiarizeze numele
recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginaţie bolnăvicioasă. La
alegerea noului nume recomandăm să se ţină seama de următoarele elemente:
1. De locul naşterii, al comunei,
al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de
toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obţine un ireproşabil nume
maghiar, ca: Aradi, Békési, Csabai, Diószegi, Erdi, Füredi, Gömöri, Haraszti,
Ipolyi, Jánosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Némedi, Oroszi, Perháti, Romhányi,
Selmeczi, Turi, Vári, Zágori etc. Dealtfel, toponimia noastră conţine un mare
depozit de nume originale de localităţi cu pronunţarea maghiară atât de bună,
încât folosirea lor la alegerea noilor nume este tuturor recomandată cu
căldură.
2. Meseriaşul sau neguţătorul va
proceda în mod corect dacă, pur şi simplu, se va numi după meseria sa. Astfel
de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bányász (Minieru), Cserpes
(Ţiglaru), Csipkés (Brodeza), Dobos (Toboşaru), Dudás (Gornistu), Ernyös
(Umbrelaru), Erszényes (Poşetaru), Faragó (Strungaru), Festö (Boiangiu),
Ge1encsér (Căldăraru), Gyertyás (Lumânăraru), Hojós (Corăbieru), Halász
(Pescaru), Into (Paznicu), Ihász (Văcaru), Juhász (Ciobanu), Jogász (Juristu),
Kömives (Zidaru), Kalapos (Pălărieru), Lakatos (Lăcătuşu), Lantos (Lăutaru),
Mester (Meşteru), Mészáros (Măcelaru), Nierges (Curelaru), Nyro… (Tundeoaie),
Oltó (Grădinaru), Ostoros (Cel ce mână caii cu biciul la poştalioane sau în
pustă), Posztós (Postăvaru), Puskás (Puşcaşu), Révész (Pilotul), Rajtos
(Franjuri), Sütö (Brutar), Szitás (Sitaru), Timár (Tăbăcaru), Udvaros
(Curteanu), Utas (Drumeţu), Vadász (Vânătoru), Vedres (Tinichigiu), Boltos
(Băcanu), Csaplár (Barmanu), Itczés (Cârciumaru), Kalmár (Negustoru), Köblös
(Burduhosu), Linsztes (Moraru), Pénzes (Bogătaşu), Szatócs (Prăvăliaş),
Szattyános (Pielaru), Töszér, Tárnok (Magazioneru) etc.
3. Intelectualii pot să-şi ia
numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kántor (Cantor, Crâsnic, Dascălu),
Tanitó (Învăţătoru), Iré (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofiţeru), Hadnagy
(Locotenentu), Bajnok (Campionu), Csatlós (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru),
Harczos (Luptătoru), Hajdu (Haiduc), Kardhordó (Scutieru), Lándzsár (Lăncieru),
Poroszló (Jandarmu), Puttantyos (culegător de vie), Pánczélos (cavaler în zale,
Panţâru), Toborzó (Arcanu), Vivó (Scrimeuru), Várnagy (comandant de cetate,
Hatmanu), Várör (paznic de cetate), Vezér (Căpetenie), Zászlós (Stegaru),
Szoldos (Lefegiu) etc.
4. Îndeletnicirile străbune,
pescuitul, vânătoarea, silvicultura, etc., muncile câmpului, ale pădurii,
grădinăritul etc. pot furniza un mare număr de nume cu o bună pronunţare
maghiară. Astfel: Szántó (Plugaru), Vetö (Semănătoru), Arató (Secerătoru),
Kaszas (Cosaşu), Gulyás (Văcaru), Kertész (Grădinaru), Cserkész (Cercetaşu),
Erdész (Păduraru), Gazda (Gazdă), Ör (Paznicu), Csösz (Jitaru, Gornicu),
Majoros (Moşier), Szemzö (alegător de seminţe), Szedö (Culegător), Cséplö
(Batozaru), Hajtó (Gonaciu), Kenyeres (Brutaru), Sajtos (Brânzaru) etc.
5. Cei ce doresc să păstreze
amintirea naţionalităţii strămoşilor, pentru nepoţii de mai târziu, pot recurge
la nume ca: Avar (Avar), Najos (Bavarez), Bolgár (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez),
Dalmát (Dalmaţianu), Horvát (Croatu), Hún (Hun), Görög (Grecu), Jasz (neam din
regiunea Tisei), Kún (Cuman, neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Labancz (tagmă
militară), Magyar (Maghiar), Német (Neamu), Lengyel (Leahu), Orosz (Rusu),
Örmény (Armeanu), Oláh (Valah, Român), Palócs, Szász (Sas), Székely (Secuiu),
Tatár (Tătaru), Tót (Slovacu) etc.
6. Blondul poate să ia numele de
Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguţ, poate să ia numele de
Drăguţ, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit.
Astfel unii îşi pot lua numele de Aranyos (om de aur), Buzgó (Harnicu), Bánó
(Întristatu), Csöndes (Liniştitu), Csinos (Elegantu), Dicsó (Gloriosu), Elmét
(Glumeţu), Jámbor (Blându), Takaros (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alţii
pot să-şi aleagă numele de Beszédes (Vorbăreţu), Vig (Veselu), Virág (Florea),
Barák (Prietenar), Ifju (Junele), Oreg (Moşu), Os (Străbunu), Derék (om de
nădejde), Dolgos (Harnicu), Fürge (Dibaciu), Jö (Bunu), Jeles (cel foarte bun),
Heves (Pripitu), Vitéz (Viteazu) etc.
7. Oricine poate să se adreseze
celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Csóka (Cioară), Farkas
(Lupu), Fürj (Potârniche), Hallö (Corbu), Sas (Vultur), Sólyom (Şoimu), Rigó
(Privighetoare), Róka (Vulpe), Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), Rózsa
(Secara), Fenyö (Bradu), Aczél (Oţelu), Arany (Aurel), Réz (Arămaru), Vas
(Fier) etc.
8. Numele se obţine după ziua de
naştere, după anotimp, după munţi, după văi, după ape, după lacuri, după epoci
etc. De pildă Szerda (miercuri), Péntek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyár
(vară), Eszaki (de nord), Déli (de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szél (vânt),
Kárpáti (din Carpaţi), Vágvölgyi (din Valea Vagului), Tisza (Tisa), Balaton,
Maros (Mureş), Körös (Criş) etc.
9. Nimeni nu va fi potrivnic dacă
cineva îşi va lua numele de Elsö (primul), Harmös (tretie, al treilea), Négyes
(al patrulea) etc. sau ceva asemănător.
10. Numele devine maghiar dacă se
adaugă substantivelor sufixul s, as, es, ös, sau verbelor litera ó, ö, cu
ajutorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kérni (a cere, a ruga)
devine Kérö (petiţionar, solicitator), de la mérni (a măsura) se ajunge la
Mérnö (măsurător), védeni (a apăra) dă Védö (apărător), döntöni (a hotărî)
devine Döntö (cel ce hotărăşte) sau Aczélos (oţelar), Boros (podgorean),
Cserjés (tufăriş), Dinnyés (bostănar), Egres (agriş), Füves (pajişte), Fenyves
(brădet), Gyökeres (rădăcinos), Hegyes (vârf), Ijász, Járatos (umblăreţul,
uliţarni¬cul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarász
(păsărar), Nótás (cântăreţ), Párto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes
(cumsecade), Sodros (şuvoi), Szabados (om liber), Tölgyes (stejar), Tüskés
(spin), Ugrós (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc.
11. Onomastica ungurească se
poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obţine tonalitatea
maghiară corespunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovács (fierar), din
Wagner derivă Bognár (dulgher), din Drechsler derivă Esztergályos (strungar),
din Schnitzer derivă Faragó (strungar), din Weber se ajunge la Takács (ţesător)
etc. Tălmăcirea numelui străin să se facă în aşa fel încât să nu trezească în
mintea omului senzaţia că are de-a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt
mai rele decât originalele, deoarece nu sunt nici maghiare, nici germane. Nume
ca Mayerfi, Mánffi, Keszlerffi etc. nu-s cu nimic mai bune decât Deutschi sau
Ofeni etc. Mai bine Buchberger decât Könyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai
sus, ne dăm seama, fără tăgadă, că avem de-a face cu o traducere străină. Numai
atunci ar fi considerat maghiar un astfel de nume, când în ţară ar exista o
comună cu numele Könyvhegyi. Decât să facem din Ankerschmied, Vasmacskakovácsi
(făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Könyöki (al cotului), mai bine Mayer să
rămână Mayer şi Keszler, Keszler.
12. Romancierii noştri Jókai,
Jósika, Eötvös, Kemény etc., poeţii noştri Petöfi, Arany, Vörösmarty etc.,
dramaturgii noştri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Dóczi, Rákosi, Tóth
etc., istoricii noştri Horvát, Szalay, Varga etc. şi, în general, operele
scriitorilor noştri reprezintă tot atâtea nume adevărate, cu o bună şi frumoasă
sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastic pot fi alese, cu curaj
şi din belşug, nume ca Bátori, Béldi, Bárczai, Cserei, Kapuvári, Kárpáti,
Madocsai, Perényi, Simonyi, Szécsi, Szentirmai, Telegdi, Ujlaki, Várdai,
Zólyomi.
Nu intenţionăm epuizarea
modalităţilor corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim pe
cele mai importante şi mai potrivite, recomandându-le spre a fi urmate. Gustul
personal fiind variabil, nu este lesne s-o nimereşti la alegerea numelui.
Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor vechi. Aici
hotărăşte îndeosebi bunul simţ. Cel ce doreşte să ia un nume nou, face bine
dacă cere părerea unei persoane de specialitate.
III. Îndrumări pentru maghiarizarea numelui
1. În cazul cel mai simplu de
maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naştere şi actul de
rezidenţă.
2. Despre certificatul de
naştere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepţie, certificatul de
naştere, de botez şi de rezidenţă. Dacă un tată are mai mulţi copii, va scoate
pentru fiecare câte un certificat de naştere. Aşa-numitul certificat de familie
nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se
specifice volumul, pagina şi numărul de înregistrare în certificatul de
naştere.
3. Despre timbru. Pe cerere se
aplică un timbru de 50 de creiţari, pentru fie¬care persoană adultă, ca şi
pentru întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, şi pentru acesta
se va plăti separat 50 de creiţari. Conform legii, cu o cerere se pot adresa
mai mulţi sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plăteşte pentru fiecare
adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de 15
creiţari.
4. Cum se face o cerere de
maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu
necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură şi adresă, să nu
fie trecută în cerere meseria. În oraşele cu privilegii regale şi în
localităţile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului. În
localităţile mai mici sau mai mari cererea se adresează şi se înaintează
prim-pretorului, solicitându-se autorităţii respective să o trimită cu referat
favorabil (prin notar şi prin subprefect) Ministerului de Interne. Cel care a
întocmit o astfel de cerere, înaintând-o personal autorităţii competente şi
cerând în acelaşi timp o audienţă, va scurta şi va accelera prin aceasta
întregul procedeu.
5. Rezidenţă şi cetăţenie.
Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de
rezidenţă se obţine din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani
şi a plătit dările. Minorii se bucură fără excepţie de dreptul de rezidenţă în
localitatea de domiciliu a părinţilor. Străinul care timp de cinci ani a locuit
în ţară, chiar în localităţi diferite, a plătit impozit şi este înscris în
registrele electorale beneficiază de cetăţenie maghiară. Pe certificatul de
rezidenţă, autoritatea se poate pronunţa cu privire la comportamentul moral,
procedeu prin care executarea şi rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă şi
mai simplă. Dacă cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod
obligatoriu un timbru de 50 de creiţari. (Fö- és sz.-v. pénzügyigazg. 87.708
sz./ III.-1986).
6. Conform ordinului circular nr.
84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în
serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetăţenie. În schimb, sunt
obligate să-şi dovedească calitatea cu un certificat sau o declaraţie prevăzută
cu ştampila şefului lor. Acelaşi procedeu este valabil şi pentru învăţători. Pe
cerere se va menţiona: Solicitantul este funcţionar (învăţător etc.) şi dovedeşte
calitatea sa de angajat aici. Urmează data, iscălitura şi ştampila.
7. Nu se cere certificat special
de moralitate. Autoritatea cercetează viaţa morală a cetăţeanului din oficiu
şi, pe baza datelor, îşi exprimă părerea.
8. Cum se procedează cu minorii şi
orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său, dar el însuşi
nu-şi schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în
numele minorului.
9. Minorii fără părinţi, care îşi
câştigă singuri existenţa, dovedind aceasta prin certificat, pot cere
orfelinatului dovada de majorat. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri.
10. Minorii orfani pot, de
asemenea, să-şi maghiarizeze numele, cu condiţia ca mama, ca tutore natural,
sau tutorele oficial, să-şi dea asentimentul. Şi în acest caz este mai potrivit
ca tutorele să se adreseze mai întâi, prin cerere netimbrată, la orfelinatul
respectiv, solicitând aprobarea acestuia şi numai după primirea acordu¬lui şi
ataşarea dovezii, să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul
se aplică la copiii vitregi, ca şi la minorii nelegitimi.
11. Pentru obţinerea avizului
necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în oraşe primăriei, iar la
ţară, capitalei de judeţ, adică oficiului prim-pretorului şi, numai în baza
avizului acestuia, Ministerul Regal de Interne va permite schimbarea numelui.
12. Femeia divorţată poate să
ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să ataşeze hotărârea
judecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să ataşeze aprobarea
orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne nu îngăduie văduvelor să
maghiarizeze numele soţului defunct.
13. Cetăţenii care trăiesc în
străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autorităţile
legale respective sau direct Ministerului Regal de Interne.
14. Locuitorii din Croaţia şi
Slovenia se bucură de toate drepturile de cetăţenie şi pot înainta cererea pe
calea autorităţilor de resort sau direct Ministerului Regal de Interne.
15. Despre nume. Numele este la
libera alegere, dar ar fi de dorit să se ţină seama de legile limbii şi de cele
ale modestiei şi esteticii etc. Se recomandă solicitarea părerii specialiştilor
în această materie.
16. Ministerul Regal de Interne
aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte
actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aá, oó, eö, ch, th, ts,
ss, ff, y etc. îngreunează procedeul de rezolvare. Cel care îşi scrie numele
altfel decât i-a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne nu dovedeşte
bună-credinţă şi săvârşeşte o greşeală care poate fi pedepsită.
17. Despre decizie. Permisiunea
de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în oficiosul
Budapesti Közlöny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar
aceste foruri anunţă pe solicitant şi îndeplinesc formalităţile. Publicarea în
Budapesti Köslösny are valoare de act oficial.
18. Despre folosirea numelui.
Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial.
Cine îl întrebuinţează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credinţă,
săvârşeşte o greşeală. După aprobare, în schimb, folosirea noului nume nu numai
că este legală, ci şi obligatorie.
19. Maghiarizarea numelui cu
menţinerea calităţii nobiliare. Cel ce ţine ca prin maghiarizarea numelui să-şi
păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestăţii Sale, iar dovada
descendenţei directe o va înainta prin Ministerul Regal de Interne. Calitatea
nobiliară trebuie dovedită la Prefectură şi numai pe baza unui document complet
şi corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar şi în
ortografia veche. Pe o asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creiţari.
20. Maghiarizarea numelui la
soldaţi. Soldaţii majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică
o cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori,
tatăl se adresează forurilor militare sau forurilor unde domiciliază. Se
recomandă soldaţilor să-şi însuşească numele vitejilor maghiari.
21. Nu este nevoie să se facă
dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea
copiei hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în
diplome, acte sau în cartea funciară. În asemenea cazuri, se arată decizia sau
copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face biroul
subprefectului sau consiliul orăşenesc.
V. Date privind istoria maghiarizării numelui
Procesul de maghiarizare a
numelor în ţara noastră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek,
sub regele Matei, un mare număr de ostaşi de naţionalitate maghiară şi-au
maghiarizat numele, numai pentru a-şi dovedi credinţa faţă de rege şi
ataşamentul faţă de Unguri. În acest fel, o mulţime de persoane cu sonore nume
străine, cu cetăţenie maghiară, au ţinut să dovedească în mod indubitabil, prin
schimbarea numelui, ataşamentul lor la naţiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind
Szakál, Kürschner (Blănaru) Szücs, Tischler (Tâmplaru) Asztalos, Kannengiesser
(Olaru) Kannagyártó, Weber (Ţesătoru) Takács, Salzer (Săratu) Soós, Weiss
(Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Szñorños,
Goldschmidt (Auriu) Aranyos, Kraus (Dantelat) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges,
Scherer (Frizeru) Nyiró, Kauffmann (Comerciantu) Kalmar.
Numele de botez dăinuie de la
începuturile creştinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În
patria noastră, ca şi în alte părţi, societatea bogată şi distinsă îşi lua
numele după cetăţi şi moşii. Cetăţenii şi iobagii au început să folosească
numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul
al XVI-lea, în scopul de a menţine evidenţa populaţiei, statele au impus în mod
obligatoriu însuşirea unui nume de familie. Dar, înainte de a se fi petrecut
aceasta, societatea însăşi i-a scos în relief pe cei mai distinşi reprezentanţi
ai săi, prin adăugarea sufixului fy (al
lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au apărut la noi nume ca Geröfy, Pálfy, Péterfy.
Acelaşi efect se obţine la neamurile slave prin adăugarea lui its şi vits, cu
valoarea lui fy sau cu acelaşi înţeles; la neamurile germane, la saşi, prin
sohn, son, sen; la naţiunile latine prin i, la spanioli şi la normanzi prin ez
şi fitz, iar la irlandezi şi scoţieni prin Mac şi O. Adăugate la numele
tatălui, particulele respective arată originea.
În patria noastră, folosirea
numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum
rezultă din registrele judeţelor. Prima constrângere în acest sens a săvârşit-o
împăratul Iosif al II-lea împotriva Evreilor care ţineau cu fanatism la
tradiţiile lor şi nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben
la numele tatălui. Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s-a dispus ca,
fără nici o excepţie, fiecare evreu să-şi ia un nume german şi să-l poarte
neschimbat toată viaţa.
În această decizie, par.1 sună
astfel: Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu
1 ianuarie 1788, sunt obligaţi să poarte nume de familie, tatăl de familie
pentru familia sa, tutorele pentru orfanii săi, celibatarul pentru sine,
deoarece nu se află nici sub ocrotirea
tatălui, nici a tutorelui, nici în curatelă. Femeile necăsătorite vor primi
numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al soţului. Fiecare persoană,
fără deosebire, trebuie să-şi ia un nume german, pe care nu-l va părăsi toată
viaţa.
Peste tot şi în toate epocile s-a
practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogăţite
şi-au luat numele după moşia lor. Alţii şi-au luat nume slovace sau nemţeşti
după denumirea moşiilor lor, iar cei mai mulţi şi-au modelat numele după
pronunţarea populară. (Aşa a făcut, de pildă, o ramură a familiei Rudnay din
judeţul Nyitra, care s-a stabilit în judeţul Trencsén, devenind Rudnyánsky).
Împăratul Francisc, înţelegând
însemnătatea evidenţei numelui în domeniul instrucţiunii publice, al
impozitului şi al poliţiei, a chemat în audienţă, în anul 1814, pe cancelarul
Curţii şi i-a cerut să raporteze dacă există, iar dacă nu, să se efectueze neîntârziat această evidenţă a
populaţiei.
Primul ordin al împăratului
Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării
numelui, prevede cu străşnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără
aprobarea autorităţilor locale şi numai în baza unor motive bine întemeiate,
ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică celor ce încalcă
ordinele superioare şi dispoziţiile publice legale. Cu toate acestea, schimbări
de nume fără autorizaţie s-au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată
cu propria mână de împăratul Francisc, la 13 aprilie 1815: Dragă Conte Erdödy!
La 8 octombrie anul trecut am semnat o ordonanţă referitoare la schimbarea
abuzivă a numelui în Ungaria. Văd totuşi că situaţia se perpetuează şi repet
recomandarea mea către cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile
necesare şi a se pune capăt acestui abuz, aplicându-se măsuri legale împotriva
celor ce încalcă ordinele mele. Veţi da un raport amănunţit asupra măsurilor
luate. Viena, 13 aprilie 1815. Franz, m.p.
La evidenţa angajaţilor, s-a
dispus, în temeiul ordonanţei, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în
această localitate, să-şi schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu
evidenţa, de asemenea domiciliat în această localitate, să devină Dömötör; ca Linczenpolcz,
furnizorul Curţii, să devină Nyilassy; ca Hollober, expeditorul Curţii, să fie
Hollóbér, ca Hink să devină Hinká, ca Hoffmann, lăcătuş din Pozsonyi şi paznic
al palatului, să se numească Hoffmányi, ca Seemann, furnizor al Curţii, să fie
Zemány, ca Paidl Marchegg să se transforme în Paydly, ca Buzády, cantaragiul
sării din Mohács, să devină Buzádfy şi König, şeful serviciului de sare din
Pozsony, să se scrie Király.
Pentru reglementarea schimbării
numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s-au emis mai multe ordonanţe,
care se păstrează în arhivele statului. Astfel, ordinele din 1815 şi 1817,
referitoare la greco-catolici, prevăd că sufixele its şi vits se pot păstra, cu
condiţia de a fi folosite în permanenţă. Spre a se împiedica maghiarizarea
arbitrară a numelor germane, s-a emis un ordin circular la 9 mai 1815, cu efect
retroactiv, către toate autorităţile, prin care se interzice nu numai
schimbarea, ci şi modificarea numelui prin adăugarea sau scoaterea unor părţi
de cuvânt, litere, silabe sau semne.
Primele maghiarizări masive ale
numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii decembrie 1848
şi de la 1 iunie 1849 până la sfârşitul războiului de eliberare. În prima
perioadă şi-au maghiarizat numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua,
un număr de 148 de persoane majore.
Guvernul absolutist, prin ordinul
nr.3366 din 1849, s-a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, dând
dispoziţii ca cetăţenii să-şi reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în
ilegalitate schimbările de nume, dar nu a interzis posibilitatea schimbării lor
în viitor, are următorul aspect:
Comunicatul nr. 43
Către guvernatorii civili şi
militari ai Împăratului şi Regelui, referitor la schimbările de nume făcute cu
aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 1849.
În cursul anilor trecuţi şi în
anul curent s-au săvârşit frecvente schimbări de nume, fără ca, pentru aceasta,
să fi apărut o aprobare legală anterioară. S-au înre¬gistrat cazuri când unele
persoane au fost obligate, contrar voinţei lor, să-şi schimbe numele.
Pentru ca această chestiune
maghiară să se reglementeze, evitându-se încurcăturile în raporturile
familiare, pentru asigurarea proprietăţii particulare, pentru a se acorda
posibilitatea celor interesaţi de a scăpa de abuzurile la care au fost supuşi
conform ordonanţei emise, în acord cu Ministerul Imperial şi Regal de Interne,
se ordonă, în vederea aplicării în marele Imperiu, următoarele:
Se declară nule şi neavenite
directivele date de Ministerul maghiar dizolvat, cu privire la schimbările de
nume făcute fără aprobare superioară. Autorităţile sunt obligate ca, în actele oficiale, să
treacă în scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză.
De aici înainte, pentru aprobarea
schimbării numelui, se va face o cerere prin autorităţile de Stat către
Ministerul de Interne Împărătesc şi Regal. Se vor înainta aceleaşi acte
doveditoare care au fost necesare potrivit ordinelor anterioare.
Wohlgemuth,
General adjunct
Din motive lesne de înţeles,
potrivit obiceiului, unii au reluat şi folosesc parţial până în prezent vechiul
lor nume originar. Cei mai mulţi, în schimb, încălcând ordinul, şi-au menţinut,
adică şi-au reluat numele maghiarizat, şi trăiesc cu el până azi. Ca să se pună
capăt acestei inconstanţe, după restabilirea drepturilor noastre
constituţionale, Comitetul central al Societăţii de maghiarizare a numelui s-a
adresat Ministerului Regal de Interne, spre a lămuri dacă decizia anterioară,
cu privire la maghiarizarea numelui, îşi mai păstrează valabilitatea. La care,
Alteţa Sa Ministrul de Interne, prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897,
a aprobat în principiu valabilitatea
maghiarizării numelor din anii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea
interesată trebuie să formuleze o nouă cerere.
Răspândirea maghiarizării numelui
n-a putut fi oprită prin ordonanţa din 15 decembrie 1849, dată de către
guvernatorii civili şi militari ai Împărăţiei şi Regatului şi, în 1850,
împuternicitul împărătesc şi delegatul civil, prin ordinul 3724/G, articolul a,
constrânge la respectarea dispoziţiilor anterioare şi, în acest scop, emite un
nou ordin către autorităţile judiciare ale ţării, cu următorul conţinut:
Înţelegând că numărul cererilor de
schimbare a numelui de familie, chiar fără vreo justificare sau un temei bine
determinat, creşte din zi în zi, şi ţinând seama de legea nr. 2905 / G din 27
noiembrie anul anterior, sunt nevoit ca, de acum înainte, să pretind ca
cererile de schimbarea numelor patronimice – pe cale de verificare de către
autorităţile politice competente – să conţină răspuns la următoarele probleme:
Dacă petiţionarul este de origine nobiliară şi dacă există vreo familie care
mai poartă acelaşi nume şi, în caz afirmativ, dacă are de obiectat ceva. Dacă
schimbarea numelui are o justificare temeinică. Toate cererile care nu
îndeplinesc aceste condiţii se vor respinge neîntârziat.
Drept urmare acestui ordin, din
1853 până la sfârşitul anului 1859, s-au făcut numai nouă schimbări de nume şi
patru maghiarizări. În 1854, jandarmul Weisz Márton, domiciliat în Buda, şi-a
maghiarizat numele în Fejér (Albu); în 1857, pietrarul Goldberger Ferencz din
Pesta şi-a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); Oppenheim Alajos, gestionar
de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, şi Guttmann
Mihály, funcţionar la primăria din Kassa îşi schimbă numele în Bányai. În 1851,
Helley Ferencz, cu domiciliul în Pozsonyi, şi-a schimbat numele din maghiară în
germană, devenind Helly, şi tot atunci Szarvassy Frigyes, domiciliat în Pesta,
a devenit Gans. În 1855, Boskovits Leó, negustor în Pesta, a devenit Bunger; în
1856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s-a transformat în Stern;
în 1854, Negyelszki Lórincz din Sopron, maior pensionar, şi-a schimbat numele
în Niedzielsky; în 1853, contele Pálffy Ferencz, funcţionar la Ministerul de
Interne, şi-a luat numele de Lipót Daun-Pálffy; în 1854, Pfeffersamen Aron,
calfă de neguţător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska
din Pozsonyi a devenit Flette şi tot atunci soldatul Schwartz Márkus din Kassa
a devenit Tolvetzky. Amintim totodată că, în 1860, Rényi Rudolf, şeful cărţii
funciare din Kassa, şi-a schimbat numele în Schreiner, iar autorităţile din
Sopron 1-au obligat pe Egerváry József, nume ilegal luat, să revină la vechiul
său nume, Mausperger.
Pe măsura evoluţiei vieţii
noastre constituţionale, începând cu anul 1861, s-a redeşteptat tendinţa de
maghiarizare a numelui, iar mişcarea patriotică i-a dat un puternic imbold. 213
nume noi au fost adoptate în 1861 şi 332 de nume noi în 1862.
De la această dată, maghiarizarea
numelor a devenit mai lentă şi mai greoaie. Se ştie că, până în 1850, în ţara
ungurească nu exista timbru şi, după prima lege provizorie a timbrului (intrată
în vigoare la 1 octombrie 1850), fiecare cerere înaintată autorităţilor s-a
timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creiţari. Legea provizorie a timbrului a
suferit modificări în 1862 şi, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1863), valoarea timbrului pentru schimbarea numelui s-a
stabilit la 5 forinţi. Prin această majorare procesul de maghiarizare a numelor
a înregistrat o scădere. În anul 1863 s-a atins cifra de 130, în 1864 s-a ajuns
la 83, în 1865 la 67 şi în 1866 la 72. După inventarul Ministerului de Interne,
aprobările pentru schimbarea numelui date de autorităţile locale, de la 1853 la
1867, sfârşitul lunii februarie, arătau astfel: 1853-1; 1854-5; 1855-1;1856-1; 1857-2;
1858-3; 1859-0; 1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130;
1864-83; 1865-67; 1866-72;1867 până la sfârşitul lui februarie-21. Total = 933.
Maghiarizările de nume cu i sau
cu y s-au făcut adeseori fără gust, ca: Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi
(al locţiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), Iramfi (copilul iuţelii) etc. Se
întâlnesc, în schimb, şi dintre cei care au luat nume cu frumoasă rezonanţă
maghiară. Astfel: Karikás (rotofeiul), Biró (jude), Bodor, Pogány (păgân),
Bognár (dulgher), Pásztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute), Sipos
(fluier), Sulyok (greoiul), Boda, Rudas (oişteanu), Kún (neam aşezat între
Dunăre şi Tisa), Küzdö (luptătorul), Sass (vultur), Csengö (sonerie) etc.
Familia Trsztyenszky din
Nyiregyháza, cu cei şaptesprezece membri, şi-a schimbat numele în Nádasi, iar
familia Reményi, cu cei nouă membri ai săi, şi-a schimbat numele din Hoffmann. Cu privire la
ocupaţii şi câştiguri, cei mai mulţi dintre noii maghiarizaţi fac parte din
corpul funcţionarilor. Între aceştia numărăm subprefecţi, primari, notari principali,
secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann din
judeţul Bihor şi-a schimbat numele în Szitányi.
Cele 933 schimbări de nume
efectuate între 1853 şi 1867, categorisite după venituri şi ocupaţii, arată
astfel la sfârşitul lunii februarie: Funcţionari-151; Meseriaşi-99;
Comercianţi-80; Preoţi, profesori, învăţători-75; Medici-57; Elevi-48;
Avocaţi-40; Moşieri-39; Ingineri-19; Farmacişti-16; Proprietari de
restaurante-15; Soldaţi-9; Alţii, probabil intelectuali-39 etc.
După desemnarea, în 1867, al
celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat
un nou avânt şi mulţi cetăţeni veritabili s-au grăbit să-şi exprime deschis, pe
această cale, satisfacţia patriotică. De atunci, Ministerul de Interne Imperial şi Regal a pregătit, la
fiecare jumătate de an, cu regularitate, o listă oficială cu privire la
schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul
subprefecturilor judeţene şi la consiliul orăşenesc, în scopul de a ţine la zi oficiile
stării civile cu schimbările de nume, spre a fi înregistrate şi a se găsi în
permanenţă urma lor. După aceste publicaţii, la câte o jumătate de an, evoluţia
schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârşitul
anului a 1880, a fost următoarea: 1867 martie – 1868 sfârşitul anului –
522;1869 – 217; 1870 – 163; 1871 – 145; 187 – 134; 1873 – 140; 1874 – 139; 1875
– 175; 1876 – 152; 1877 – 193; 1878 – 191; 1879 – 213; 1880 – 293. Total =
2.677.
În viaţa noastră constituţională,
mişcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 şi 1862, precum şi în anii
1867 şi 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Şi după
această dată, cu o variaţie mai mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a
continuat, deoarece societatea şi ziarele s-au interesat mereu de acest proces,
dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne şi să ţină treaz interesul
public pentru maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la
realizarea practică a acestui proces.
În Szegedin (locul de naştere al
autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hiradé), autorul a făcut apel pentru
întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei
maghiarizări. El s-a referit la ordinul ilegal al împăratului Iosif al II-lea
din 23 iulie 1787, prin care aceştia au fost forţaţi să-şi ia nume germane şi
le-a atras atenţia că a sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a
dărâmării acelui zid al ruşinii ridicat de împărat cu de la sine putere spre
a-i despărţi de concetăţeni şi de a-şi dovedi pe această cale ataşamentul ferm
la naţiunea maghiară.
Acest apel a găsit un răsunet
favorabil în rândul evreimii şi în presa cotidiană, dar nici de data aceasta
n-a pornit o mişcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat
în îndeplinirea operaţiilor de maghiarizare a numelor. Totuşi, sămânţa a fost
aruncată şi, privind cifrele de mai sus, putem constata că numărul numelor
maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor.
http://axa.info.ro/istorie/cum-sa-maghiarizam-numele-de-familie/
May 5, Simon Telkes Category: Axa
3
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu