I. Tristetea (lype), dincolo de ceea
ce arata insasi cuvantul, este o stare a sufletului caracterizata prin
descurajare, slabiciune (astenie), greutate si durere sufleteasca, de mahnire,
lancezeala, apasare a sufletului, insotite cel mai adesea de neliniste si chiar
spaima.
Aceasta stare poate avea cauze multiple,
dar este intotdeauna o reactie patologica a puterii irascibile (thymos) sau a
puterii de a dori a sufletului (epithymia, epithymetikon, epithymeike dynamis),
fìind in primul caz o urmare a maniei (orge), iar in al doilea, o urmare a
neimplinirii unei dorinte. Ea poate fì iscata in suflet si de lucrarea
nemijlocita a demonilor sau se iveste aparent fara nici o pricina.
Sa examinam in detaliu aceste
etiologii.
1. Parintii au remarcat ca in
general tristetea vine din neimplinirea unei dorinte trupesti sau dintr-o
nadejde inselata. Placerea fìind legata de dorinta, putem spune, urmand lui
Evagrie Ponticul, ca
“tristetea este lipsirea de o
placere prezenta sau nadajduita”.
Ca rezultat al neimplinirii unei
dorinte trupesti – in sensul larg al termenului de trupesc, ca antonim al lui
“spiritual” – si al lipsirii de placerea legata de ea, tristetea vadeste
alipirea celui stapanit de ea de bunurile materiale, de valorile acestei lumi.
De aceea adesea tristetea este provocata de pierderea unui bun material sau de
orice neplacere de acest fel. Tristetea poate fì iscata si de poftirea
nepotolita a bunurilor altuia, fìe ele materiale, intelectuale, morale sau
spirituale. Ea poate fì de asemenea pricinuita de setea dupa onoruri, care nu
si-a aflat saturarea, fìind in acest caz legata de slava desarta si de
mandrie.
Tristetea insa nu se naste numai
din neimplinirea dorintei dupa un lucru anume; vine si dintr-o nemultumire mai
cuprinzatoare, din sentimentul de viata neimplinita, care arata ca tainicele
dorinte ale sufletului – al caror talc adevarat nu intotdeauna il pricepe omul
– n-au fost pe deplin ostoite. Tristetea de acest soi da nastere, pe plan
psihologic, la ceea ce se numeste indeobste depresie.
2. Parintii spun ca, in al doilea
rand, tristetea vine din manie, indeosebi din dorinta de razbunare neimplinita.
Chiar daca uneori e adusa de sentimentul ca prea ne-am maniat pentru un nimic,
cel mai adesea, dimpotriva, omul se intristeaza ca nu s-a maniat pe cat se
cuvenea, ca n-a dat pe fata tot focul din inima lui si nu L-a ranit, asa cum
voia, pe cel spre care s-a pornit cu manie. Jignirile isca si ele tristetea.
In aproape toate aceste cazuri,
patima aceasta arata alipire de sine, e legata de slava desarta si de mandrie,
ca si mania, de altfel, care o naste. Face vadita reactia eului frustrat in
dorinta sa de afìrmare, pretuit mai putin decat crede el ca i se cuvine.
Ranchiuna, de care e adeseori legata tristetea, se naste tocmai din mandria
ranita, iar mania, care-i si ea izvor al tristetii, de multe ori e semnul
dorintei de a redobandi pretuirea celorlalti si stima de sine. Tristetea apare
atunci ca expresie a sentimentului de esec sau de neputinta pe care-l incearca
eul in aceasta tentativa a sa de reabilitare de sine.
3. Se poate ca pricina tristetii sa
ramana nestiuta, si de aceea sa para lipsita de motiv.
„Cateodata - scrie Sfantul Ioan
Casian -, chiar fara sa existe un motiv care sa ne pricinuiasca aceasta cadere
[…], suntem apasati de o neasteptata tristete.”
Atunci limita dintre acest soi de
tristete si patima akediei, despre care vom vorbi mai jos, este foarte vaga.
4. Parintii spun ca diavolii isi au
si ei partea lor de lucrare in nasterea, dezvoltarea si staruirea tristetii.
Tristetea sufletului este de altfel unul dintre efectele imediate ale lucrarii
diavolesti. Putem spune si invers, ca orice stare de tristete a sufletului
este intotdeauna semnul unei lucrari dracesti, de mai mare sau mai mica
amploare.
Chiar daca evenimentele exterioare
pot isca si motiva tristetea, trebuie sa subliniem ca in realitate nu ele sunt
adevarata ei pricina; sunt numai prilejuri, nu cauza, care se afla numai si
numai in sufletul omului, mai precis in atitudinea pe care o are fata de
evenimentele exterioare, ca si fata de sine insusi. Chiar atunci cand demonii
sunt cei care isca si intretin starea de tristete, ei pot sa faca lucrul acesta
pentru ca afla in suflet un teren favorabil si benefìciaza de o anumita
participare – mai mult sau mai putin constienta – a vointei omului. Adesea
tristetea e in suflet mai inainte de a se repezi diavolii asupra lui, ei
nefacand altceva decat sa sporeasca patima.
Patima tristetii poate lua forma
extrema a deznadejdii (apognosis). Este una dintre cele mai grave manifestari
ale ei. Potrivit Parintilor, Satana are un mare rol in nasterea deznadejdii si
poate aduce sufletului, prin mijlocirea acestei stari, mari nenorociri.
Intr-adevar, intr-o asemenea stare, omul isi pierde nadejdea in Dumnezeu si
prin urmare se separa de El. In felul acesta, el lasa camp liber de actiune
demonilor si e sortit mortii spirituale. Sfantul Pavel spune ca
intristarea lumii aduce moarte (II
Cor. 7, 10).
Sursa de moarte spirituala,
deznadejdea, il poate face pe om sa-si curme viata trupeasca; facandu-l sa nu
mai astepte nimic de la viata, ii pune in suflet gandul sa-si puna capat
zilelor si-l mana la implinirea lui.
Efectele patologice ale tristetii
sunt mari si de temut. In afara de faptul ca naste in suflet inevitabil
deznadejdea si nenorocitele ei urmari, de e lasata sa sporeasca, aceasta
patima produce de la primele ei manifestari atitudini patimase, ca rautatea
fata de oameni, ranchiuna, acreala, amaraciunea, pomenirea raului, nerabdarea.
In felul acesta, ea perturba grav relatiile omului cu semenii sai.
Ca toate celelalte parimi, ea
intuneca sufletul, orbeste mintea si reduce considerabil puterea ei de
discernamant. Unul dintre efectele specifice este ingreunarea sufletului. Ea
produce de altfel in intreg omul o stare de astenie si moleseala, il face
fricos si-i paralizeaza activitatea.
B. Akedia se invecineaza atat de
mult cu tristetea, incat traditia ascetica apuseana, urmand Sfantului Grigorie
cel Mare, le socoteste una si aceeasi patima. Traditia ascetica rasariteana
insa le deosebeste, si pe drept. Termenul grec akedia a fost preluat in latina
sub forma acedia. Este greu sa i se dea o traducere in acelasi timp simpla si
completa; termenii „lene” si „plictis”, prin care este adesea redat in limbile
moderne, nu exprima decat in parte realitatea complexa desemnata de el. Akedia
este si lene, si plictis, dar si sila de viata, toropeala, descurajare,
lehamite, nepasare, somnolenta, dormitare, ingreunare a trupului si a
sufletului care-l mana pe om la somn, chiar daca nu s-a ostenit cu nimic.
Este in akedie o nemultumire de tot
si de toate. Celui stapanit de ea nimic nu-i mai trebuie, nimic nu-i mai place,
toate ii par searbade si plicticoase, iar viata lipsita de rost. Ca si starile
dinainte, si aceasta are pe plan psihic caracteristicile depresiei. O alta
trasatura a akediei, legata de cele precedente in masura in care astfel se
cauta in mod inconstient compensarea acelora, este aceea ca il face pe om
instabil din punct de vedere fìzic si psihic. Facilitatile sale sunt
inconstante; mintea, incapabila sa se fìxeze pe ceva anume, trece de la un
obiect la altul. De e singur, nu suporta sa ramana in locul in care se afla;
patima il mana sa iasa si sa bantuie dintr-un loc in altul. Adesea ajunge
pribeag si vagabond. Cauta cu orice pret intalnirea cu ceilalti oameni, sub
cuvant de trebuinta, chiar daca e lipsita de orice rost. Legaturile sale cu
semenii sunt de aceea usuratice, intretinute prin vorbire desarta si duh
iscoditor.
Akedia starneste in sufletul celui
imbolnavit de ea o mare si statornica sila de locul unde ii e dat sa
vietuiasca, nascoceste pricini de nemultumire si-l amageste cu gandul ca in
alta parte i-ar fi mult mai bine. Il face sa tanjeasca dupa meleaguri straine,
in care tot ce-i lipseste e, dupa cum socoate, lesne de aflat. Tot akedia il
face sa-si lase treburile – mai cu seama munca sa, care nu-i aduce nici o
bucurie – si sa caute altele, mai placute si mai atragatoare si care sa-l faca
in fine fericit… Trebuie sa observam insa ca in anumite cazuri akedia nu da
nastere unor astfel de factori compensatori, ci e insotita de o inchidere
totala in sine, de sila pentru tot ce inseamna activitate si miscare si de
refuzul oricarui contact cu exteriorul, factorii de inertie si de inapetenta
fìind mai puternici.
Oricare ar fi ele, starile legate
de akedie sunt insotite de neliniste si anxietate, care, alaturi de sila, sunt
caracteristicile fundamentale ale acestei patimi. Ceea ce distinge esential
akedia de tristete este faptul ca ea nu-i motivata de nimic precis, ca „mintea
e tulburata fara pricina”, cum spune Sfàntul Ioan Casian. Dar faptul ca ea nu
are motiv nu inseamna ca nu are cauza. Potrivit Parintilor, akedia are o
etiologie preponderent demoniaca. Pentru a putea actiona, are insa nevoie de un
teren prielnic, pe care il ofera mai ales sufletul iubitor de placeri si cel
stapanit de tristete.
Principalul efect patologie al
akediei este intunecarea intregului suflet (ca si in cazul tristetii): mintea e
cuprinsa de intuneric si orbita, sufletul invaluit in tenebre. Ratiunea isi
pierde puterea de discernamant si justa cunoastere a realitatii. Parintii au
constatat ca akedia, care este „molesire a sufletului” si „lancezeala a
mintii”, naste golul inimii, il face pe om delasator in toate si fricos. Daca
se insoteste cu tristetea, o sporeste, si asa mana usor la deznadejde. Grabnica
maniere a celui stapanit de ea este o alta bine stiuta urmare a ei.
Terapeutica duhovniceasca a
tristetii variaza potrivit cauzelor ei.
1. Prima cauza posibila a tristetii
este lipsirea de o placere prezenta sau dorita si deci, fundamental, pierderea
unui bun material, neimplinirea unei dorinte sau dezamagirea legata de o
nadejde trupeasca. In cazul unei astfel de etiologii, tratarea tristetii
implica esential renuntarea la dorinte si placeri „trupesti” si, legat de
aceasta, detasarea fata de „bunurile” materiale, mergand pana la dispretuirea
lor totala. Cum orice patima are la radacina ei o dorinta trupeasca de placere
a simturilor, e de la sine inteles ca tamaduirea tristetii este legata de
tamaduirea celorlalte patimi.
Omul supus carnii doreste cu
ardoare nu numai bunuri materiale, ci si onorurile si slava omeneasca, si
atunci cand am analizat patima tristetii am aratat legatura stransa pe care o
are ea cu patima slavei desarte, dezamagirile legate de neprimirea onorurilor
visate si a slavei de la oameni fìind o cauza frecventa a tristetii, atat
pentru cei care le au si ravnesc altele mai mari, cat si pentru cei care-si
viseaza sa li se stie numele. In acest caz, lecuirea de tristete se face prin
dispretuirea slavei de la oameni si a cinstirilor lumesti sau, si mai bine,
prin deplina nepasare fata de ele, fìe ca ai parte de ele, fie ca esti lipsit.
2. O a doua cauza esentiala a
tristetii este mania, fie ca simpla urmare a ei, fie ca urmare a unei jigniri,
luand in acest caz forma ranchiunii. In oricare dintre aceste cazuri, se cuvine
sa iertam pe cei ce ne-a jignit, sa lasam deoparte supararea si sa dam dovada
de bunavointa si iubire.
Decat sa-l invinuim pe cei care
ne-a jignit, mai degraba sa ne invinuim pe noi insine, recunoscand ca suntem
vrednici sa induram batjocuri pentru pacatele noastre si ca poate chiar noi
l-am starnit pe celalalt prin vreun cuvant sau gest nesocotit.
3. Pe langa tristetea ale carei
pricini sunt stiute, exista, dupa cum am vazut, si o tristete fara de pricina,
ivita in suflet fara motiv vadit. Pentru o astfel de tristete nu este un leac
anume, ci e nevoie de o terapeutica generala, care de altfel completeaza tratamentele
indicate in cazul celorlalte forme de tristete despre care am vorbit mai sus.
E important ca omul stapanit de tristete sa nu se inchida in sine, sporindu-si
astfel boala, ci sa-si deschida sufletul, sa-si descopere cugetele unui
duhovnic iscusit, sa vorbeasca cu el despre suferinta sa. Asa scapa de
gandurile negre si primeste prin cuvantul aceluia o mangiere pe care nimeni
altul nu i-o poate da.
Potrivit Parintilor, leacul de
capetenie al tristetii, oricare i-ar fi pricinile, este rugaciunea. Batranii
spun, din cercarea lucrului, ca psalmodia alunga mai cu seama tristetea adusa
sufletului de demoni, si ca rugaciunea inimii, lucrata cu luare-aminte si
trezvie, este cel mai bun leac pentru orice soi de tristete. Pentru tamaduirea
akediei, care, dupa cum am vazut, vatama toate puterile sufletului fi pune in
lucrare mai toate patimile, e nevoie de un tratament duhovnicesc divers.
Mai intai, boala trebuie scoasa la
iveala si reperata ca atare, pentru ca, neavand pricini anume, ramane adesea
nestiuta si de neinteles, cu atat mai mult cu cat are adesea drept efect
orbirea mintii si intunecarea sufletului. De aceea Sfantul Ioan Casian spune ca
acela care vrea sa stinga aceasta patima din sufletul sau trebuie „s-o smulga
grabnic din ascunzisurile inimii”.
Cand akedia se manifesta sub forma
somnolentei, omul trebuie sa se impotriveasca si sa nu cedeze somnului si
ingreunarii, si sa-si vada de treburile sale. Orice chip ar lua, dupa cum spune
Sfantul Ioan Casian, „experienta arata ca de ispita akediei nu scapam prin
fuga, ci numai impotrivindu-ne”. Impotrivirea fata de patima nu da niciodata
roade pe data. Biruinta asupra akediei presupune o lupta lunga si sustinuta. De
aceea lecuirea ei cere mai inti de toate rabdare si staruinta. Virtutea
rabdarii apare de altfel drept principalul leac al acestei patimi.
Nadejdea este si ea un alt leac
bun, alaturi de rabdare. Nu-i vorba doar de nadejdea ca mai devreme sau mai
tarziu vei fi izbavit de patima si iti vei afla odihna, ci de nadejdea in
bunatatile ce vor sa fie, care, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul, „aduce
la judecata” aceasta patima si „o omoara cu desavarsire”.
Un al treilea leac este pocainta,
plansul (penthos) si strapungerea inimii (katanyxis).
Frica de Dumnezeu este si ea un
antidot puternic contra acestei patimi; „nimic nu poate alunga asa de mult
trandavia ca frica de Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Scararul.
Printre leacurile prescrise de
Parinti este si lucrul mainilor (Sfàntul Ioan Casian mai ales lauda mult
foloasele muncii). Cu adevarat, munca il fereste pe om de plictis, de
nestatornicie, de moleseala si somnolenta, stari specifice acestei patimi. Ea
il deprinde pe om cu staruinta, cu sederea intr-un loc, cu indurarea greului,
cu luarea-aminte, insusiri pe care le cere viata duhovniceasca si pe care
akedia voieste sa le surpe. Munca se impotriveste direct lenei, unul dintre
chipurile akediei si izvor al multor rele.
Rugaciunea, in fine, este cel mai
bun si mai potrivit leac pentru akedie, pentru ca de boala aceasta nu se
izbaveste omul deplin decat prin harul lui Dumnezeu, care e rodul rugaciunii.
In lipsa rugaciunii, toate celelalte leacuri aduc o slaba alinare, si numai de
la ea isi iau puterea lucratoare. De aceea lupta cu aceasta patima, taria in
fata ei, rabdarea, nadejdea, plansul inimii, aducerea aminte de moarte, lucrul
mainilor, toate trebuie insotite de rugaciune, care le intemeiaza in Dumnezeu
si face sa nu mai fie simple stradanii omenesti.
Chiar daca in mod frecvent aflam o
legatura intre starile depresive si tristete si akedie, lucrurile nu trebuie
privite ingust si strict. Caci, pe de o parte, aceste stari pot fi legate de
factori spirituali care depasesc cadrul tristetii si akediei ca patimi si, pe
de alta parte, depresia poate avea cauze corporale sau somatice.
Unul dintre astfel de alti factori
spirituali care intervin in depresii este acela al sensului pe care omul il da
existentei sale. In domeniul psihoterapiei, acest fapt a fost in mod deosebit
subliniat de curentul califìcat drept „psihanaliza existentiala”.
Un alt factor important este natura
atasamentului pe care omul il are fata de sine, de semeni si de realitatile
acestei lumi.
Un al treilea factor este natura
relatiei omului cu aproapele.
Un al patrulea, valoarea pe care
gandeste omul ca o are in propriii sai ochi si ai altora.
Al cincilea este legat de
constiinta unei vinovatii proprii.
Analiza dezvoltata de Parinti pe
aceste teme inlesneste aprofundarea intelegerii lor, iar felul de vietuire
duhovniceasca pe care il recomanda ei da unele solutii care permit, daca nu
vindecarea deplina, cel putin ameliorarea unui numar de stari depresive sau
prevenirea lor. In vietuirea cu adevarat crestineasca, omului ii este dat sa
cunoasca si sa experieze adevaratul sens al vietii sale, care nu-i iluzoriu,
nici inselator, amagitor si dezamagitor, nici cale spre moarte, pentru ca ii e
dat de Cel ce este Logosul Insusi (altfel spus ratiunea de a fi, in dublu
sens, de obarsie si capat – si deci ratiune a sensului- fiecarei fapturi), de
Cel care a spus: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata (In 14, 6).
Vietuirea duhovniceasca il ajuta pe
om, prin lupta cu patimile, sa se desprinda din alipirile sale desarte,
amagitoare si pricinuitoare de boala, fìe de propria-i persoana, fìe de
ceilalti, fìe de lucrurile lumesti, si sa puna in locul lor, prin lucrarea
virtutilor, iubirea de Dumnezeu, de sine si de aproapele, in Domnul, si iubirea
celor duhovnicesti, neinselatoare si cu neputinta de rapit. Caci numai prin
iubirea si virtutile care-i sunt date se pot stabili legaturi nevatamatoare cu
semenii, ferite de teama, de neliniste ori de vrajmasie. Iubirea si rugaciunea
il incredinteaza tainic pe om ca Dumnezeu il iubeste, ca e de mare pret in
ochii Lui si de neinlocuit, si pretuirea Sa covarseste cinstirile omenesti.
Smerenia si pocainta il ajuta sa-si
vada limpede locul si rostul sau pe lume, ca nici sa se inalte, nici sa se
osandeasca pe sine pentru inchipuite greseli. Prin Taina Spovedaniei primeste
iertarea lui Dumnezeu si curatirea pacatelor in chip adeverit, afla pacea
launtrica si pune bun inceput vietii sale.
In fine, credinta si nadejdea il
apara pe om de infricosata deznadejde care duce la moarte, si in cele mai grele
imprejurari sa nu se scarbeasca de viata pe care Ziditorul sau i-a dat-o si
sa-si pastreze credinta in Dumnezeu, asteptand mantuirea adusa de Hristos
tuturor oamenilor, pana la unul, pentru care a si primit sa patimeasca El
Insusi in trup.
Aceste cateva consideratii dintre
multe altele posibile arata ca solutia pentru starile depresive care implica
cauze spirituale nu rezida numai in vindecarea de tristete sau de akedie, ci
intr-o terapeutica duhovniceasca globala, care cere lupta cu toate patimile –
toate legate intre ele – si, totodata, implinirea tuturor virtutilor. Se vede
asadar o data mai mult ca tamaduirea unei boli psihice legate de o boala
spirituala nu poate fi rodul unei terapeutici partiale, ci tine de ansamblul
vietii ascetice, care, la randul ei, nu poate fi despartita de viata Bisericii.
Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/08/20/tristetea-si-acedia-cauze-manifestari-terapeutica-duhovniceasca-jean-claude-larchet/
Va prezint cateva carti deosebite de psihologie care trateaza problemele psihice din punct de vedere crestin. Veti putea vedea c\efectele pacatului asupra sufletului. Psihoterapia crestina nu exclude tratamentul medicamentos ci identifica problema - si vindeca rana lasata de pacat prin metodele Sfintilor Parinti. E de remarcat faptul ca Psihologia ca si Stiinta a aparut destul de recent. Probleme psihice au existat de cand e lumea si au fost tratate ca atare.
Pentru a afla mai multe lucruri despre carti sau pentru a le comanda dati click pe titlu.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos din Grecia
Psihologia existentialista si psihoterapia ortodoxa
Mitropolitul Hierotheos Vlachos din Grecia
Psihologia existentialista si psihoterapia ortodoxa
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu