Matematica şi viaţa în
Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele
Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley,
această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se
intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al
prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul
complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o
scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.
Parintele Ieremia -
Manastirea Putna
Părinte Ieremia, cum a
venit pasiunea pentru matematică?
Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în
familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la
olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la
matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram
olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de după 1989 ai
acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un renume că
matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte buni la
început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am urmat
acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimiţând
dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la University of
California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC
Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.
După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa
la Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află biserica cu
moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem înainte să aplic pentru
America. Tot timpul cât am stat în America am mers în fiecare săptămână la acea
biserică.
Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul
Departamentului de matematică.
Viaţa în SUA şi
apropierea de mănăstire
V-aţi gândit încă de
acolo că o să vă faceţi monah?
Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult
diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe
care o întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de
singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple un
gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele lor sunt
altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert vezi un panou,
iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul. E multă singurătate
acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea implică distanţe enorme între
oameni.
Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să
ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta
nu există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost), care au
ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe, el se duce cu
maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau oriunde. În
California, distanţa de acasă până la magazinul de cumpărături este în medie de
30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte
apăsătoare şi rămâne o problemă pregnantă.
Pentru mine aceasta a fost o pregătire foarte bună; gândul
spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică să-l exprim chiar şi în
interiorul meu.
L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu
1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia
noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la ultima
scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispreţ
faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.
Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu
părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi
eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a
citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin modul
lui de a fi.
Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar
el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice
caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de veste este
în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De aceea eu am fost tot
timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât pentru cuvântul părintelui,
dar şi din motive interioare. Era de negândit pentru mine, privind din afară.
Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind, făgăduinţa aceasta este
copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi se părea un lucru de
negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii
total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe
Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar
El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.
Câţi ani aţi stat în
SUA?
Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare
an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în viaţă.
Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar el părea că-l
aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de sfaturile legate de
monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am întrebat într-un an la ce
mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.
În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era
bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri;
mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7
septembrie am venit la Putna.
Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai
lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă.
În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între
doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de
post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit nicăieri.
De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca
să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten care
rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii să
vezi ce faci cu bursa asta?“
În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în
Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o
mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu
părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins că şi
pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi venirea la
mănăstire au decurs lin pentru mine.
„Am trăit o răstignire
a minţii…“
Cum se împacă
matematica cu călugăria?
Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci
când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în viaţa
mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos. Eram deci
tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu
trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea am aflat cât de
multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi nu doar despre El, ci şi
despre tine, despre lume şi relaţia între toate acestea.
Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are
legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.
Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile
temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.
În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria
numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu
facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul matematicii
creşte. Matematica din liceu este destul de departe de matematica modernă
(părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi nivelul de abstractizare al
noţiunilor sunt de negândit pentru un om nefamiliarizat. Am trăit o răstignire
a minţii.
Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale?
Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti, să
spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în matematică este o
axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de elemente. Nu se poate
demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca axiomă. În natură, nimic
nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă. Totuşi, un matematician
lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca
atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu
un număr infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un
anumit procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare
element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa…
Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele raţionale, cele reale,
cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm abia la nivelul primului
semestru de facultate – şi toată multitudinea de concepte matematice.
Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări
succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia
lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei
Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele
lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi surprinde cum
trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.
Ştiinţa lucrează doar
cu aproximări ale realităţii
Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină,
de taina realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze
realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant, fizicienii
cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta,
explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a făcut-o Einstein, care a
folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic descoperit cu 50 de ani
înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine să
modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi asta pentru că
realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie.
Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.
Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti
încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în
faţa Lui?
Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de
taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.
Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând
matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte
uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o
mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre
păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.
Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La
doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am
zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la
început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt.
Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii,
lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru
că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt
un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul,
care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi
singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată
unde ai greşit.
Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am
rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după
ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă
în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.
„Mergi înainte cu
nădejde mai presus de orice nădejde“
Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că
tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului
este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi ia şi
doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize – nu ai cum să
observi toate detaliile de la început.
Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea
lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din exterior,
îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că drumul trece şi
prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa, te poate prinde şi
întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te întorci. Sunt momente în
viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi încoace, şi încolo, ai
epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că
ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca
Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21).
Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi,
am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva mai bun
nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni foarte mari.
Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu mai ai cum să fii
detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te cunoşti pe tine însuţi.
Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse părintele Arsenie înainte de a
pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“.
Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este
acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să
mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele
Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar
dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu nici un chip.
Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de vârf. Dacă reuşeşti
să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi, ai pierdut totul. E un prag
pe care trebuie să-l treci, dincolo de care este uşa.
Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic
nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate
resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli răspunsul tău;
cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum – mă refer la
calea matematicii.
Printre medaliaţi
Fields
Cum a fost mediul în care
aţi studiat la Berkeley?
Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni
importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi
Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări
matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de modeşti,
smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru din viaţa ta.
Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea;
orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am
întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la
fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi mecanica
cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică!“
Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele
universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât
nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de
experienţe genetice care se fac, mă înfior.
Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care
absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre
(pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne
aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile
sunt mult mai fine, mai personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii
şi vrei să trasezi un drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e
în regulă.
Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în
proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri
opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu
se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare la
oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi, trebuie să
rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar geniu fiind, adopţi
o postură cumva politică, ca să propagi anumite iluminări parţiale drept adevăr
imuabil. Un exemplu este Stephen Hawking.
Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am
învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se
descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o cu
Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea mi se
pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru Dumnezeu, pentru
că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a lumii, a noastră şi a
lui Dumnezeu.
Sursa: Ziarul Lumina –
http://www.ziarullumina.ro/interviu/ca-sa-creezi-trebuie-sa-ramai-modestie
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu