AMORIŢI. Un
popor din Canaan (Geneza 10:16), menţionat adesea alături de hetiţi, fereziţi,
etc, duşmanii lui Israel (Exod 33:2). Ei erau împrăştiaţi în zona deluroasă de
amândouă părţile Iordanului (Numeri 13:29). Avraam a făcut un legământ cu
amoriţii de la Hebron şi cu ajutorul lor a învins pe cei patru regi care au
atacat oraşele din câmpia Mării Moarte, inclusiv oraşul amorit Haţaţon-Tamar
(Geneza 14:5-7). Numele acesta a fost folosit şi ca un termen general pentru
locuitorii Canaanului (Geneza 48:22; Iosua 24:15). Ezechiel descrie corect
populaţia amestecată a Palestinei (amestecare cauzată în principal de
infiltraţiile permanente dinspre stepele răsăritene) când spune că Ierusalimul
este fiica amoriţilor şi a hetiţilor (Ezechiel 16:3,45).
În timpul celei
de-a doua jumătăţi a mileniului al 3-lea î.Cr., inscripţiile sumeriene şi
acadiene se referă la amoriţi (sum. mar-tu, acad. amurru) şi spune că sunt
oameni ai deşertului, neobişnuiţi cu viaţa civilizată, cu grâne, case, cetăţi,
stăpâniri. Ei îşi aveau reşedinţa în munţii Basar, probabil Jebel Bishri la N
de Palmyra. În jurul anului 2000 î.Cr. aceste popoare care s-au infiltrat vreme
de secole, au atacat Babilonia. Prăbuşirea unei dinastii puternice din Ur,
dinastia a 3-a, s-a datorat în parte lor şi ei au preluat stăpânirea câtorva
cetăţi (de ex. Larsa). La *Babilon a fost instalată o dinastie „amorită"
şi cel mai puternic rege din această dinastie, Hammurapi, a cucerit celelalte
două state „amorite" importante, Assur şi Mari (cca. 1750 î.Cr.). Prezenţa
amoriţilor poate fi descoperită prin dovezi lingvistice, în principal
onomastice. Deşi acestea nu sunt întotdeauna dovezi demne de încredere sau
convingătoare, este clar că aceste dinastii au fost de origine apuseană,
Hammurapi fiind numit „amorit" într-un text contemporan lui. Cele 20.000
de texte găsite la *Mari sunt scrise în cea mai mare parte în limba acadiană,
cu multe influenţe semitice apusene. Formele numelor personale obişnuite în
aceste texte arată că numele patriarhilor au urmat tipare bine cunoscute.
Textele Mari dau informaţii despre triburile nomade din Siria, dintre care
remarcăm Mare; Yamina (sau poate Bene-Vamina) care avea legături cu regiunea
Mt. Basar. Un alt grup s-a aşezat în Liban şi s-a ocupat cu comerţul cu cai.
Acest regat a dăinuit până în perioada scrisorilor de la Amarna şi a celei de-a
19-a dinastii din Egipt, unde este înscris tributul primit de la statul Amor.
Capitala acestui stat se pare că a fost portul (Sumur) (oraşul modern Tell
Kazel), la S de Arvad. Aceasta este ţara menţionată în Iosua 13:4.
Agitaţia
generală din perioada 2100-1800 î.Cr., atât în Mesopotamia cât şi în Palestina,
a fost strâns legată de migraţiile tot mai mari ale amoriţilor. Faptul că o
anumită perioadă de timp între prima parte a Epocii Bronzului şi mijlocul
acesteia câteva oraşe din Palestina nu au fost locuite, a fost cauzat de
migraţiile unor popoare nomade care au lăsat multe morminte în urma lor, dar
prea puţine clădiri. Vasele de lut ale acestor popoare au afinităţi clare cu
vasele de lut din Siria, ceea ce poate fi un indiciu că aceştia erau un popor
înrudit cu sirienii, adică amoriţii (vezi K. M. Kenyon, Amorites and
Canaanites, 1966; W. G. Dever, HTRM, 1971, p. 197-226). Călătoriile lui Avraam
pot fi plasate în timp în ultima parte a acestei perioade.
Pe vremea
invaziei israelite în Palestina, regii amoriţi (Sihon din Hesbon, şi Og din
Basan) stăpâneau peste cea mai mare parte a Transiordaniei (Iosua 12:1-6;
Judecători 1:36). Cucerirea acestor două regate a fost prima etapă în ocuparea
Ţării Promise şi a fost considerată un eveniment de cea mai mare importanţă în
istoria Israelului (Amos. 2:9; Psalmul 135:11; 136:19). Gad, Ruben şi jumătate
din seminţia lui Manase au ocupat acest teritoriu (Numeri 32:33), iar mai
târziu a constituit una dintre cele douăsprezece regiuni care aprovizionau
curtea lui Solomon (1 Împăraţi 4:19). Locuitorii din Ai sunt numiţi amoriţi
(Iosua 7:7), iar Ierusalimul, Hebronul, Iarmutul, Lachişul şi Eglonul erau
principate amorite pe care Israelul le-a biruit (Iosua 10:1-27). Amoriţii din N
l-au ajutat pe regele din *Haţor (Iosua 11:1-14). După ocuparea ţării, amoriţii
au devenit servitori şi au fost asimilaţi treptat (1 Împăraţi 9:20). Amintirea
relelor făcute de ei a persistat şi a furnizat un element de comparaţie pentru idolatria
lui Ahab şi Manase (1 Împăraţi 21:26; 2 Împăraţi 21:11; cf. Geneza 15:16).
Invaziile
altor popoare în Mesopotamia - casiţii, huriţii şi indo-europenii - invazia
israeliţilor în Palestina şi a arameilor în Siria au dus la slăbirea puterii
amoriţilor care, în jurul anului 1000 î.Cr., nu mai erau o putere. Numele lor a
persistat în scrierile acadiene ca un nume pentru Siria-Palestina, până când a
fost înlocuit de Hatti (Hetit); numele lor a fost de asemenea sinonim cu
„Apusul".
BIBLIOGRAFIE
S. Moscati,
The Semites in Ancient History, 1959; J. R. Kupper, Les Nomades en Mésopotamie
au temps des Rois de Mari, 1957; recenzie de A.Goetze, JSS 4, 1959, p. 142-147;
I. J. Gelb. JCS 15, 1961, p. 24-47; M. Liverani în POTT, p. 100-133.
Sursa: http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/amoriti.html
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu