Un bãtrân a zis cã mai mult
decât orice avem trebuinţã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem:
Iartã! Cãci smerenia strica toate meşteşugurile vrãjmaşului. Sã cercam şi noi
şi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate
trebuie sã avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales cã şi apostolul zice: cel ce
se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de
Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi
în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a
zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinţa, cãci zice: cu milostenia
şi cu credinţa se curãţesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã
credinţã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie,
credinţã, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce
lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã
ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici
postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârşi fãrã smerenie. De aceea zice sã
avem înainte de orice smerenie, adicã gând şi cuget smerit, sã fim gata la tot
cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate
uneltirile vrãjmaşului.
Vedeţi, fraţilor, câtã putere
are smerenia? Diavolul însã este şi se numeşte împotrivitor. Este vrãjmaş
pentru cã nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru cã se
împotriveşte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meşteşugeşte în
tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii şi cu
trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreşte prin îndãrãtnicire şi
scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se
numeşte nu numai vrãjmaş ci şi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica
toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toţi sfinţii pãrinţi prin
smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au sãvârşit calea mântuirii. Precum
zice: “Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasã toate pãcatele mele”. Numai
smerenia poate singura sã povãţuiascã spre împãrãţia cerurilor; precum zicea
avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire şi poticnire”.
Sa ne smerim dar, şi noi
puţin, şi ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca nişte neputincioşi ce
suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. Şi cred la mila lui Dumnezeu ca pentru
oricât de mica fapta ce o vom sãvârşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom
împãrtãşi de sãlãşuirea sfinţilor celor ce s-au ostenit, desãvârşit şi mult
s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem
osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraţilor! Fericit este cel ce are
smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât
pe alţii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare,
cã singura se împotriveşte trufiei şi pãzeşte pe om de dansa. Nimeni nu se
mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe când smerenia
nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este
smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca
vine acest dar, acoperã pe om şi de celelalte doua patimi care sunt foarte
grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia şi a face pe altul sã se mânie,
precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia,
nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul vă spun cã cel ce este cârtitor, de
nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puţin câte puţin îşi iese
din minte şi se îndrãceşte, tulburându-se şi pre sine şi pe alţii. De aceea
zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos
pãzeşte pe suflet de toata patima şi ispita.
Sfântul Antonie când a vãzut
cursele diavolului întinse pe fata pãmântului şi oftând a întrebat pe Dumnezeu:
“Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai
smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi
putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare
decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla
smeritului, îndatã se defaimã şi se osândeşte cã este vrednic de aceastã
întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina
asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare şi fãrã întristare cu toata
odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine
a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Încã sunt doua feluri de
smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva
necinsteşte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine
mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã
şi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua
mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a
sãvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu
ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraţilor, pe cineva odatã intru aceasta
ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvânt, îl scuipa
si-i zicea: “Cine eşti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a
început sa-i defaime şi pe aceştia şi sã zicã: “nu ştiu decât pe Vasile şi
Grigorie”; iar peste putina vreme şi pe aceştia a început a-i defaimã zicând:
“nu ştiu decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o
sã te vad cã-i defaimi şi pe aceştia”. Şi credeţi-mã, peste putina vreme a
început sã zicã: “si cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici aceştia nimic,
afara de Sfânta Treime”, iar, mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi
aşa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraţilor sã ne nevoim din toata
puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ştiţi şi aceasta cã este o
mândrie mireneasca şi este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã
a te mândri asupra fratelui tãu cã eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai
puternic, cã porţi haine mai bune şi altele asemenea. Când vezi pe cineva
fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare şi mai bogata, cã
are fraţi mulţi, sã ştii cã toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot
aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, cã are glas frumos şi cântã bine, cã
este blând şi slujeşte cu credinţa şi fãrã vicleşug, cu toate cã acestea par
mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Are
mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeşte cã privegheazã, cã posteşte, înşirând
şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne
mândrim cu cele cãlugãreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iatã, v-am spus ce este
mândria cea dintâi şi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca şi care
cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum şi la cele doua smerenii.
Smerenia cea dintâi este a
socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a
lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea
dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic
decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva.
Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti
de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar
nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se
naşte în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcaţi de multe roade
au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu
fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se
atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi
sufletul, cât se smereşte, atât rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte,
cãci cu cât se apropiau sfinţii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi
decât toţi oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de
smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se
apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se mira şi zicea: “cum este cu
putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum eşti
socotit în oraşul tãu?”. Şi mi-a zis: “mare şi întâi stãtãtor al oraşului”. Şi
întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti socotit, îmi rãspunse: “mai
jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la
Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când
mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti? şi îmi rãspunse:
“ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”. Avraam când a
vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de
mine, cat sunt de necurat!”. La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei şi a
venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o
Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”.
Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care
nicidecum nu-l vãtãmau, şi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a
socotit a fi ceva, ci cu înfricoşare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de
mine Dumnezeu”. De asemenea şi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului,
care de şapte ori fusese ars de tiranul şi nicidecum vãtãmându-se, fiind
acoperiţi şi feriţi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea
lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu
sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac
sluga, şi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiţi pana la sfârşit. Vedeţi
smerenia sfinţilor, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare!
Chiar şi atunci când însuşi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul
oamenilor, ei se cucereau şi se sfiiau. Aşa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe
altul, cã eu sunt gângav şi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr
sunt eu”. în scurt, toţi sfinţii aveau aceastã smerenie în inima lor, din
sãvârşirea poruncilor, cum am zis, şi fugeau de proslãvire. în ce chip cineva
fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã,
fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aşa şi sfinţii fiind
îmbrãcaţi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea.
Iar cei ce iubesc slava deşartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de
gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruşinea cu el, asemenea şi cei
goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere
goliciunea lor.
Cum este, sau cum se naşte în
suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul
ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte. Odatã, grãia avva
Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul,
îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? Nu ştii cã ai fapte
bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã
le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i
rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã
sunt aşa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice
cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” Vãzând
eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia,
şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva,
devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. Aceasta
însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a
ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru
cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se
alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. Aşa este şi smerenia: din
lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate
povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. Auzind
avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat
lucrul, aşa este precum ai zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.
De asemenea şi bãtrânii, ne-au
spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este
obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuşi
pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã
pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar
om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui
Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o
pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã,
nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce
pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un
frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. Şi a rãspuns
bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt
ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a
se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea
neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este
dumnezeiascã şi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc
sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe
sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte
mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai
mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe
cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi? Am arãtat de asemenea cã
rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel
cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã
fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul
şi sa-i ajute a face binele. Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui
Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se
lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. Astfel,
necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se
smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului
pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în
cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta
trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit şi s-a
fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul
meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte
şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac
cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la
smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui
bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. Şi iarãşi,
într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos;
altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel
al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea,
smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut
bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a
fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci
foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis
bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne
dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de
multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu