Care este porunca
intai?
Porunca intaia este aceasta: “Eu
sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamantul Egiptului si din casa
robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!” (Ies. 20, 2-3).
Ce invata aceasta porunca?
Aceasta porunca invata ca
Dumnezeul cel din ceruri este adevaratul si singurul Dumnezeu, Caruia se cuvine
slujirea si slava dumnezeiasca, si opreste inchinarea la alti dumnezei
nascociti de mintea intunecata de pacat (idoli). Crestinul trebuie, deci, sa
creada, sa nadajduiasca si sa-L iubeasca numai pe Dumnezeu, mai presus de
orice; numai Lui sa-I inchine toate gandurile, simtirile si dorintele sale si
sa nu se lepede de El, oricate suferinte s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta
cere crestinului sa-si impodobeasca viata cu cele trei virtuti teologice:
credinta, nadejdea si dragostea, singurele in stare sa-l pastreze in legatura
stransa si continua cu Dumnezeu.
Cine pacatuieste impotriva
acestei porunci?
Impotriva acestei porunci
pacatuieste: 1) Cel ce se inchina la idoli; 2) Cel ce, cu stiinta si vointa,
crede altfel decat invata Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, adica ereticii; 3)
Cel ce se leapada de invatatura crestina (apostatii); 4) Cel ce nu asculta de
randuielile bisericesti cuprinse in canoanele Sfintei noastre Biserici
(schismaticii); 5) Cel ce e stapanit de credinte desarte (superstitii) si
alearga la tot felul de descantece, vrajitorii, chemarea spiritelor celor morti
si alte lucruri de felul acesta; 6) Cel ce este stapanit de nadejdea gresita
ca, oricat ar pacatui, Dumnezeu il va ierta, caci El este bun, precum si cel ce
pierde nadejdea ca Dumnezeu il mai poate ierta vreodata pentru pacatele facute
si de aceea nu se mai osteneste pe calea binelui; 7) Cel ce se iubeste pe sine
mai mult decat pe Dumnezeu.
Se opreste oare prin porunca
intai cinstirea ingerilor si a sfintilor?
Nu, caci cinstirea data lor este
– precum s-a aratat mai inainte – alta decat aceea care se da lui Dumnezeu.
Ingerilor si sfintilor se roaga crestinul numai pentru ca acestia sa
mijloceasca pentru el catre Dumnezeu, prin rugaciunile lor.
Care este porunca a
doua?
Porunca a doua este aceasta: “Sa
nu-ti faci chip cioplit si nici asemanare a vreunui lucru din cate sunt in cer,
sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant!
Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti lor” (Ies. 20, 4-5).
Ce invata porunca aceasta?
Porunca a doua invata ca
crestinul nu trebuie sa se inchine la idoli, adica la lucruri facute de maini
omenesti sau la alte fapturi ale lui Dumnezeu, pe care sa le socoteasca
inzestrate cu puteri dumnezeiesti. Se opreste adica idololatria, atat de
raspandita pe vremea cand Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.
Dar ce inteles poate sa aiba
aceasta porunca la crestini?
Este drept ca crestinii nu se mai
gandesc astazi la zei mincinosi, adica la idoli, asa cum credeau unele popoare
din vechime. Dar cuvantul “idol” a primit in crestinism si un alt inteles. De
pilda, iubirea de argint, este numita de Sfantul Apostol Pavel “inchinare la
idoli” (Col. 3, 5); tot asemenea lacomia la mancari si bauturi, caci dumnezeul
lacomului este pantecele (Filip. 3, 19). Deci, banii, mancarea, hainele si alte
lucruri care l-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe buna
dreptate ca idolii lui. De aceea, ca sa
nu fie invinovatit de idololatrie, crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu
mai presus de orice.
Nu cumva prin cinstirea icoanelor
crestinii calca in vreun chip porunca aceasta?
Nu, caci – precum s-a aratat –
crestinii nu se inchina materialului din care sunt facute icoanele, nici
zugravelilor de pe lemn, ci persoanelor al caror chip este zugravit pe icoane.
Porunca aceasta nu opreste
cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentari ale unor fiinte reale
(Dumnezeu, sfintii) si despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotarat:
«Este permis si chiar bineplacut inaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor
icoane sfinte nu li se da insa adorarea (inchinarea) care se cuvine numai lui
Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei infatisate pe
icoana, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».
Care este porunca a
treia?
Porunca a treia este: “Sa nu iei
numele Domnului Dumnezeului tau in desert, ca nu va lasa Domnul nepedepsit pe
cel ce ia in desert numele Lui” (les. 20, 7).
Ce invata porunca aceasta?
Aceasta porunca invata ca este
oprit a huli numele lui Dumnezeu, adica a-l rosti fara cinstea cuvenita. lata
si temeiul acestui lucru: Numele oricarei fiinte sau lucru trezeste in noi ceva
din acea fiinta sau lucru. Asa se intelege ca anumite cuvinte au in ele ceva
frumos si atragator. De pilda cuvantul “mama” sau “tata” trezesc in inima celui
care le rosteste o mare bucurie si pretuire. Cu atat mai frumos este pentru
adevaratul crestin numele Tatalui ceresc, Care i-a dat viata si binecuvantarile
ceresti si Care este izvorul a toata sfintenia si dragostea.
De aici intelegem ca si numele
lui Dumnezeu este sfant, precum Dumnezeu insusi este sfant.
In ce chip se poate lua numele
lui Dumnezeu in desert?
Numele lui Dumnezeu se poate lua
in desert prin:
1) Purtarea necuviincioasa in biserica;
2) Necinstirea lucrurilor sfinte;
3) Cartirea impotriva randuielilor lui
Dumnezeu;
4) Injuraturi sau blesteme;
5) Nesocotirea fagaduintelor facute in
numele lui Dumnezeu;
6) Juramant mincinos, adica atunci cand
luam pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este adevarat;
7) Calcarea juramantului cu stiinta si
vointa;
8) Intrebuintarea cu usurinta a
juramantului, atunci cand Dumnezeu este luat ca martor si chezasie pentru
lucruri neinsemnate.
Juramantul este, oare, oprit cu
desavarsire?
Juramantul nu este oprit atunci
cand se face dupa voia lui Dumnezeu, adica atunci cand nu se face pentru un
lucru neinsemnat si cand cel ce jura este hotarat sa spuna numai adevarul.
Insusi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, dupa cum spune Sfanta Scriptura: “Dumnezeu,
cand a dat fagaduinta lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe
care sa Se jure, S-a jurat pe Sine insusi” (Evr. 6, 13). Mantuitorul S-a jurat,
de asemenea, la judecata, ca este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea
si Sfintii Apostoli s-au jurat, intarind prin aceasta adevarurile propovaduite
(Rom. 1, 9; 1 Cor. 1, 23; Gal. 1, 20).
Cand Mantuitorul a spus: “Sa nu
va jurati nicidecum… ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da; si ceea ce
este nu, nu; iar ce e mai mult decat aceasta de la cel rau este” (Matei 5, 34,
37), El nu a oprit cu desavarsire juramantul, ci numai juramantul facut cu
usurinta si pentru lucruri neinsemnate si neadevarate. Juramantul drept si
facut pentru lucruri inalte fiind o fapta de slujire a lui Dumnezeu, caci prin
el se recunoaste ca Dumnezeu este atotstiutor si atotprezent, trebuie tinut cu
sfintenie. Calcarea lui este pacat, dupa cum pacat este si juramantul mincinos
(Zah. 5, 4). De aceea, crestinul trebuie sa se fereasca de a jura cu usurinta
sau in chip mincinos.
Ce este fagaduinta sau votul?
Fagaduinta sau votul este
indatorirea cu care crestinul se leaga de buna voie in fata lui Dumnezeu sa
faca o fapta de o deosebita vrednicie morala, drept recunostinta pentru
binefacerile primite. Fagaduinta nu poate cuprinde fapte la care omul este deja
indatorat prin porunci si nici fapte lipsite de pret moral. Fagaduinta se poate
face de catre orice credincios; ea este un mijloc pentru intarirea vointei in
virtuti, pentru aratarea evlaviei adevarate si duce la desavarsirea morala.
In Sfanta Scriptura gasim multe
pilde de fagaduinte facute de barbati evlaviosi. Astfel, Iacov, desteptandu-se
din visul sau, fagaduieste ca piatra care i-a slujit drept capatai o va face
altar de inchinare lui Dumnezeu (Fac. 28, 20-22); iar Sfantul Apostol Pavel
si-a tuns parul capului, pentru implinirea unei fagaduinte (Fapte 21,
23-26). Fagaduinta facuta trebuie
implinita, caci altfel inseamna lipsa de credinta si de ascultare pe care le
datoram lui Dumnezeu. “De vei da fagaduinta Domnului Dumnezeului tau, sa nu
intarzii a o implini, caci Domnul Dumnezeul tau o va cere de la tine si pacat
vei avea asupra ta” (Deut. 23, 21-22).
De aceea, inainte de a face o fagaduinta, crestinul sa gandeasca bine
daca e buna si daca o poate indeplini, caci “Mai bine sa nu fagaduiesti, decat
sa nu implinesti ce ai fagaduit” (Eccl. 5, 4).
Care este porunca a
patra?
Porunca a patra este aceasta:
“Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile si-ti fa
in acelea toate treburile tale, iar ziua a saptea este odihna Domnului
Dumnezeului tau; sa nu faci in acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tau,
nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau,
nici orice dobitoc al tau, nici strainul care ramane la tine. Ca in sase zile a
facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele, iar in
ziua a saptea S-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul ziua a saptea si a
sfintit-o” (Ies. 20, 8-11).
Ce invata porunca aceasta?
Aceasta porunca invata doua
lucruri, si anume: datoria muncii in timpul celor sase zile ale saptamanii si
datoria de a sarbatori ziua a saptea, ca zi de odihna, inchinata Domnului.
Este munca o datorie pentru
crestin?
Da, munca este o datorie pentru
fiecare crestin, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: “Daca cineva nu vrea
sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3, 10).
Cand a dat Dumnezeu porunca
muncii?
Dupa invatatura Sfintei noastre
Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii inca de la inceput, cand l-a
asezat in gradina raiului “ca s-o lucreze si s-o pazeasca” (Fac. 2, 15).
Aceasta inseamna ca omul avea indatorirea sa munceasca si inainte de caderea in
pacat. Fireste ca munca aceea nu era deloc obositoare si grea; totusi, era o
indatorire de viata. Dupa savarsirea pacatului stramosesc insa, cand puterile
omului au slabit si pamantul a fost blestemat din pricina pacatului, munca s-a
facut mai cu greutate, omul trebuind sa-si castige cele trebuincioase vietii
sale “in sudoarea fetei” (Fac. 3, 19). Astfel este lesne de inteles ca, din
pricina asprimii ei, munca n-a fost facuta cu placere. Lumea veche cauta sa
scape de ea, o privea ca o injosire, se rusina de ea si o lasa pe seama
sclavilor.
Cum este considerata munca in
invatatura crestina?
Invatatura crestina a schimbat
parerea din vechime asupra muncii. Mantuitorul a aratat munca drept lucru
sfant, cand a zis: “Tatal Meu pana acum lucreaza; si Eu lucrez” (Ioan 5, 17) si
a ridicat-o din nou la cinstea data ei de Dumnezeu. Dupa traditia crestina,
Mantuitorul insusi a lucrat pana la varsta de 30 de ani in atelierul de
tamplarie al batranului Iosif din Nazaret, iar pe Ucenicii Sai si i-a ales
dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu
bratele. De altfel; Sfanta Scriptura este plina de pilde indemnatoare la munca:
“Cea mai scumpa comoara pentru om este munca” (Pilde 12, 27).
Ce foloase aduce omului munca?
Prin munca, omul isi castiga in
chip cinstit cele ale traiului si isi dezvolta puterile trupesti si sufletesti.
Munca este, apoi, izvor de virtuti. Ea lumineaza mintea, intareste vointa,
inalta simtamintele, aduce rabdare, barbatie, stapanire de sine, potoleste
patimile si inlatura ispitele. Dupa invatatura crestina, se cuvine aceeasi
pretuire atat muncii cu bratele, cat si muncii cu mintea, caci amandoua aceste
feluri de munca aduc foloase si inalta viata omului.
Ce invata Biserica noastra despre
rasplatirea muncii?
Potrivit cuvantului
Mantuitorului: “vrednic este lucratorul de plata sa” (Luca 10, 7), Biserica
noastra invata ca muncitorul trebuie sa fie platit, dupa merit, pentru munca
sa. Nedreptatirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca
lui si asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt pacate strigatoare la
cer, dupa cum spune Sfanta Scriptura: “Iata, plata lucratorilor care au secerat
tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigatele seceratorilor
au intrat in urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).
Crestinismul cere munca de la
fiecare credincios, pretuieste munca dupa merit si socoteste lenea si trairea
din munca altora drept un mare pacat.
Dar crestinismul mai invata ca nu trebuie sa uitam nici de sufletul nostru.
“Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde
sufletul?” (Marcu 8, 36). Munca este o
indatorire de viata, dar grija pentru mantuirea sufletului este datoria cea mai
mare a crestinului.
De aceea, porunca a patra cere
crestinului ca, dupa zilele de oboseala a bratelor si a mintii pentru
castigarea in mod cinstit a celor trebuincioase vietii, sa se opreasca intr-o
anumita zi de la munca sa obisnuita, sa mearga la biserica, sa se inchine lui
Dumnezeu si sa-si hraneasca sufletul cu invataturile cele sfinte. Aceasta o
cere crestinului si porunca intai bisericeasca. Dupa sfanta slujba, se cuvine
ca crestinul sa se odihneasca trupeste si sufleteste, impodobindu-se cu facerea
de fapte bune in slujba aproapelui.
Care este ziua de odihna?
In Vechiul Testament, poporul
evreu a tinut si tine si astazi, ca zi de odihna, sambata, in amintirea
eliberarii sale din robia Egiptului.
Crestinii insa tin Duminica, fiindca in aceasta zi a inviat Mantuitorul
din morti, aducand izbavirea din robia pacatului. Iar faptul acesta este de cea
mai rnare insemnatate pentru ca, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: “Daca
Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si
credinta noastra” (I Cor. 15, 14).
Cum ca Mantuitorul a inviat in
ziua Duminicii marturisesc limpede toti Sfintii Evanghelisti: “Iar in ziua
intaia a saptamanii, Maria Magdalena a venit la mormant, dis-de-dimineata,
fiind inca intuneric, si a vazut piatra rasturnata de pe mormant” (Ioan 20, 1;
cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16, 1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele “ziua intaia a
saptamanii” sau “intr-una din sambete” exprima duminica, fiindca evreii numeau
“sabat” sau “sambata” atat ziua a saptea, cat si intreaga saptamana. Iar zilele
saptamanii le numeau astfel: Intaia zi dupa sambata, adica duminica, o numeau
“intaia a sambetei” sau “intaia a sambetelor” sau “una dintre sambete”. A doua
zi dupa sambata sau luni o numeau a doua a sambetei, si asa mai departe. Din
aceasta se intelege ca Mantuitorul a inviat in ziua de duminica.
Apoi Duminica mai are insemnatate
deosebita pentru crestini deoarece intr-o zi de duminica S-a pogorat Duhul
Sfant peste Sfintii Apostoli (Fapte 2, 1-4).
Crestinii tin duminica drept zi de odihna inchinata lui Dumnezeu, chiar
de pe timpul Sfintilor Apostoli, dupa cum citim tot in Sfanta Scriptura: “In
ziua intaia a saptamanii, adunandu-ne noi sa frangem painea, Pavel, care avea
de gand sa plece a doua zi, a inceput sa le vorbeasca si a prelungit cuvantul
lui pana la miezul noptii” (Fapte 20, 7). “A frange painea» inseamna ca
Ucenicii se adunau sa faca rugaciuni, sa savarseasca Sfanta Liturghie si sa se
impartaseasca. Prin urmare, Sfanta Liturghie se facea in zilele de duminica.
Deci, tinand duminica in locul
sambetei, crestinii nu calca nicidecum porunca a patra, caci ei traiesc dupa
randuielile Mantuitorului si ale Sfintilor Sai Apostoli. Tot ca zile ale
Domnului trebuie socotite, afara de duminici, si celelalte sarbatori randuite
de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa.
Care este porunca a
cincea?
Porunca a cincea este: “Cinsteste
pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe
pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie” (les. 20, 12). Cele patru porunci dumnezeiesti despre care
s-a vorbit pana acum au aratat datoriile crestinului fata de Dumnezeu, cuprinse
pe scurt in datoria dragostei fata de El.
Curatia si taria dragostei fata de Dumnezeu se adevereste insa prin
dragostea fata de oameni, caci: “Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe
fratele sau il uraste, mincinos este!
Pentru ca cel ce nu iubeste pe
fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cum poate
sa-L iubeasca? Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa
iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai intai
trebuie iubiti parintii, care ne-au nascut si ne-au crescut si, ca atare, dupa
Dumnezeu, sunt binefacatorii nostri cei mai mari, in viata pamanteasca. Din aceasta pricina, cele sase porunci
dumnezeiesti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea fata de oameni, incep
cu porunca de a cinsti parintii.
Ce inseamna a cinsti pe parinti?
A cinsti pe parinti inseamna:
1) A-i iubi, adica a le dori si
face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii;
de aceea o si gasim la toate popoarele, chiar si la toate vietuitoarele, oricat
de salbatice ar fi ele.
2) A asculta de ei. “Copii,
ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate” (Efes. 6,
1). “Fiule, pazeste povata tatalui tausi nu lepada indemnul maicii tale” (Pilde
6, 20).
3) A nu-i supara cu ceva si a ne
purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine.
“Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii, ca a
grait de rau pe tatal sau si pe mama sa si Sangele sau este asupra sa” (Lev.
20, 9).
4) A-i ajuta la nevoie,
mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le batranetile. “Fiule, sprijineste pe
tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui” (Int. Sir. 3, 12). Pilda in
privinta aceasta este insusi Mantuitorul Hristos, cand, rastignit pe Cruce, a
incredintat pe sfanta Sa Maica ucenicului Sau prea iubit, Ioan, ca sa aiba
grija de ea (Ioan 19, 26-27).
5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru
ajutorarea lor, cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru odihna sufletelor
lor, implinindu-le vointa cea din urma si pastrandu-le frumoasa amintire.
De ce la porunca despre cinstirea
parintilor Dumnezeu adauga, ca ceva deosebit, fagaduinta fericirii si a vietii
indelungate?
Dumnezeu adauga fagaduinta
aceasta pentru a indemna si mai mult la implinirea poruncii, caci pe ea se
intemeiaza buna randuiala in familie si in orice fel de viata obsteasca.
Pe cine mai trebuie sa cinsteasca
copiii asemenea parintilor lor?
Copiii au datoria sa cinsteasca,
asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija
de binele si fericirea lor. Asa sunt: preotii, care se ingrijesc de mantuirea
lor sufleteasca, invatatorii, care le lumineaza si imbogatesc mintea cu
invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez etc.
Dar parintii au datorii fata de
copii?
In cele zece porunci nu gasim o
porunca deosebita cu privire la datoriile parintilor fata de copii. Dar nici
nu-i nevoie, fiindca acestea sunt ceva foarte firesc. Daca si animalele isi fac
datoria de a hrani si creste puii lor, cu atat mai mult trebuie sa faca aceasta
omul, care este faptura cea mai aleasa a lui Dumnezeu, inzestrata cu judecata.
Dupa cum dragostea copiilor fata
de parinti este o porunca, la fel si dragostea parintilor fata de copii este
tot o porunca a legii firesti. Din ea rasar simtamintele cele mai alese, pe
care invatatura crestina cauta sa le indrepte spre slava lui Dumnezeu si
fericirea credinciosilor Sai. Dupa invatatura Bisericii, copiii sunt un dar
dumnezeiesc de mare pret; de aceea grija parintilor pentru ei inseamna o mare
raspundere.
Care sunt datoriile parintilor
fata de copii?
Aceste datorii sunt, pe scurt,
urmatoarele:
1) Sa-i iubeasca, sa se
ingrijeasca de buna lor stare trupeasca, de hrana, imbracamintea si sanatatea
lor, caci: “Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de casnicii sai
s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios” (I Tim. 5, 8).
2) Sa le dea un mijloc de a
castiga in chip cinstit cele trebuincioase traiului.
3) Sa le dea o crestere buna,
pentru a-i face cetateni vrednici ai patriei pamantesti si ai patriei ceresti.
Temelia bunei cresteri a copiilor
o pun parintii prin sfaturile si pilda vietii lor, laudand, mustrand si la
nevoie chiar si pedepsind, caci: “Care este fiul pe care tatal sau nu-l
pedepseste?” (Evr. 12, 7). Indeosebi, credinciosii trebuie sa se ingrijeasca de
buna crestere a copiilor si in cele religioase si morale, dupa cuvintele
Sfantului Apostol Pavel: “Parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri,
ci cresteti-i intru invatatura si certa-rea Domnului” (Efes. 6, 4). Invatatura
si pilda buna a parintilor se intiparesc adanc in inima copiilor si-i deprind la
viata cinstita.
Care este porunca a
sasea?
Porunca a sasea este: “Sa nu
ucizi” (Ies. 20, 13).
Ce invata porunca aceasta?
Viata pamanteasca este cel mai
mare bun al omului si temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate
invrednici cineva pe pamant. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu
fiind Creatorul vietii omenesti, numai El, si nu omul, are drepturi nemarginite
asupra ei. Apoi, viata pamanteasca este
timpul de pregatire pentru viata vesnica. In aceasta se cuprinde pretul mare al
vietii pamantesti pentru crestini. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: «Vrei sa
stii pentru ce este de pret aceasta viata?
Fiindca este pentru noi temelia
vietii viitoare si prilej si loc de lupta si alergare pentru cununile ceresti»
(Sfantul Ioan Gura de Aur, Catre poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G.,
XLVin, col. 86). Fiind un dar al lui
Dumnezeu si avand un pret atat de mare, pastrarea si ingrijirea vietii, pentru
timpul randuit ei de Dumnezeu, este si o datorie si un drept al fiecarui
credincios. Tocmai aceasta cere Dumnezeu
prin porunca a sasea din Decalog, cand opreste uciderea.
Cate feluri de ucidere sunt?
Sunt doua feluri de ucidere:
trupeasca si sufleteasca. Uciderea trupeasca inseamna ridicarea vietii
aproapelui cu orice fel de arma, sau lovirea si ranirea lui, care-i aduc mai
tarziu moartea. Tot ucidere a aproapelui
inseamna:
1) Istovirea lui printr-o munca
ce-i intrece puterile trupesti si astfel ii grabeste sfarsitul;
2) Purtarea cu asprime fata de
el, ceea ce-l amaraste si, de asemenea, ii poate scurta viata;
3) Lasarea lui sa moara de foame,
fie ca nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie ca nu i se da putinta sa si
le castige singur;
4) Orice fapta care-i
primejduieste si nimiceste viata;
5) Ucidere inseamna si avortul,
cu buna stiinta si voie.
Ce inseamna uciderea sufleteasca?
Uciderea sufleteasca inseamna
pilda rea, prin vorbe si fapte necuviincioase, prin care se da aproapelui
pricina de a se abate din calea cea buna si a pacatui, ceea ce ii aduce moartea
sufletului, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care zice: “Pacatul, odata
savarsit, aduce moarte” (Iacov 1, 15). Cu privire la aceasta, Mantuitorul
spune: “Cine va sminti pe unul dintre acestia mici, care cred in Mine, mai bine
i-ar fi lui de si-ar lega de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in mare”
(Marcu 9, 42). Tot ucidere sufleteasca
inseamna: pizma, mania, clevetirea si ura aproapelui, caci “Oricine uraste pe
fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15).
Porunca a sasea opreste numai
uciderea aproapelui?
Nu. Aceasta porunca opreste si
sinuciderea, adica nimicirea cu buna stiinta si voie a vietii proprii. Caci
daca este impotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea noua, cu atat
mai mult este impotriva firii a ne ucide pe noi insine. Dupa invatatura Sfintei
noastre Biserici, viata noastra este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, si deci
nu avem voie sa facem cu ea ce voim.
Este si o sinucidere sufleteasca?
Da, si anume atunci cand omul
consimte sa traiasca in pacat, caci: “Plata pacatului este moartea” (Rom. 6,
23).
Este uciderea un pacat greu?
Uciderea este pacatul cel mai
mare pe care-l poate savarsi cineva fata de aproapele si fata de sine insusi.
Sfanta Scriptura numara uciderea printre pacatele strigatoare la cer. “Glasul
Sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant” (Fac. 4, 10).
De ce este uciderea un pacat
foarte greu?
Uciderea este un pacat foarte
greu fiindca prin ea:
1) Se distruge o fiinta care poarta in sine
chipul lui Dumnezeu;
2) Se intra cu nelegiuire in drepturile lui
Dumnezeu, Care este singurul stapan asupra vietii si a mortii;
3) Se rapeste un drept firesc al fiecaruia
si bunul cel mai de pret daruit omului de Dumnezeu si pe care nimeni nu-l mai
poate inapoia;
4) Se calca porunca dragostei;
5) Se stirbesc drepturile societatii fata
de care fiecare om are anu-mite datorii de implinit;
6) Se ucid serii intregi de urmasi, care
aveau dreptul la viata si puteau fi de mare folos societatii. Uciderea este
pacat impotriva lui Dumnezeu, impotriva firii omului si impotriva societatii.
In ce priveste pe sinucigasi, deoarece ei de buna voie rup legatura cu
Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreste inmormantarea lor dupa
randuielile crestinesti. Aceasta, bineinteles, daca atunci cand s-au sinucis au
fost in deplinatatea mintii.
Care este porunca a
saptea?
Porunca a saptea este: “Sa nu fii
desfranat” (Ies. 20, 14).
Ce se opreste prin aceasta
porunca?
Prin aceasta porunca sunt oprite
toate cugetele si dorintele necurate, toate cuvintele si faptele necuviincioase
de care crestinul trebuie sa se rusineze inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.
De asemenea, porunca aceasta
opreste toate acele lucruri si fapte care pot duce pe crestin la pacatul
desfranarii, precum: imbracamintea necuviincioasa, necumpatarea in mancare si
bautura, citirea cartilor pornografice, jocurile si cantecele necuviincioase,
betia si lenea. Tot de pacatul desfranarii tine si calcarea credintei dintre
sot si sotie, adica adulterul.
Dragostea dintre sot si sotie
trebuie sa se asemene in curatie cu dragostea dintre Hristos si Biserica (Efes.
5, 21-33). Orice abatere de la aceasta dragoste curata, fie si numai cu gandul,
inseamna o calcare a poruncii a saptea (Matei 5, 28). Dar si pana la casatorie,
crestinul trebuie sa se pazeasca curat de orice desfranare. Daca unul dintre
soti moare, iar cel ramas in viata nu poate sa se pazeasca curat, atunci sa se
recasatoreasca (I Tim. 5, 14). Biserica ingaduie casatoria a doua si chiar pe a
treia.
Este desfranarea un pacat mare?
Desfranarea este un pacat foarte
mare, fiindca rapeste omului curatia trupeasca si sufleteasca, vatama
sanatatea, intuneca mintea, impietreste inima si indeparteaza pe credincios de
Dumnezeu. Pe de alta parte, ea mai indeamna si la alte pacate, ca: minciuna,
furtul, omorul.
Sfanta Scriptura indeamna sa
fugim de pacatul desfranarii: “Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va
savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste
in insusi trupul sau” (I Cor. 6, 18). Cei ce se fac vinovati de astfel de
pacate nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 8-9). Datoria
crestinului este, deci, sa se fereasca de acest pacat si de toata ispita spre
el, prin rugaciune, post, munca si stapanirea poftelor.
Care este porunca a
opta?
Porunca a opta este: “Sa nu furi”
(les. 20, 15).
Ce opreste aceasta porunca?
Aceasta porunca opreste luarea
sau insusirea pe nedrept a bunurilor straine. Impotriva acestei porunci se
pacatuieste prin:
1) Luarea pe ascuns a lucrurilor
straine (furt);
2) Luarea cu sila si pe fata a
lucrurilor altuia (pradare);
3) Luarea bunurilor straine prin
mijloace viclene (inselaciune), de pilda prin falsificare de acte, cumparare cu
bani falsi, vanzarea cu masuri mincinoase, delapidare;
4) Vanzarea celor trebuitoare
traiului cu preturi de doua sau mai multe ori mai mari (specula);
5) Luarea de dobanda mare
(camatarie);
6) Oprirea platii cuvenite
lucratorilor;
7) Luarea de bani pentru lucruri
pe care cineva este indatorat de slujba sa sa le faca, sau pentru a le face
altfel de cum cere legea (mita);
8) Neintoarcerea lucrului luat cu
imprumut;
9) Neimplinirea datoriei cerute
de slujba pe care o are cineva, adica primirea unei plati fara a munci;
10) Trairea din cersetorie,
atunci cand cineva poate sa-si castige hrana prin munca;
11) Insusirea lucrurilor
inchinate lui Dumnezeu sau lasate prin daruri si testamente Bisericii
(sacrilegiu);
12) Vanzarea si cumpararea pe
bani a harului sfintitor, adica cumpararea cu bani, si nu dobandirea prin
vrednicie, a puterii de a savarsi slujbe bisericesti (simonie).
Este furtul un pacat greu?
Da, furtul este un pacat greu,
fiindca loveste in datoria de a fi drepti si a iubi pe aproapele nostru. Sfantul Apostol Pavel il numara printre
pacatele care il lipsesc pe faptuitor de imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,
10). Deci, datoria crestinului este
sa-si castige cele de trebuinta numai prin munca cinstita si nicidecum sa-si
insuseasca pe nedrept lucrurile straine.
Care este porunca a
noua?
Porunca a noua este: “Sa nu
marturisesti stramb impotriva aproapelui tau” (les. 20, 16).
Ce opreste aceasta porunca?
Aceasta porunca opreste minciuna,
care inseamna tainuirea cu stiinta si vointa a adevarului, pentru a insela,
rataci si pagubi pe altul.
Cum se poate savarsi minciuna?
Minciuna se savarseste cu vorba,
cu scrisul, cu fapta sau si numai cu anumite semne, sau cu tacerea. De pilda,
cineva stie ca ceea ce se spune despre altul nu este adevarat si, totusi, nu
arata adevarul, ci tace, zambeste sau face un semn de intarire a celor spuse.
Care sunt chipurile minciunii?
Minciuna poate lua diferite
chipuri. Iata pe cele mai insemnate dintre ele:
1) Marturia mincinoasa, juramantul
stramb si para nedreapta impotriva aproapelui;
2) Naravul de a adauga cate ceva
la adevarul lucrurilor, adica de a inflori mereu lucrurile, incat nu se mai
poate sti care este adevarul. De asemenea, naravul de a te lauda cu lucruri pe
care nu le ai, sau de a tainui pe cele avute, spre a insela pe altii;
3) Viclenia sau vorba cu doua
intelesuri, din care nu se poate deosebi adevarul si prin care se urmareste
inselarea cuiva;
4) Prefacatoria (falsitatea),
adica ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei si al binefacerii,
spre a insela si pagubi pe altii;
5) Lingusirea, care inseamna
laudarea cuiva pentru insusiri pe care acela nu le are, in scopul castigarii de
foloase nemeritate;
6) Fatarnicia (ipocrizia), adica
primirea fara gand curat a parerilor si spuselor altuia, pentru a castiga
foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinsi de fatarnicie una
gandesc si alta spun si fac. De pacatul fatarniciei se fac vinovati si cei care
se arata ca tin randuielile bisericesti, pe cand, de fapt, nu le tin. Pe vremea
Mantuitorului cadeau in pacatul fatarniciei mai ales fariseii si carturarii; de
aceea rninciuna prin fatarnicie se mai numeste si fariseism;
7) Grairea de rau, clevetirea sau
calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a
spus, sau fapte rele pe care nu le-a facut, cu gandul de a-i face rau. Tot aici
se numara si raspandirea celor nascocite pe seama cuiva.
Este minciuna un pacat?
Din orice motiv s-ar spune si in
orice chip s-ar savarsi, minciuna este pacat mare si iata de ce:
1) Credinciosului ii este dat de
Dumnezeu sa caute, sa cunoasca si sa marturiseasca adevarul, avand ca talmaci
al gandurilor si simtamintelor sale, graiul. Minciuna, facand rea
intrebuintarea de grai, nesocoteste acest dar de mare pret cu care este
inzestrat numai omul, si prin aceasta injoseste pe omul mincinos si pagubeste
pe ceilalti semeni. Minciuna este primejdioasa, fiindca se furiseaza pe
nesimtite in sufletul omului, prinde radacini si numai cu mare greutate poate
fi scoasa;
2) Dupa invatatura Sfintei
noastre Biserici, omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin
minciuna se intuneca in om chipul lui Dumnezeu care este adevarul vesnic si se
intipareste chipul diavolului care este tatal minciunii;
Omului ii este dat sa traiasca
impreuna cu altii. Viata de obste poate inflori insa numai daca oamenii au
incredere unii in altii, iar increderea intre ei se arata limpede prin
dragostea de adevar. Minciuna, dimpotriva, inabusind adevarul, roade increderea
dintre oameni, otraveste legaturile de dragoste si de dreptate dintre ei si
astfel face cu neputinta inflorirea vietii de obste.
“Omul parator, tradator si martor
mincinos, este fiara prefacuta si mult impleticita, tulbura judecatile,
desparte pe barbat de femeie, incurca pe stapanitori, face dezbinari, intarata
pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsa Sange, pagubeste,
rapeste, nedreptateste, dezbraca orfanii, intristeaza vaduvele, darama case,
risipeste sate, pustieste orase si pierde popoare intregi” (Sfantul Ioan Gura
de Aur, Hristoitia, p. 101).
Minciuna este lucrul diavolului,
care printr-o minciuna i-a facut pe cei dintai oameni sa calce porunca lui
Dumnezeu si de atunci indeamna mereu la acest pacat. De aceea, in Sfanta
Scriptura diavolul este numit: “Tatal minciunii” (Ioan 8, 44).
Dumnezeu uraste minciuna: “Buzele
cele graitoare de minciuna sunt uraciune inaintea Domnului” (Pilde 12, 22).
Fiind fapta urata, minciuna nu poate ramane fara pedeapsa. Daca uneori scapa de
pedeapsa oamenilor, nu poate scapa insa nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu,
caci: “Partea… tuturor celor mincinosi este in iezerul care arde, cu foc si cu
pucioasa, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).
De aceea, Sfanta Scriptura ne
indeamna sa ne ferim de pacatul minciunii: “Nu va mintiti unul pe altul” (Col.
3, 9). Sau: “Lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci
unul altuia suntem madulare” (Efes. 4, 25).
Deci, porunca a noua din Decalog, oprind marturia mincinoasa si orice
fel de minciuna, cere fiecarui crestin sa spuna adevarul si sa se straduiasca
pentru biruinta adevarului. “Cel ce voieste sa iubeasca viata si sa vada zile
bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug” (I
Petru 3, 10).
Este dator crestinul sa spuna
intotdeauna tot ceea ce stie?
Datoria adevarului nu cere
intotdeauna marturisirea tuturor celor stiute. Ea este ingradita prin datoria
de a pastra nedescoperite lucrurile care ni s-au incredintat pe temeiul
increderii in cuvantul nostru ca vom pastra tacerea (datoria discretiei, adica a
pastrarii celor incredintate spre a nu fi destainuite). De asemenea trebuie
pastrate nedestainuite si lucrurile in legatura cu slujba fiecaruia, dupa cum
cere legea (Datoria secretului profesional).
Destainuirea lucrurilor incredintate spre pastrare se poate face numai
la cererea autoritatilor indreptatite, sau cand prin tacerea asupra lor se
pagubeste viata de obste. Numai
destainuirile crestinului la Sfanta Taina a Spovedaniei nu pot fi date in
vileag niciodata de catre duhovnic.
Care este porunca a zecea?
Porunca a zecea este: “Sa nu
doresti nimic din cate are aproapele tau” (les. 20, 17).
Ce opreste aceasta porunca?
Porunca a zecea opreste insusirea
lucrurilor altuia, precum si pofta dupa ele, dorirea lor. Caci daca cineva
doreste ceva, atunci va cauta sa-si insuseasca ceea ce doreste. Aceasta porunca
opreste deci toate cugetele, dorintele si poftele necurate ale inimii, fiindca
din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele.
Nu este de ajuns numai sa nu
furam lucrul aproapelui, dar nici nu ne este ingaduit sa-l dorim si sa-l poftim
in sufletul nostru, fiindca pofta naste pacatul, iar pacatul infaptuindu-se
naste moartea vesnica (Iacov 1, 15). Mantuitorul spune: “Caci din inima ies
ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase,
hule” (Matei 15, 19).
Asadar, porunca a zecea cere
starpirea din radacina a cauzelor raului, care salasluiesc in inima omului si
se cuprind in pofta zamislitoare de pacat. Deci crestinul este dator sa se
curateasca de poftele rele, sa lupte impotriva lor prin rugaciune, post si prin
impartasirea cu Sfintele Taine, precum citim in Sfanta Scriptura: “Sa ne
curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia
infrica lui Dumnezeu” (II Cor. 7, 1).
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu