* Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne
pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de
neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl
primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte,
oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om
păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se
sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce
curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.
* Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa,
cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.
* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu
deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o
garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv,
nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să
amânăm.
* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm,
dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă
pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori…
Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.
* Postul Mare este perioadă de curăţie, lacrimi, rugăciune şi apropiere de
Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea
sufletului nostru şi, printre alte leacuri, ne oferă şi leacul postului, al
rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii.
* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitoceşti pe care le avem şi
este mereu de folos sufletului şi trupului.
* Toţi suntem păcătoşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai
Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toţi avem nevoie de pocăinţă şi de
întoarcere la Dumnezeu, şi doar prin pocăinţă sinceră şi spovedanie ne vom
curăţi. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la
Dumnezeu prin reprezentantul Său – duhovnicul.
* Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem,
când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu
neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.
* Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se
şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit,
aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei
este ştearsă şi omul trece cu bine.
* Virtutea pocăinţei niciodată nu ajunge la desăvârşire.
* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt şi Învierea lui Hristos, şi la
alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică,
deoarece toată această lucrare este: păzirea minţii, a inimii şi a trupului.
Când această lucrare se înfăptuieşte, cealaltă, a diavolului, este alungată.
Împiedicăm cugetele rele şi nu le lăsăm să se apropie de noi. Şi fiecare cuget
rău este o muşcătură a diavolului. Şi fiecare muşcătură a diavolului are
înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveşte inima cu licoarea plăcerii pătimaşe.
Otrăveşte, de asemenea, şi cugetul, căci fiecare imagine scârboasă conţine în
ea chiar această otravă.
* Când cugetele rele ne înţeapă cu otrava plăcerii şi le alungăm, când alungăm
imaginea rea, păcătoasă, pătimaşă şi scârboasă din închipuirea noastră, atunci
vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat.
Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de
moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de veşnicie. Însă când lăsăm
mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la
risipire. Risipirea va aduce scârboşenie, şi în continuare pierzanie. Dar când
suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia şi priveghem
pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest şir de păcate.
* Cartea curată a faptelor noastre se pregăteşte de aici, precum paşaportul…
Când paşaportul sufletului nostru va fi bine întocmit faţă de Legea
dumnezeiască, nu ne vor putea opri vameşii văzduhului care împiedică mersul
sufletului spre înălţimi.
* Omul care-şi plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna
şi frica dumnezeiască din viaţa sa. Lacrimile pocăinţei sunt o îmbăiere a
sufletului.
* Pocăinţa sinceră şi adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit
cu toţii, ca nişte păcătoşi.
* Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai
smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu
Dumnezeu.
* Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc
automat iertare, însă vindecarea rănilor sufleteşti se face în timp, după cât
de mult s-a rănit pe sine acela.
* Pocăinţa îndurerată şterge păcatele şi Dumnezeu le uită, ca şi când nu ar fi
avut loc.
* Deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, avem dreptul să ne pocăim şi să ne
sfinţim. Păcatele sunt ale noastre, sfinţirea este a lui Dumnezeu.
* Să alergăm cu toţii, ca păcătoşi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei
Spovedanii, ca să ne îmbăiem şi să ne mântuim fără plată.
* Încrederea în sinele nostru este egoism şi mândrie. Când se urmează pilda
Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se şterge. Lacrimile spală
greşeala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă şi plină de ură ar fi ea.
Greşeala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăinţei şi omul
revine la starea lui de dinainte.
* Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte mintea, inima şi gura
omului… Lucrul de care suntem chemaţi să ne îngrijim foarte mult este lupta
pentru mântuire.
* Orice ne-ar face, să-i iertăm şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pentru
toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele şi în interior avem ură şi nu iertăm, nu
facem nimic.
* Să ne nevoim acum şi să facem pregătiri pentru Cer. Căinţa de după moarte nu
ne va folosi deloc.
* Când omul se pocăieşte de păcate şi se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui
Dumnezeu îşi întinde braţele şi-l îmbrăţişează pe omul păcătos care se
întoarce, şi oricâte murdării şi pete ar avea, se curăţeşte şi devine porumbel
neprihănit… Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtuţii şi se
mântuieşte.
* Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşişi, dar cu alţii erau foarte
îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.
* Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credinţă atât de frumoasă, avem o
Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L
înţelegem.
* Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi
plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul
caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra
sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.
* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare
este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.
* Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici
mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…
* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să
cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să
ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să
găsim milă.
* Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va
cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.
* Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe
lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi
aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.
* Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la
noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El
Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.
* Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de
raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt
nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe
El, pentru copiii Lui!
* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara
conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de
la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este
călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu
prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o
valoare duhovnicească nepreţuită.
* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca
lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă
pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se
curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să
ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.
Sursa: Despre credinta si mantuire, Efrem Athonitul
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu